Istoria artei

Arta occidentala pana in secolul xx

Stilurile perioadei :
Romanic · Gotic · Renaştere · Manierism · Baroc · Clasicism  · Roccoco  ·  Neo Clasicism  ·Romantism · Neo-baroc ·  Realism  · Pre-rafaeliţi · Academism · Avangardism  · Impresionism · Simbolism · Neo-impresionism · Post-impresionism · Les Nabis ·Arts and Crafts  ·Jugendstil  · Sezessionsstil  .

Romanic

În secolele XI şi XII, Europa creştină a dat naştere unei noi şi prolifice forme de artă: arta romanică. În această perioadă, marile biserici şi catedrale au devenit un tezaur, adăpostind sculpturi splendide, picturi murale şi manuscrise iluminate.
Până în secolul al XI-lea Biserica Catolică achiziţionase multe terenuri provenite mai ales din donaţii şi, ca urmare, bogăţia ei crescuse enorm. Se spune că în această perioadă Biserica deţinea peste un sfert din teritoriul Franţei.
Donaţiile provenite de la credincioşii care vizitau raclele care conţineau moaştele sfinţilor au adus Bisericii un venit substanţial. Într-adevăr, pelerinajele, efectuate cu scopul de a vedea relicvele sfinte au devenit atât de frecvente încât a fost necesară construirea unor clădiri care să adăpostească în siguranţă articolele nepreţuite şi care să permită expunerea lor cât mai atractiv posibil. Astfel, Biserica a devenit un patron semnificativ al artelor acelor vremuri, comandând nu doar lucrări noi de arhitectură ci şi alte lucrări de artă, cu teme predominant religioase – printre care picturi sau icoane. Cea mai mare parte a lucrărilor de sculptură şi de arhitectură realizate în această perioadă medievală timpurie au fost executate într-un stil care aminteşte de Roma antică.

Arta monahală

În Anglia monahismul a atins apogeul în timpul domniei regelui Henry I (1100 – 1135) şi s-au construit abaţii, atât material cât şi spiritual, în marile centre ale religiei, cum ar fi Canterbury, Winchester sau Durham, unde au luat fiinţă şi şcoli de caligrafie şi ilustrare a manuscriselor. Tendinţa a continuat şi în timpul domniei regelui Ştefan (1135 – 1154) când au fost create şi numeroase mănăstiri.

În secolul al 12-lea, Biserica era foarte strictă în ceea ce priveşte subiectele care puteau fi reprezentate în pictură iar stilul utilizat era şi el cenzurat. De exemplu, există mărturii care atestă că Sfântul Bernard din Clairvaux (1090 – 1153) a criticat anumite imagini pentru că ar fi fost prea ostentative, reamintindu-le confraţilor lui jurămintele de sărăcie

pe care le făcuseră. Picturile din afara bisericii erau supuse şi ele aceloraşi standarde. Deşi au supravieţuit puţine picturi laice, din anumite surse literare exacte se ştie că existau castele ai căror pereţi erau bogat împodobiţi cu picturile comandate de nobili.

Pictura murală

Pictura a fost considerată o cale eficientă în învăţarea principiilor religioase de către populaţie, ilustrând Biblia sau Cărţile de Rugăciuni şi dedicând interiorul bisericilor gloriei lui Dumnezeu. În acea vreme existau foarte puţine persoane care ştiau să citească; din acest motiv, scopul frescelor era acela de a face creştinismul mai uşor de înţeles şi de a-i familiariza pe profani cu conţinutul biblic. În fresce, culoarea era aplicată direct pe tencuiala umedă cu care fuziona pentru a forma una dintre cele mai durabile forme de pictură murală. Acest gen de artă poate fi întâlnit în întreaga Europă. De exemplu, cavoul lui Saint Savinsur-Gartempe, din Franţa, este decorat cu picturi care redau vizual atât martiriul Sf. Savin cat şi pe cel al Sf. Ciprian. În pridvor există scene care înfăţişează Sfârşitul Lumii şi Judecata de Apoi; pe bolta naosului sunt reprezentate episoade din pentateuh; chiar şi galeria situată deasupra pridvorului relatează prin picturi despre trecerea lui Hristos, ca o aducere aminte a modului de izbăvire al omenirii, prin sacrificiul crucificării. Catedrala din Canterbury a fost decorată şi ea, în decursul secolului al 12-lea, cu picturi murale. Primele se află în absida din St. Gabriel Chapel, în cavou, şi s-au păstrat în bune condiţii. Alte exemple strălucite ale artei care a caracterizat această perioadă includ capela din Berza-la-Ville, din Franţa, sau interiorul bisericii Sf. Angelo din Formis, lângă localitatea Capua, în Italia. Ca şi cele anterioare, alte exemple care au supravieţuit trecerii timpului aduc dovezi grăitoare asupra diferitelor stiluri care au luat fiinţă în acea perioadă în Europa. Se cunoaşte faptul că atunci multe cărţi cu idei şi modele au circulat de la o ţară la alta. În biserica catolică spaniolă din San Clemente de Tahull, din Catalonia, exista un Hristos în Măreţie foarte îndrăzneţ, clar influenţat de bogăţia şi culorile strălucitoare ale artei bizantine a Constantinopolului, redusă în urma Cruciadelor. Fiecare figură este înconjurată de linii proeminente; şi, în acest sens, efectul este foarte asemănător cu cel al vitraliilor. Picturile din Sf. Savin prezintă, într-o oarecare măsură, un mai bun simţ al mişcării, culori mai blânde şi fizionomii mai expresive, chiar dacă datează cam din aceeaşi perioadă.

Manuscrise iluminate

În general, lucrările mai mici pot fi găsite doar în ilustraţiile manuscriselor; şi, din nou, majusculele împodobite sunt des utilizate în lucrările cu teme religioase. Într-adevăr, Biblia şi Carţile de Rugăciuni erau foarte bogat ilustrate, ca act de adânca devoţiune din partea călugărului ce le executa, şi ele reflectau adesea vanitatea patronului care era dispus să-şi etaleze bogăţia, comandând lucrări atât de elaborate.
Cel mai renumit manuscris englez din secolul al 12-lea a fost executat în Winchester şi se găseşte astăzi la Cathedral Library. Originalul acestei superbe Biblii avea doar două volume, însă conţinutul lucrării a fost redistribuit în patru şi a reprezentat rezultatul colaborării, probabil, a cel puţin şase artişti. Aceşti şase artişti au fost numiţi: Maestrul Scrierilor Apocrife, Maestrul Cifrelor Bisecte, Maestrul Amelekite, Maestrul Morganatic şi Maestrul Misterului Gotic.

 

Renaşterea sculpturii

Una dintre cele mai mari realizări ale perioadei romanice este renaşterea sculpturii monumentale care nu mai fusese întâlnită în Europa după prăbuşirea Imperiului Roman, cu aproximativ 600 de ani în urmă. La fel ca picturile, sculpturile aveau menirea de a decora bisericile şi de a consolida spiritual dar şi de a instrui congregaţiile, prezentând subiecte cum ar fi Înălţarea lui Hristos sau Judecata de Apoi. În piatră, sculptura a luat forma basoreliefurilor fie pe capitelurile din partea superioară a columnelor, fie în jurul intrărilor.
Siliţi să lucreze forme deseori dificile, în poziţii incomode, sculptorii romanici au răspuns acestei provocări într-un mod demn de toata lauda: câteva dintre compoziţiile cu mare efect dramatic şi ingeniozitate uluitoare, erau plasate în timpan – suprafaţa semicirculară sau triunghiulară formată între partea superioară a intrării şi arcada de deasupra. A renăscut şi sculptura în bronz, mai ales sub forma reliefurilor aplicate pe uşile bisericilor. În general, personajele sculpturii romanice erau foarte alungite şi erau aranjate în poziţii tipice; în ceea ce priveşte pictura, tematica ei nu se inspira din viaţa din toate zilele, ea urmărind să-i insufle privitorului un simţ de devoţiune cu caracter religios. Printre celelalte arte care au cunoscut o mare înflorire în epoca romanică se numără şi arta creării tapiseriilor, a copertelor de carte şi a artefactelor religioase, lucrate în email şi metale preţioase.

Arhitectura bisericilor romanice

Secolul al XI-lea a fost relativ calm în Europa, urmând invaziei vikingilor, a arabilor musulmani şi a hunilor nomazi care, în final, s-au stabilit pe teritoriul actualei Ungarii. Vremurile liniştite au adus şi o perioadă de refacere economică, dar şi o creştere a interesului acordat arhitecturii.
Principalele susţinătoare ale arhitecturii erau mănăstirile care, în acea perioadă, depăşeau numărul de 2000. Familiile înstărite doreau şi ele să-şi etaleze poziţiile pe care le ocupau în societate, făcând numeroase donaţii locaşurilor sfinte. Astfel, încercau să le garanteze o carieră clericală fiilor lor. Unii considerau acest fapt şi ca pe o formă de asigurare spirituală, care le garanta răsplata în viaţa de apoi.
Noile biserici erau mult mai mari. Mărturiile istorice existente nu-i amintesc pe zidarii care le-au construit ci doar pe cei care le-au comandat. Se ştie că au existat oameni care erau cunoscuţi ca pietrari. Ei pregăteau piatra şi încrustau motivele decorative elaborate. Între timp, constructorii ridicau clădirea propriu-zisă. Cunoştinţele matematice erau limitate la acea vreme, astfel că se recurgea adesea la experimentări (uneori eronate) pentru a determina cantitatea şi dimensiunea exactă a stâlpilor necesari susţinerii bolţilor.
Trăsătura cea mai izbitoare a bisericilor şi catedralelor romanice este masivitatea şi utilizarea frecventă a arcurilor curbe pentru ferestre, uşi sau arcade. Acelaşi principiu al construcţiilor semicirculare a fost aplicat şi pentru acoperişul de piatră, care a înlocuit în cele mai multe biserici lemnul; acesta lua forma bolţii tip tunel sau butoi (ca un arc rotund continuu) sau pe cea a bolţii în arcadă (ce consta din două bolţi în formă de tunel care se intersectau). Stâlpii masivi, rotunzi, şi pereţii groşi ai clădirilor romanice erau necesităţi structurale până la descoperirea tehnicilor perfecţionate, asociate cu stilul gotic târziu, ce permiteau preluarea tensiunilor, unele dintre acestea (mai ales bolţile cu nervuri) fiind utilizate chiar şi în perioada precedentă.
Marele avânt pe care l-a cunoscut arhitectura romanică s-a datorat unor noi şi foarte puternice ordine monahale, cum ar fi cel al cluniacilor sau al cistercienilor. Printre cele mai impozante clădiri nou construite se numără abaţiile, capelele şi bisericile de pelerinaj situate pe drumul către biserica ce adăposteşte moaştele Sf. Iacob, în Compostela, din Spania. Multe construcţii aveau o arcadă (un culoar construit în jurul bisericii) pentru pelerini.
Arta romanică a fost adusă în Anglia de normanzi. Acest stil este cunoscut în Marea Britanie ca stil normandic. Monumentele de bază ale acestui stil sunt catedralele din Ely, Norwich, Peterborough şi Durham.

Curiozităţi

Bisericile din perioada romanică erau pline de culoare, fiind intens decorate cu sculpturi pictate şi fresce, dar şi cu icoane bogat împodobite.
Călugării care realizau Bibliile decorate, Psaltirile (Cartea Psalmilor) sau cărţile de rugăciuni considerau munca lor ca pe un act de devoluţiune religioasă.
Cu toate că cele mai multe biserici din perioada romanică erau construite din piatră, constructorii acestora aveau totuşi nevoie şi de lemn pentru a construi schelele necesare înălţării anumitor tipuri de bolţi sau arcade.

Catedrala romanică din Santiago de Compostela, din Spania, este renumită pentru faptul că adăposteşte rămăşiţele apostolului Iacob. La fel ca multe alte biserici construite în această perioadă, şi ea are o structură în cruce, cu turnuri care străjuiesc intrarea vestică.

Gotic

Stilul gotic este un stil artistic răspândit în Europa medievală începând cu anul 1140 şi până în jurul anului 1500. Termenul a fost introdus în anul 1550 de Giorgio Vasari, care făcea aluzie peiorativă la tribul germanic al goţilor, ca prototip pentru o cultură inferioară, barbară. Goticul a fost succedat de Renaştere.



Gotic matur: interiorul Catedralei Evanghelice din Sibiu
Centrele oraşelor din Transilvania sunt dominate cel mai adesea de construcţii sacrale în stil gotic (Cluj, Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Braşov, Sebeşul Săsesc, Bistriţa, Reghinul Săsesc) ş.a.m.d.
Un exemplu ilustrativ în acest sens este Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail din Cluj.
Goticul nu s-a manifestat doar în domeniul arhitecturii, ci şi în cel al artelor plastice (pictură, sculptură). Deschizătoare de drumuri a fost Statuia Sfântului Gheorghe, operă a meşterilor clujeni Martin şi Georg, prima statuie ecvestră turnată în bronz în evul mediu (comandată la 1373 pentru palatul imperial din Praga).
Stilul gotic este al doilea stil international si a aparut in secolul XII, fiind contemporan cu stilul romanic. Goticul se incadreaza intre secolele XII si XIV, fiind raspandit in toate tarile Europei centrale, apusene, nordice si ajungand pana in Polonia si in Carpati.
Termenul "gotic" a aparut in Renastere si a fost atribuit artei in perioada afirmarii oraselor. Viata sociala era acum stabila, in urma incetarii navalirilor barbare. Un factor social important era indepedenta breslelor mestesugaresti.
Arhitectura este cea mai remarcabila forma a artei gotice. Constructiile caracteristice stilului gotic sunt: constructiile civile si militare, catedralele, primariile, palatele de justitie (Palatul de Justitie din Rouen) si locuintele particulare, unele avand dimensiunile palatelor (Palatul armatorului Jacques Couer din Paris).
Cetati intarite apar pe toata suprafata Europei. Orasele medievale sunt sistematizate si nucleul este piata publica cu un monument important - catedrala - spre care erau directionate toate strazile avand ca limita porti de aparare, coridor de straja si turnuri de observare si aparare. Turnurile apartineau breslelor care asiguraru paza continua.
Un oras medieval foarte bine pastrat este Carcassonne, in Franta.
In perioada gotica, arhitectii realizeaza bisericile cu un sistem de arcade sprijinite de ziduri si sustinute de stalpi situati in exteriorul cladirii. Ferestrele sunt numeroase si foarte alungite prin care lumina patrunde abundent si este filtrata de vitralii.
Sculptura gotica pe fatadele bisericilor este reprezentata de statui-coloane imaginand siluete de regi si profeti cu aspect imobil, fete austere, trupuri fara solduri si umeri. La inceputul secolului XIII, sculptura se anima, figurile sunt juvenile, vestimentele au falduri ample.
Catedrale impresionante s-au construit in Germania (Magdeburg, Koln, Lubeck, Bamberg, Naumburg, Leipzig, Erfurt, Nuremberg), in Anglia (La Lincoln, Salisbury, Wells, Cantembury, Gloucester, Lichfield), in Italia (la Milano - Domul, la Modena, Florenta, Venetia-Palatul Dogilor si Ca D'Oro).
In secolul XV se realizeaza lucrari extraordinare, precum Pieta de la Villeneuve ?les-Avignon.
In multe domenii tehnicile devin mai complicate, cum se remarca si la tapiserii care sunt acum fine si gratioase, precum "Doamna cu licornul " (tapiserie de lana si matase) care se afla in prezent la Muzeul Cluny din Paris.
In Romania stilul gotic a patruns catre mijlocul secolului XIII. Orasele din Transilvania s-au dezvoltat in acel timp si in arhitectura religioasa s-a impus acest stil (Biserica Sfantul Bartolomeu din Brasov, bisericile din Prejmer si Bistrita si mai tarziu biserica evanghelica din Sebes, in secolul XV, Biserica Neagra din Brasov, Catedrala Sfantul Mihail din Cluj-Napoca, Biserica Sfantul Niculae din Sighisoara).
Printre monumentele pastrate in buna stare, dar cu unele modificari si adaugari in timp, se pot aminti: Castelul de la Bran din secolul XIV, Castelul Corvinilor din secolul XV. Remarcam in arhitectura civila din orasele transilvanene Brasov, Sibiu, Sighisoara modul de grupare a cartierelor, marcarea turnurilor breslelor, traseele strazilor, pietele publice - acestea reprezentand elemente specifice oraselor gotice, asimilate societatii centrale si apusene in secolele XIV, XV si XVI. Pictura in Romania s-a pastrat la: biserica din Malancev, Catedrala Sfantul Mihail din Cluj-Napoca, Catedrala romano-catolica din Alba-Iulia.
Renasterea
Dezvoltarea artei în Renaşterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în Florenţa. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renaşterii, descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această perioadă - şi realizează cupola Domului din Florenţa (1436).
Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porţilor de bronz ale Baptisteriului din faţa Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porţile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influenţat şi pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în timpurile antichităţii, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veşminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul din Florenţa.
În pictură, Cimabue (1240-1302) şi elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele din capela "Scrovegni" din Padova şi din capela "Santa Croce" din Florenţa -, pot fi consideraţi ca precursori.


Masaccio - Izgonirea din Eden - Capella Brancacci, Florenţa


Leonardo da Vinci - Cina cea de Taină - Santa Maria delle Grazie, Milano

Pictura în Renaşterea timpurie

Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste şi aplicarea perspectivei în desen, este socotit deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renaşterii. Ciclul de fresce în "Cappella Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florenţa impresionează prin individualitatea şi plasticitatea noului stil.
Şi Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" - este fascinat de potenţialul perspectivei în pictură. Alţi maeştri din această perioadă sunt călugărul dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris şi lucrări teoretice în domeniul matematicii şi perspectivei.
Pictorii din generaţia următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a peisajelor, compunerea minuţioasă a tablourilor, fineţea redării figurilor. Printre aceştia se numără: Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) - în Florenţa; Andrea Mantegna (1431-1506) - în Padova; Giovanni Bellini (1430-1516) şi Giorgione (ca.1477-1510) - în Veneţia. Aceştia din urmă au dat o orientare decisivă şcolii veneţiene, prin simţul nou al organizării spaţiale, al luminii şi culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru familia Medici din Florenţa şi pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menţionat "Naşterea lui Venus" (La nascita di Vènere) (1482) şi "Primăvara" (1474).


Leonardo da Vinci, Doamna cu hermina, Muzeul Czartoryski, Cracovia

Pictura în perioada de apogeu a Renaşterii

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florenţa, venind de la Milano, unde pictase fresca "Cina cea de Taină" pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmură a lui "David", care avea să devină semnul distinctiv al oraşului Florenţa.
Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea unor proiecte ambiţioase înăuntrul şi în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul şi fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Şcoală din Atena", în care sunt figuraţi diverşi filozofi ai antichităţii.
Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renaşterii în Veneţia. El pictează şi pentru Carol Quintul, care îl numeşte pictor oficial al curţii regale spaniole.
Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio (1489-1534), care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de exemplu, frescele din biserica San Giovanni Evangelista).


Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican

Manierismul

Începând aprox.cu anul 1590, prevalează arta manieristă cu diverse tendinţe stilistice, în care - în contrast cu seninătatea clasică a perioadei precedente - repertoriul formelor devine exagerat, corpurile omeneşti apar şerpuitoare şi crispate (Figura serpentinata), tablourile sunt încărcate cu multe elemente decorative, anunţând ivirea stilului "baroc".


Bazilica Sfântul Petru din Roma
Reprezentanţi valoroşi ai manierismului sunt:
Pontormo (1494-1556), în Florenţa;
Rosso Fiorentino (1494-1540), pictează palatul Fontainebleau din apropierea Parisului;
Andrea Palladio (1508-1580), pictor şi arhitect din Vicenza, iniţiază stilul palladianist, care va influenţa arhitectura engleză din sec. al XVIII-lea;
Benvenuto Cellini (1500-1571), miniaturist şi sculptor din Florenţa, realizează celebra sculptură în bronz "Perseu cu capul meduzei", care se găseşte în Loggia dei Lanzi (Piazza della Signoria);
Giorgio Vasari (1511-1576), pictor, arhitect şi biograf. A scris "Vite de' più eccellenti architetti, scultori e pittori" (1550);
Paolo Veronese (1528-1588), unul din maeştrii şcolii veneţiene;
Tintoretto (1518-1594), cel mai important reprezentant al manierismului veneţian, realizează 56 de picturi murale pentru palatul "Scuola di San Rocco" (Veneţia).

Manierism

Manierism (ital.: maniera = stil, manieră), termen care caracterizează stilul artistic între apogeul Renaşterii şi începuturile stilului baroc şi ale Clasicismului, dezvoltat în Italia începând aprox. cu anul 1520. Sfârşitul manierismului este apreciat de diverşi istorici ai artei între anii 1580 şi 1650.
La început simbol al unei rupturi cu obiectivele Renaşterii, manierismul desena o decadenţă în contradicţie cu idealurile de armonie ale generaţiilor anterioare. În zilele noastre, manierismul apare mai de grabă ca o continuare a căutărilor şi realizărilor artiştilor reprezentativi ai Renaşterii

Introducere

Jacopo da Pontormo: Coborîrea lui Iisus de pe cruce
Începând cu anii 1527-1530, spiritul renascentist suferă o criză brutală care distruge optimismul senin al începutului de secol. Jefuirea Romei (Sacco di Roma) în anul 1527 de către mercenarii spanioli şi germani în slujba habsburgilor, sinonimă cu prăbuşirea puterii papale, influenţa crescândă a Spaniei în politica statelor Italiei şi măsurile Bisericii Catolice împotriva progresului alarmant al Reformei, toate acestea constituie fondul din care se detaşează preocupările artiştilor din vremea respectivă. În acest sens, manierismul îndeplineşte tendinţa de transformare arbitrară şi de deformare a realului, exacerbarea subiectivităţii creatorului pe calea unei expresivităţi specifice, în căutarea marilor formule stilistice: "la maniera". Două opere ale lui Gian Paolo Lomazzo au servit în acel timp artiştilor să-şi definească relaţiile cu procesul de creaţie artistică: Trattato dell'arte della pittura, scoltura et architettura (Milano, 1584) şi Idea del tempio della pittura (Milano, 1590). Termenul de "manierism" a fost introdus de istoricul de artă elveţian Heinrich Wölfflin la începutul secolului al XX-lea în lucrarea Das problem des Stils in der bildenden Kunst ("Problema stilului în arta plastică", 1912).

Trăsături caracteristice

pierderea clarităţii şi coerenţei imaginii
multiplicarea elemenelor şi a planurilor în compoziţie
simboluri complexe care se referă la domenii care nu aparţineau până acum tematicei artistice (alchimie, arta blazonului, limbajul florilor, ...)
gust pronunţat pentru un erotism estetizant
deformarea şi torsiunea corpurilor
scheme sinuoase ("figuri în serpentină")
modificarea proporţiilor între diverse părţi ale corpului
alungirea formelor
Artiştii florentini, Rosso Fiorentino şi Jacopo da Pontormo, au fost precursori ai acestui stil. Mantova cu Giulio Romano, un elev al lui Rafael Sanzio, Parma cu Parmigianino şi Siena cu Domenico Beccafumi adoptă curând acest stil. La Veneţia Tintoretto şi Paolo Veronese pictează cicluri uriaşe dând un sentiment fantastic al spaţiului.

Antonio Campi: Cină în casa fariseului

Domenico Beccafumi: Frescă în Palazzo Publicco, Siena - Caritas

Domenico Beccafumi: Sfânta Ecaterina

Michele Rocca: Samson şi Dalila

Principali pictori manierişti

Jacopo da Pontormo (1494-1557) a fost reprezentantul cel mai important al manierismului. A frecventat atelierele lui Leonardo da Vinci, după care a devenit colaboratorul cel mai apropit al lui Andrea del Sarto. A practicat o artă stranie, cu culori reci şi ireale, figurile personajelor sunt complicate şi sinuoase, compoziţiile dense şi complexe sunt pline de dramatism.
Rosso Fiorentino (1494-1540) a executat din însărcinarea regelui François I frescele pentru palatul din Fontainebleau, inaugurând stilul manierit francez al secolului al XVI-lea, numit şi École de Fontainebleau. Acest stil a pătruns de aici în cercul artiştilor din Antwerpen şi al pictorilor englezi ai epocii.
Agnolo Bronzino (1503-1572), elev al lui Pontormo, pictor de curte al familiei Medici din Florenţa, a realizat un mare număr de portrete şi tablouri cu subiect religios. Stilul său este rafinat, aristocratic, excelând prin redarea detaliilor şi a culorilor într-o formă strălucitoare.
Parmigianino (1503-1540), discipol al lui Correggio, se caracterizează printr-o redare ambivalentă a relaţiilor spaţiale, cu accentuarea elementelor verticale.
Tintoretto (1518-1594), unul din cei mai importanţi pictori manierişti veneţieni. A pictat pentru biserici şi pentru notabilităţile Veneţiei. Celebru este ciclul de fresce pentru Scuola di San Rocco. Unitatea compoziţiilor sale se realizează printr-un colorit vibrant şi printr-un clar-obscur fantastic şi dramatic.
Paolo Veronese (1528-1588), pictor veneţian. În pictura sa predomină formele opulente, lumina strălucitoare şi spaţiile vaste. Pictează femei cu păr blond bogat, îmbrăcate în veşminte fastuoase.
El Greco (1541-1614), pictor spaniol, originar din Creta. Stilul său se caracterizează prin alungirea figurilor, senzaţia de straniu a luminozităţii, irealitatea compoziţiilor, care produc o exaltare mistică.

Agnolo Bronzino: Alegorie - Triumful Venerei

Ambrosius Benson: Pietà

Tintoretto: Leda şi lebăda'

El Greco: Iisus alungă neguţătorii din templu

Alţi pictori manierişti

Domenico Beccafumi (1486-1551)
Giuseppe Arcimboldo (1527-1593)
Taddeo Zuccaro (1529-1566)
Antonine Caron de Beauvais (1521-1599), pictor francez
Ambrosius Benson (1495-1550), pictor flamand
Johann Michael Rothmayr (1654-1730), pictor austriac

Sculptura manieristă

Sculptura manieristă îşi găseşte expresia în operele lui Giambologna (1529-1608), sculptor italian de origine flamandă şi, mai ales, în creaţiile uneori bizare ale lui Benvenuto Cellini (1500-1571), sculptor, giuvaergiu şi miniaturist florentin.

Benvenuto Cellini: Perseu

Benvenuto Cellini: Alegorie - Pământul şi Marea

Arhitectura manieristă

Exemplu de arhitectură manieristă îl constituie Palazzo del Tè din Mantova, realizat de Giulio Romano (1499-1546). Şi interioarele bibliotecii Medicea-Laurenziana din Florenţa, realizate de Michelangelo, se înscriu în concepţia manieristică. Alte exemple: Villa Farnese din Caprarola, în apropierea Romei, Parcul din Bomarzo cu galeria de monştri şi figurile alegorice realizate în piatră.
Barocul vizual
Barocul în pictură.


Imagine 8 - Baroc. Eneas scapă din Troia în flăcări, de Federico Barocci, 1598. Un tablou ce a fost pictat în clar stil baroc, caracterizat de: dramatismul situaţiei descrise, fineţea detaliilor ne-echivoce, puternicul contrast dintre lumină şi întuneric (clarobscur), folosirea dinamică a ambelor diagonale ale imaginii, utilizarea expresivă a întreagii game de culori calde (alb, galben, auriu, roşu, ocru, maroniu de diferite nuanţe) şi, bineînţeles, negru, etc..
Pictura baroc a fost în floare în multe culturi europene între sfârşitul secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o perioadă din istoria europeană caracterizată de bogăţie, strălucire şi fast.
Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod accentuat figuri umane surprinse în decursul mişcării, puternice contraste de lumină şi întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate şi un echilibru compoziţional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar dezechilibru compoziţional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziţie de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a diagonalelor repetate de tip ascendent şi descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale şi/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual.
Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori ai şcolii veneţiene, probabil ultimul mare pictor al Renaşterii italiene şi fără îndoială unul din primii pictori folosind o manieră baroc în pictură. În Cina cea de taină, folosirea accentuată a clar-obscurului, a diagonalei ascendente în jurul căreia gravitează întrega compoziţie, a dramatismului momentului surprins în punctul său critic şi redat ne-echivoc cu măiestrie, precum şi a culorilor saturate, ce umplu cadrul picturii, reprezintă tot atâtea elemente baroc.
În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico Barocci face dovada însuşirii şi aplicării cu brio a elementelor definitorii ale stilului baroc în pictură. În anul 1598, anul realizării picturii, acestea erau deja clar cristalizate şi "standardizate," cel puţin în Italia.


Imagine 9 - Baroc. Peter Paul Rubens în Vânătoare de lei dovedeşte încă o dată măiestria sa artistică, prin folosirea simultană a multiple elemente de baroc imagistic.
Peter Paul Rubens, considerat de mulţi specialişti cel mai mare pictor european, maestru incontestabil al barocului pictural, a folosit compoziţii complexe cu personaje multiple, pictate din unghiuri diferite, efectuând sincron diferite lucruri slujind unui scop comun. Spre exemplu, în Vânătoarea de lei, artistul flamand a folosit la refuz spaţiul existent, grupând şapte vânători, dintre care trei pe cai, înarmaţi cu 5 suliţe, 2 săbii şi multiple pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunşi fiecare de mai multe arme simultan.
Deşi este considerat, de către cei mai mulţi, un pictor reprezentativ al şcolii spaniole, de către alţii un pictor manierist, El Greco, pictor care a excelat în a prezenta în pictura sa scene biblice şi, mai ales, mistice, a pictat şi sub influenţa barocului. Mai exact, tehnica sa de a picta are multiple elemente baroc, şi, aidoma lui Rubens, artistul spaniol de origine greacă foloseşte culori saturate aplicate cu tuşă groasă, de multe ori delimitând clar, dar alteori nedelimitând limpede, aidoma artiştilor ce foloseau tehnica numită sfumato, liniile de contur dintre personaje sau dintre personaje şi fondul picturii.
Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin şi Claude Lorrain, nu au făcut altceva decât să continue tradiţia clasică a personajelor ce umplu cadrul picturii având atitudini fie statuare, fie dinamice, dar întotdeauna dramatice, şi găsindu-se în mijlocul unor peisaje uşor ireale ce amintesc mai degrabă de parcuri (desigur, baroc) decât de un peisaj real.
În timp ce Rembrandt şi alţi maeştri olandezi ai barocului s-au aplecat în compoziţiile lor mai ales asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat vreunei şcoli, dar puternic individualizat ca pictor baroc, deşi a realizat şi picturi inspirate din cotidian, mai ales în perioada italiană, este cunoscut îndeobşte pentru realizarea de portrete minunate ale membrilor Curţii Regale a Spaniei, compoziţii pline de culoare, viaţă, exuberanţă şi realism.
Barocul sculptural
Barocul în sculptură.


Imagine 10 - Baroc. Gian Lorenzo Bernini, David, (1623 – 1624) -- Acţiunea este surprinsă în momentul său relevant, chiar dacă atitudinea personajului afişează pe lângă gravitatea momentului şi o uşoară teatralitate.
Precum întreaga mişcare artistică a barocului, sculptura realizată în acest stil este în primul rând destinată unei citiri directe, adresându-se direct simţurilor umane şi componentei emoţionale a privitorului.
De asemenea, sculptura barocă este caracterizată printr-o dorinţă irezistibilă a artistului de a sugera mişcarea prin surprinderea unei acţiuni în timpul execuţiei sale, preferabil în momentul său cel mai important, relevant şi/sau critic.


Imagine 11 - Baroc. Prometheus de Nicolas-Sébastien Adam, 1737 (expusă la Louvre) -- Un puternic echilibru dinamic al personajului, ce pare a fi pe punctul de a cădea, alături de alegoria, emoţia şi tensiunea momentului surprins sunt elementele esenţiale ale acestei sculpturi extraordinar de frumoase.
Aidoma sculpturilor cu un singur personaj, în cele de tip baroc având mai multe fiinţe umane prezente, aflate întotdeauna în mijlocul unei acţiuni comune, grupul afişează o anumită importanţă sau gravitate, dând solemnitate momentului surprins.
Ca atare, există întotdeauna în aceste sculpturi un dinamism şi o concentrare de energii ale formelor umane prezente. Ca elemente determinante ale sculpturilor baroce se pot distinge omniprezenta spirală ce creează un fel "zid" în jurul unui gol central (un vortex) din care pare a emana acţiunea, folosirea, pentru prima dată, a unor unghiuri multiple de prezentare a personajelor implicate şi prezenţa, tot pentru prima dată, a elementelor extra-sculpturale, cum ar fi, de pildă, apa (în fântâni).
Maestrul incontetabil al barocului vizual al anilor 1600 a fost, fără nici o îndoială, italianul Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680). Acest artist remarcabil, comparabil ca forţă şi dimensiune a creaţiei doar cu Michelangelo Buonarroti, a fost la superlativ architect, pictor, sculptor, dramaturg şi regizor.
Opera sa cea mai complexă şi relevantă este Capela papei Alexandru VII, exemplu edificator de concepţie unitară a unui singur artist dar şi de aplicare simultană a stilului baroc arhitecturii, picturii şi sculpturii unei întregi clădiri.


Imagine 12 - Baroc. O imagine a unei mici porţiuni a grădinii cu statui a Castelului Blenheim; atât grădina cât şi statuile au fost realizate în stil baroc, conferind ansamblului o frumuseţe şi o armonie deosebite.
Sculptura Extazul Sfântei Tereza (a cărei fotografie se poate vedea în introducere) de acelaşi Gian Lorenzo Bernini, din Capela familiei Cornaro a bisericii Santa Maria della Vittoria, Roma, realizată între anii 1645 - 1652, este, de asemenea, un superb exemplu de lucrare complexă baroc.
Barocul sculptural nu s-a manifestat doar în statui sau în transpuneri multiple ale stilului în opere comandate exclusiv de Biserica Romano-Catolică. În cazul barocului din alte ţări, spre exemplu în cazul barocului englez, s-a manifestat şi în realizarea de opere pur laice.
Un exemplu tipic de folosire a stilului baroc în cazul unui domeniu ce a fost supus unei transformări profunde din punct de vedere arhitectural, sculptural, precum şi al întregului peisaj, este Palatul Blenheim (Castelul Blenheim sau Domeniul Blenheim) şi domeniul înconjurător aferent, aflat în Woodstock, Anglia, operă complexă a arhitectului Sir John Vanbrugh.
Construite între 1705 - 1722, atât palatul, cât şi anexele sale, grădina cu statui, parcul, pădurea, pajiştea şi lacul au fost create pe un loc unde înainte nu existase nimic din ceea ce astăzi constituie elemente aparte ale unuia din locurile cele mai vizitate şi admirate din Anglia.

Barocul în teatru şi dans
Articol principal Barocul în teatru.
Articol principal Barocul în dans.
Teatrul a fost adus pe culmile sale manieriste de către mai mulţi dramaturgi renumiţi în epocă, dintre care se detaşează desigur William Shakespeare. Acţiunea pieselor de teatru în manierism se baza pe o elaborare sofisticată a povestirii, mişcări complexe şi, de multe ori, imprevizibile ale personajelor, precum şi prin existenţa unor intrigi multiple întrepătrunse, care în final se îmbină coerent şi relativ credibil.


Imagine 13 - Baroc. Molière (1622 - 1673), gravură de epocă, folosită ca frontispiciu al operelor sale.
Odată cu structurarea şi cristalizarea stilului baroc ca o mişcare artistică de avengură europeană, această modalitate de a concepe o lucrare dramatică este treptat abandonată în favoarea a cel puţin trei direcţii diferite, toate trei înflorind în Franţa: opera (în versiunea sa adaptată societăţii franceze), comedia-balet şi farsa într-un act.
Două personalităţi remarcabile, ambii creatori francezi, se află la originea acestui "viraj" artistic în zona barocului: compozitorul Jean-Baptiste Lully şi scriitorul Jean-Baptiste Poquelin mult mai bine cunoscut sub pseudonimul literar de Molière.
Opera, ca gen muzical, născută de asemenea în Italia, prezintă atât caracteristici ale teatrului cât şi ale muzicii. În crearea genului cunoscut sub numele de comedie-balet, o sinteză a teatrului, muzicii şi dansului, foarte apreciată în Franţa jumătăţii secolului al XVII-lea, colaborarea bazată pe prietenia strânsă dintre Lully şi Molière a fost elementul esenţial de realizare şi succes la public.
Deşi genul dramaturgic preferat de Molière era tragedia, totuşi succesele sale teatrale cele mai răsunătoare rămân miniaturile într-un act, sau farse, comedii de tipul fabulei, având caracter aparent "uşuratic", dar în fond voit moralizator şi educativ. Farsele scriitorului francez erau intenţionat scrise incomplet lăsând mult spaţiu interpretării improvizate în stilul Commediei dell'arte atât de iubită nu numai în Italia de baştină, dar şi în alte culturi.
Barocul s-a manifestat în dans în două modalităţi, ambele fiind desigur legate de muzică: mici piese instrumentale, numite dansuri, compuse pentru multiple instrumente sau pentru orchestră şi dansurile de curte, specifice timpului. Dintre piese muzicale numite dansuri se remarcă ca fiind cele mai apreciate acelea ce au fost compuse în stilul dansurilor populare mai larg răspândite, şi care au servit totodată ca sursă de inspiraţie compozitorilor: allemande, bourreé, gigue şi sarabande.
O listă a câtorva dansuri de curte, foarte la modă în Franţa anilor 1720 - 1770 este următoarea:

Allemande Bourée Branles Canaries

Chaconne Courante Gaillarde Gavotte

Gigue Loure Menuet Passacaille

Passepied Pavane Rigaudon Sarabande

De remarcat este că aceste dansuri, ca forme de mişcare armonioasă ale corpului uman, coincid ca nume (şi ca temă melodică principală) cu bucăţile muzicale corespunzătoare compuse doar cu scopul de a fi executate instrumental. Unele, ca cele patru menţionate anterior, a fost şi au rămas dansuri populare înainte de a fi "descoperite" şi adoptate ca dansuri de curte, devenite mai apoi printre dansurile preferate ale aristocraţiei franceze.
Altele au fost dansuri concepute doar pentru aceeaşi aristocraţie, fiind creaţii ale scenografilor, respectiv ale instructorilor de dans ale timpului. Printre acestea se numără şi menuetul, care este probabil unul dintre cele mai cunoscute dansuri baroc care au reverberat până în epoca contemporană, fiind perceput azi mai ales prin prisma compoziţiilor muzicale ce l-au promovat.

Barocul în literatură şi filozofie
De fapt, barocul a exprimat noi forme ale valorii, care sunt de multe ori, sintetizate prin utilizarea metaforei şi alegoriei, larg întâlnite în literatura, poezia şi filozofia barocului, precum şi de ardenta dorinţă a căutarii mirabilului. Folosind un termen italian adecvat, artiştii căutau, inclusiv prin utilizarea a tot felul de artificii, să uimească, să produca profundă admiraţie (precum în marinism), adică căutau maraviglia.
Din acest unghi de vedere, dacă manierismul a fost prima ruptură serioasă faţă de Renaştere, atunci barocul este ruptura totală, poate chiar limbajul artistic total opus.
Tema cunoscută a Renaşterii, suferinţa psihologică (de ce nu, metafizică) a omului, temă într-un fel abandonată după revoluţiile în gândire provocate de Nicolaus Copernicus şi Martin Luther, se regăseşte în schimb în toate formele artistice în care barocul s-a manifestat, dar mai ales în literatura sa.


Imagine 14 - Baroc. Sant'Ivo alla Sapienza, Roma, opera lui Francesco Borromini, este un exemplu de fantezie barocă.
Nu întâmplător, o mare parte a operelor de artă din perioada de început şi de mijloc a epocii barocului, au prepoderent teme religioase, întrucât Biserica Romano-Catolică a fost principalul "client" şi comanditar al acestora, cel puţin in Italia.
Perfecţiunea, adică virtuozitatea era nu numai un lucru căutat, dar era şi de dorit de către artişti. Astfel apariţia artiştilor căutând perfecţiunea, acei virtuoso (virtuoz, în limba română), alături de un anumit realism al exprimarii şi grija extremă (aproape paranoidă) faţă de detalii devin alte elemente definitorii ale perioadei baroc.
Un important punct de vedere critic al barocului literar se referă la preferenţierea acordată, în lucrări foarte diferite, formei exterioare în detrimentul conţinutului. Lucrarea cu caracter programatic şi "avangardist" Maraviglia a lui Giambattista Marini, spre exemplu, este un "model" de forme pure şi ... cam atât. Fantezia şi imaginaţia trebuiau trezite şi activate în spectator, cititor sau ascultător. De asemenea, toată atenţia artistului se concentra asupra unui singur individ, OMUL, scris cu majuscule şi privit la superlativ, fiind clar definită ca o relaţie directă dintre artist şi "utilizatorul" operei de artă, care era uneori considerat chiar "client". În ciuda formei ce prevala asupra conţinutului, Maraviglia rezolva o problemă estetică importantă, crearea unor punţi viabile peste "abisul" cultural dintre cei educati (în special artiştii şi cei înstăriţi) şi cei ce nu erau educaţi (din varii motive) dar doreau să beneficieze de produsul cultural baroc.
Atenţia sporită, chiar definitorie, acordată relaţiei personale, individualizate, este fundamentul apariţiei unor importante genuri literare, printre care Romanzo, romanul, este cel mai important de menţionat. Ca o consecinţă indirectă a acestei dezvoltări literare, formele literaturii populare italiene, inclusive diferite forme ale literaturii dialectale, au putut înflori, nefiind "sugrumate", ca până atunci, de latina manierismului. În final, cel puţin în Italia, folosirea masivă a latinei se diluează treptat în timpul epocii baroc, ajungând, în final, să fie total înlocuită de italiană.
Barocul în muzică


Imagine 15 - Baroc. Un exemplu de "dublu-baroc", imagistic şi muzical: portret al virtuosului violonist şi compozitor baroc Antonio Vivaldi, pictat în stil baroc de către pictorul François Morellon La Cave, în 1723.
Noţiunea de baroc include şi un anumit stil muzical, care a apărut puţin mai târziu decât perioada considerată baroc pentru pictură, sculptură şi arhitectură. Johann Sebastian Bach, Antonio Vivaldi şi Georg Friedrich Handel sunt compozitorii cei mai de seamă ai stilului muzical baroc.
Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor vizuale baroc, este ornamentaţia bogată, exhausivă, uneori superfluă. Atunci când barocul a lăsat loc clasicismului în artă, acest element a fost diminuat sensibil sau chiar s-a pierdut.
Folosirea termenului baroc pentru perioada muzicală şi compozitorii care au compus în stil baroc este de folosinţă relativ recentă, fiind propus şi folosit pentru prima dată de Curt Sachs în 1919 în limba germană. În alte limbi, adjectivului baroc i-au trebuit decenii să se impună. Spre exemplu, în anii 1960, încă mai existau dispute în cercurile specialiştilor dacă muzica, aparent atât de diferită, a compozitorilor Johann Sebastian Bach, François Couperin, Jacopo Peri şi Antonio Vivaldi ar trebui etichetată la fel, baroc.
Naşterea operei
Operă (gen muzical)
În acest timp benefic artelor, explicit exprimate prin intermediul stilului baroc, când în muzică repertoriul de concert era clar si bine structurat, s-a născut opera. Iniţial, acest gen muzical ce a combinat poezia cu o melodie şi s-a numit monodie. Ulterior, s-a dezvoltat continuu, având nevoie de timp pentru a evolua şi a ajunge la genul structurat pe care îl ştim azi. Dezvoltarea şi evoluţia operei s-au făcut în timpul perioadei artistice şi stilului numit rococo.
Caracteristici ale muzicii barocului
Sintetizarea scriiturii polifonice vocale a Renasterii (in scopul simplificarii tesutului melodic) conduce catre aparita scriiturii omofone, pe de-o pare, si a tonalitatii functionale-gravitationale, pe de alta parte. Astfel, muzica barocului a început prin a fi omofonică, dar a devenit polifonică odată cu apariţia unor compozitori de talia lui Bach şi Haendel, pastrandu-si caracteristicile tonal-functionale. De fapt, cei doi au ridicat polifonia muzicii baroce la un nivel de complexitate, armonie şi muzicalitate nemaiîntâlnite până atunci.
Muzica barocului permitea improvizaţii, întrucât adeseori notatia se reducea doar la prezenta basului cifrat, ca atare, interpreţii realizau adevarate improvizatii pornind de la reperele sugerate de aceasta scriitura. Dinamica muzicii era "terasată," în sensul că adesea intensitatea sonoră se schimba neaşteptat. Muzica avea un tempo relativ constant, iar tonalitatea sa era majoră (considerată a sugera veselie) sau minoră (considerată a sugera tristeţe).
Forme muzicale ale muzicii baroc instrumentale
Dansuri -- bourreé, menuet, hornpipe, air, allemande, courante, sarabande, gigue
Suite de dansuri -- melodii în aceeaşi cheie armonică, care sunt "împletite" împreună
Basso Continuo -- o armonie unificatoare de tip omofonic, realizat de către următoarele instrumente: lăută, clavecin, violoncel şi contrabas. Are o melodie curgătoare de tip soprano şi fundal solid de tip bas.
Fugă -- Un instrument porneşte o melodie cu o temă şi este imitat de un altul ce cântă o piesă polifonică. Are doar un mod, dar mai multe părţi (tema, contrasubiectul şi expunerea).
Preludiu -- o introducere muzicală la o piesă muzicală bine structurată.
Concerto grosso -- Are dinamică "terasată" pentru că acesta este tipul de melodie; un grup restrâns cântă cu un grup mare.
Tutti -- Fiecare instrument participă la acea bucată muzicală.
Sonată -- Piesă în mai multe parţi cântată de unul sau două instrumente. Cele trei parţi sunt, de obicei, repede/încet/repede.
Concerto -- Piesă muzicală complexă cântată de un instrument solo şi orchestră.
Compozitori
Câteva exemple de compozitori consideraţi reprezentativi ai barocului în muzică şi câteva opere de-ale lor considerate a fi baroc fără nici un echivoc:
Arcangelo Corelli (1653-1713) -- Concerti grossi
Johann Sebastian Bach (1685 - 1750) -- Arta fugii
François Couperin
Georg Friedrich Händel (1685 - 1759) -- Suita Muzica apelor
Jean-Baptiste Lully
Claudio Monteverdi
Jacopo Peri
Jean-Philippe Rameau
Domenico Scarlatti (1685 - 1757) -- Sonate pentru clavecin
Georg Philipp Telemann (1681 - 1767) -- Der Tag des Gerichts (Ziua Judecăţii), 1762
Antonio Vivaldi (1678 - 1741) -- Inspiraţie armonică
Mobilier baroc


Imagine 16 - Baroc. Mobilier baroc recreat, expus într-un magazin londonez.
Mobilier baroc.
Mobilierul baroc, aidoma stilului artistic baroc se caracterizează prin forme curbe ample, bogăţie în ornamentare şi detalii sculpturale numeroase. De pildă, picioarele scaunelor sunt frecvent curbate terminându-se într-o formă stilizată ce aminteşte de laba unor canine şi/sau feline. Adesea, picioarele scaunelor, canapelelor, sofalelor şi dulapurilor mobilierului baroc au forme clar sculptate în forma labei unui leu, simbol al puterii. Imaginea alăturată, luată într-un magazin specializat în vinderea mobilierului de sorginte baroc, original, refăcut sau recreat, este edificatoare.
Regele Soare, Louis XIV, a fost unul dintre cei de seamă ebenişti ai timpului său. Lucrările sale, realizate integral de către rege, cu propriile sale mâini, fiind piese de concepţie proprie, au constituit piese de mobilier baroc de înaltă clasă. Astăzi, aceste piese de mobilier, realizate personal de regele iluminist au o valoare extrem de ridicată pe piaţa de artă.

Decoraţii interioare
Barocul în decoraţii interioare.
Decorarea interioarelor, ca artă şi ştiinţă a modificării formelor şi spaţiilor interioare prin folosirea anumitor culori, materiale şi obiecte este veche precum societatea umană. În cazul barocului, decoraţiile interioare suferă masiv influenţa stilului baroc din arhitectură, sculptură şi pictură, fiind dominate de artefacte baroc, dar şi înaintarea naţiunilor, ce aduc pe scena istoriei industrializarea, ca un element esenţial spre drumul unor viitoare democraţii moderne.
Decoraţiile interioare ale epocii baroc erau, mai ales, alcătuite din piesele de artă specifice ale epocii respective: picturi, sculpturi, mici statuete, mobilier, tapet aplicat pe pereţi. Stilul decorativ interior era bogat, chiar prea bogat, uneori opulent, în diferite artefacte, piese de mobilier şi tapiţerii.

Importanţa barocului în istoria umană
Barocul în istoria umană.
Spre deosebire de toate epociile anterioare din istoria omenirii, când accesul la artă şi cultură era strict limitat celor bogaţi şi celor puternici, în timpul barocului se remarcă vizibil, pentru prima dată, o diversificare şi o lărgire a numărului celor puteau să se bucure de produsele culturale şi artistice.
Apariţia istorică a revoluţiei industriale, a clasei burgheziei, dar şi a proletariatului, determină schimbări majore în toate nivele societăţii. Aceste fapte istorice, combinate cu dorinţa declarată a tuturor artiştilor baroc de a fi deschişi şi de a practica o artă total ne-ermetică şi îmbrăţişabilă de către toţi, face ca barocul să fie factorul declanşator, în plan artistic şi ideatic, al accesului democratic la cultură, artă şi la produsele materiale şi spirituale generate de acestea, artefactele şi dragostea de frumos.

Clasicism

Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franţa, ale cărui principii au orientat creaţia artistică europeană între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichităţii, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumuseţe şi armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârşite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseţii morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice şi principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legaţi indisolubil de soarta statului, înzestraţi cu cele mai înalte virtuţi morale şi capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanţi ai aristocraţiei, erau prezentanţi în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viaţă al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie şi credinţă într-un ideal permanent de frumuseţe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecţiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumuseţe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a raţiunii asupra fanteziei şi pasiunii. Printre reprezentanţii de marcă amintim pe N. Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule)

Caracteristici

Imitarea naturii în aspectele esenţiale ale omului şi vieţii, după modelul antic
Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică şi etică
Cadrul de desfaşurare a ceea ce gândesc şi înfaptuiesc personajele este unul decorativ, rece şi indiferent, fără vreo influenţă asupra acestora
Sublininează necesitatea de a realiza o armonie internă a operei, obligaţia de a nu amesteca genurile şi de a respecta principiul verosimilităţii
Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpâni care-şi fac întodeauna datoria, învingându-şi sentimentele potrivnice
Rococo este un stil arhitectural, decorativ, artistic şi de design interior care a fost generat în Franţa secolului al 18-lea, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă şi apoi în cele două Americi, mai ales în ceea ce se numeşte America latină, adică în ţările de limbă spaniolă şi portugheză.
Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluţia barocului, fiind caracterizat mai ales de bogăţia şi varietatea detaliilor şi a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului până la opulenţă, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă în evoluţia artei occidentale. Spre sfârşitul perioadei sale de existenţă, a devenit relativ sincron şi de multe ori s-a apropiat sensibil de neoclasicism.
Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică ornamentarea bogată, în toate aspectele sale, la rang de postulat. Astfel, interioarele rococo prezintă similar faţadelor clădirilor timpului, pereţi pictaţi şi ornamentaţi (uneori chiar tavanele fiind decorate similar pereţilor), mobilier impozant, masiv şi elaborat ornamentat, sculpturi de dimensiuni mici şi medii, oglinzi de diferite dimensiuni, tapiţerie în ton cu arhitectura, multiple reliefuri aplicate şi, evident, picturi în ulei de diferite dimensiuni.


Interiorul rococo al bazilicii din Ottobeuren din landul german Bavaria.
Frecvent folosit în epoca plină de lejeritate socială a Mariei Antoinette, stilul rococo îşi datorează numele unei combinaţii lingvistice dintre cuvântul francez rocaille, adică scoică, şi cel italian barocco, adică de sorginte baroc.
Bogăţia ornamentaţiei vecină cu opulenţa, curbele ornamentale infinit încolăcite folosite cu obstinaţie, respectiv accentuarea cu precădere a artelor decorative şi a designului interior, au creat un fel de tratare cu indulgenţă superioară a întregului curent în prima treime a secolului al 19-lea, când rococo-ul atinsese apogeul său. Oricum, relativ repede, termenul de rococo s-a impus în lumea criticii de artă a anilor 1850, nemaifiind privit peiorativ, ca ceva vetust ci, aşa cum o merita, ca o întreagă perioadă artistică marcantă.
Neo-baroc este un termen desemnând creaţiile artistice care au ca elemente preponderente ale aspectului general şi a stilului lor elemente baroc, respectiv ale stilului baroc, dar nu aparţin temporal perioadei "normale" a barocului. Neo-barocul se poate referi la arte decorative, pictură, sculptură, muzică, literatură şi arhitectură, dar este cel mai frecvent folosit pentru a caracteriza muzică şi arhitectură.

Exemple de arhitectură neo-baroc

Câteva exemple de arhitectură neo-baroc sunt următoarele clădiri, ansambluri de clădiri sau structuri:
Băile Széchenyi din Budapesta, Ungaria
Fostul palat regal, azi Galeria Naţională de Artă din Sofia, Bulgaria.
Memorialul Ashton din Lancaster, Lancashire, Anglia
Moscheia Ortaköy din Istanbul, Turcia
Opera Garnier (cunoscută şi sub numele de Palatul Garnier sau Opera din Paris) din Paris, Franţa
Opera Semper din Dresden, Germania
Palatul Alferaki din Taganrog, Rusia
Palatul Beloselsky-Belozersky din Saint Petersburg, Rusia
Palatul Christiansborg din Copenhaga, Danemarca
Teatrul Naţional Lucian Blaga, Cluj-Napoca, România
Neoclasicismul este o mişcare în arta, arhitectura şi designul Europei şi Americii de Nord, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, caracterizată prin revirimentul stilului clasic grecesc şi roman. Printre reprezentanţii de frunte ai mişcării s-au numărat arhitecţii Claude-Nicholas Ledoux şi Robert Adam, pictorii Jacques-Louis David, Jean Ingres şi Anton Mengs, sculptorii Antonio Canova, John Flaxman, Bertel Thorvaldsen şi Johann Sergel precum şi designerii Josiah Wedgwood, George Hepplewhite şi Thomas Sheraton.
Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa, care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic. Iniţial, doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va lua mai târziu forma unei mişcări. Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre propriile lor sentimente, subliniind drama umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate şi raţiune, începutul secolului XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoţie şi de eul interior.
Anumiţi autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment aşa-zis romantic înainte de răspândirea sa efectivă, fiind numiţi de aceea pre-romantici. Printre aceştia se află Francisco Goya şi Bocage.
Romantismul apare iniţial în zona care va fi mai târziu Germania (mişcarea a avut şi ea o importanţă fundamentală în unificarea germană prin mişcarea Sturm und Drang) şi în Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte şi a marcat în special literatura şi muzică (deşi romantismul se manifestă în aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în şcoli, au apărut critici împotriva idealizării de către acesta a realităţii. Datorită acestor critici a apărut mişcarea care va da naştere Realismului.

 

 

 

Arte frumoase

Romantism în artele plastice 
Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul şi neoclasicismul sunt pur şi simplu două feţe ale aceleaşi monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă, romantismul face acelaşi lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mişcări sunt legate, deci, prin idealizarea realităţii.
Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să picteze la pierderea memoriei. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn devorându-şi fiii, de exemplu, prezintă o serie de emoţii pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur şi speriat. Goya creează un joc de lumini şi umbre care accentuează situaţia dramatică reprezentată.


Libertatea conducând poporul, Eugène Delacroix
Deşi Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie.
Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelenţă. Tabloul său Libertatea conducând poporul reuneşte vigoarea şi idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de revoluţionarii din 1830 ghidaţi de spiritul Libertăţii (reprezentaţi aici de o femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluţionar din vârtej, deşi vedea evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influenţa burgheză asupra romantismului). Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută.
Căutarea de exotic, de neprimitor şi de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală a romantismului. Exprimarea senzaţiilor extreme, paradisurile artificiale şi naturaleţea în aspectul său rudimentar, lansarea în "aventuri" şi îmbarcarea în nave cu destinaţia polilor, de exemplu, i-au inspirat pe anumiţi artişti ai romantismului. Pictorul engelz William Turner a reflectat acest spirit în opere precum Furtună pe mare unde apariţia unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor menţionate mai sus.
Realismul este o ideologie estetică, în care se pune accentul pe relaţia dintre artă şi realitate. Instrumentul indispensabil al artei autorului este observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică, obiectivă în creaţie.
Realismul a avut un impact major în epică, în special asupra romanului şi în dramaturgie. Una dintre trăsăturile caracteristice ale acestuia este interesul acordat de către scriitori raporturilor dintre om şi mediu, dintre individ şi societate. Elementeleale unui stil realist pot fi identificate în diferite culturi şi epoci istorice.
În cea de-a doua parte a secolului XIX, realismul capătă, pe plan european, caracterul unui curent, al unei orientări estetice, teoretizate de către artişti şi de către critici şi ilustrate prin numeroase creaţii. Autori celebri de romane realiste sunt consideraţi a fi Honoré de Balzac, Stendhal şi Gustave Flaubert în Franţa, Charles Dickens şi William Makepeace Thackeray în Anglia, Lev Nikolaevici Tolstoi, şi Ivan Sergheevici Turgheniev în Rusia.

Caracteristici

A apărut ca o reacţie împotriva romantismului
Oglindirea realităţii contemporane, a omului în mediul său social, familia de zi cu zi
Observaţia, analiza psihologică şi reflecţia morală
Critică mediul şi individul
Naturalismul este o ramură a realismului, o mişcare literară proeminentă la sfârşitul secolului XIX în Franţa şi în restul Europei.
Scriitorii naturalişti au fost influenţaţi de către teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. Aceştia credeau că ereditatea unei persoane şi mediul decid caracterul acesteia. În timp ce realismul încearcă doar să descrie subiecţii aşa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizează principiile estetice ale realismului în direcţia reprezentării aspectelor dure, brutale ale realităţii.
Ambele sunt opuse Romantismului, în care subiecţii au o simbolistică profundă, sunt idealistici şi cu puteri supranaturale. Naturalismul considera că mediul socio cultural exercită o influenţă absolut covârşitoare în apariţia şi dezvoltarea personalităţii umane. De asemenea studiau elemente umane tarate, alcoolici, criminali, sau persoane alterate genetic de un mediu social viciat.
Observaţiile lor în materie de psihologie erau totuşi rudimentare având în vedere că psihologia se dezvoltă abia după apariţia teoriilor lui Sigmund Freud. Naturaliştii au adoptat de asemenea tehnica descrierii detaliate de la predecesorii lor imediaţi, realiştii.
Principalul susţinător al naturalismului a fost Émile Zola, care a scris un tratat despre subiect ("Le roman experimental") şi a folosit stilul în multele sale romane. Alţi autori francezi influenţaţi de Zola sunt Guy de Maupassant, Joris Karl Huysmans şi fraţii Goncourt.
Elementele naturaliste se găsesc în literatura română în unele nuvele ale lui Caragiale şi Delavrancea sau în proza lui Liviu Rebreanu. Adesea termenul naturalism este folosit de către criticii literari cu un sens mai general, care îl apropie de cel al termenului realism, subliniind conformitatea cu natura, fidelitatea faţă de realitate a reprezentării artistice.
Prerafaeliţii, în engleză Pre-Raphaelites sau The Pre-Raphaelite Brotherhood (Confreria Prerafaelită), au fost un grup de pictori, poeţi şi critici de artă englezi, fondat în 1848 de John Everett Millais, Dante Gabriel Rossetti şi William Holman Hunt, cu intenţia de a reforma arta, refuzând ceea ce ei numeau reproducerea mecanică a operelor artiştilor manierişti, care i-au succedat lui Rafael şi Michelangelo.


John Everett Millais: Christos în casa părintească, 1850
Tinerii artişti (cel mai în vârstă are 21 de ani!) reproşează academismului epocii victoriene, printre altele, faptul că exponenţii lui recunosc o singură metodă în pictură: cea care derivă din arta lui Rafael. Această metodă rigidă şi artificială - în opinia lor - aşează desenul deasupra culorii, lumina de zi a atelierelor deasupra luminii exterioare din aerul liber, iar pe marii clasici deasupra tuturor pictorilor contemporani moderni. Prerafaeliţii se interesează de pictorii cei mai vechi, mai cu seamă de maeştrii care l-au precedat pe Rafael, de aici şi denumirea lor. În acelaşi timp ei studiază şi creaţiile artiştilor contemporani, cum sunt William Turner, Théodore Géricault, Eugène Delacroix sau Jean Auguste Ingres, dar şi ale coloriştilor vechi ca Giorgione şi Rubens. Îşi aleg temele din domenii diverse: din literatură şi mitologie, din Biblie, din evenimentele sociale, dar şi din natură, neuitând nici imaginaţia proprie. Eliberarea picturii de academism înseamnă şi respingerea idealismului academic, menţinând o legătură mai strânsă şi mai reală cu natura.

Naşterea Confreriei Prerafaelite

Dante Gabriel Rosetti: Proserpina
Millais şi Hunt şi-au exprimat deschis în faţa colegilor lor de la Royal Academy părerea negativă asupra convenţiilor la care discipolii şi epigonii l-au redus pe Rafael. De aceea până la urmă ceilalţi studenţi i-au numit - în mod ironic - prerafaeliţi, însă tinerii artişti şi-au asumat porecla, aşa cum vor face mai târziu şi impresioniştii. Autorul ideii de a constitui o asociaţie "secretă" a fost Dante Gabriel Rosetti, prieten al lui Hunt, fiu al unor emigranţi politici italieni. În septembrie 1848 - an revoluţionar - ei înfiinţează "Confreria Prerafaeriţilor" (The Pre-Raphaelite Brotherhood - P.R.B.), din care mai fac parte catolicul mistic James Collison, criticul de mai târziu F.G. Stephens, sculptorul Thomas Wollner şi William Michael Rosetti, fratele lui Dante Gabriel, care va fi secretarul asociaţiei şi va redacta programul grupului. Au căzut de acord să nu semneze tablourile pictate, ci să folosească toţi iniţialele P.R.B., a căror semnificaţie trebuia să rămână secretă. Anticipând pe simbolişti, prerafaeliţii au atras atenţia asupra legăturii picturii cu cu alte arte, în special cu muzica şi poezia.

Primele expoziţii

Autorul primei lucrări prezentate public a fost Rosetti, în 1849, cu ocazia expoziţiei "Free Exhibition" din Londra, cu o lucrare semnată P.R.B. În acelaşi an apar noi tablouri, semnate cu aceleaşi iniţiale misterioase, la expoziţia Academiei Regale. După o serie de expuneri, iniţialele sunt descifrate şi atacarea "prinţului picturii" Rafael provoacă scandal. Criticii sunt şocaţi şi de abordarea prea realistă - după părerea lor - a temelor sacre. Unii observatori mai moderaţi subliniază însă valorile artistice evidente ale tablourilor expuse. Singurul critic care se decide să-i apere public este John Ruskin, cu multă influenţă în lumea artistică. La începutul lunii mai 1851, publică două scrisori în ziarul "The Times", în care - printre altele - scrie: " ... în măsura experienţei acumulate, (aceşti pictori) vor fi capabili să întemeieze în ţara noastră o şcoală artistică excepţională pe care lumea nu a văzut-o de trei sute de ani." După apariţia acestor articole îndrăzneţe, opinia publică se schimbă, iar operele Prerafaeliţilor ajung repede să fie elogiate.

Sfârşitul Confreriei Prerafaelite

William Holman Hunt: Păstorul tocmit, 1851
La un an după intervenţia lui Ruskin, Prerafaeliţii se bucură de succes nelimitat. Tabloul lui John Everett Millais, intitulat Ofelia (1852), are un răsunet uriaş. Paradoxal, însă, în anul următor grupul se destramă. Motivele sunt multiple: în 1853 Millais este ales membru extraordinar la "Royal Academy", şi cu aceasta el revine la stilul conservator al academismului. În acelaşi an, Hunt întreprinde o călătorie în Egipt şi Palestina şi, la întoarcere, îşi schimbă fundamental principiile sale estetice. După asemenea dezertări, Rosetti rămâne singurul care continuă tradiţile prerafaelite. Le transmite lui Edward Burne-Jones, prin activitatea căruia estetica Prerafaeliţilor influenţează, într-o anumită măsură, Franţa şi întreaga Europă. În 1857, cu lucrările lor se organizează la Londra o importantă expoziţie. Dar Confreria nu mai exista deja de trei ani...
Impresionismul este o mişcare artistică, manifestată la început în pictură, mai târziu şi în muzică, mai ales în Franţa , şi care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradiţional. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 şi 1886 , caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilităţii fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil şi conceptual al lucrurilor, preferând pictura în aer liber şi folosind o cromatică pură şi tuşeuri fine de penel pentru a simula lumina reală.

 

Impresionismul în pictură

Precursori ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velasquez şi Francisco Goya , pictura engleză cu William Turner şi John Constable, precum şi francezii Courbet, Ingres şi reprezentanţii Şcolii de la Barbizon.


Edouard Manet - Olympia (1863) - Musée d'Orsay, Paris
În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat Olympia, care a provocat un scandal enorm, reprezentând-o pe zeiţa Venus în chip de curtezană. Nu se vorbeşte încă de impresionism, dar se pot deja întrevedea caracteristicile principale ale acestei mişcări, care îl vor duce în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje. Respinse de juriul Salonului Oficial, Manet îşi va expune picturile, printre care celebra Le Déjeuner sur l'herbe, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour şi alţii în "Salonul refuzaţilor" (Le Salon des Refusés), spre stupefacţia publicului conservator şi entuziasmul tinerilor pictori, care se vedeau confruntaţi cu problemele ce-i frământau.
Salonul din [1866] acceptă lucrările unora din pictorii aparţinând noii orientări, ca Edgar Degas, Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro, respinge însă pe Cézanne, Renoir şi din nou pe Manet, ceea ce provoacă reacţia scriitorului Émile Zola într-o diatribă violentă la adresa oficialităţilor, publicată în gazeta L'Évènement.


Auguste Renoir - Sur la terasse (1881) - Art Institute of Chicago
.
Războiul franco-german din 1870 îi risipeşte, Cézanne se retrage în provincie, Pissarro, Monet şi Sisley se duc la Londra, ceea ce va marca o etapă importantă în dezvoltarea impresionismului, descoperind acolo pictura lui William Turner, care va exercita o puternică influenţă asupra picturii lor ulterioare.
În anul 1874, din nou reuniţi sub numele Société anonyme des peintres, des sculpteurs et des graveurs ("Societatea anonimă a pictorilor, sculptorilor şi graficienilor"), compusă din Pissarro, Monet, Sisley, Degas, Renoir, Cézanne şi Berthe Morisot, organizează o expoziţie colectivă în saloanele fotografului Felix Nadar. Monet adusese, printre altele, o pictură reprezentând un peisaj marin din Le Havre. Întrebat asupra titlului tabloului pentru alcătuirea catalogului, răspunse: "Mettez, Impression: Soleil levant" ("Puneţi, Impresie: Răsărit de soare").
În ziua următoare, în revista Charivari apare articolul cronicarului de artă Louis Leroy, intitulat Exposition des Impressionnistes ("Expoziţia Impresioniştilor"). Un cuvânt destinat să facă carieră. Totuşi dificultăţile făcute de reprezentanţii oficiali ai artei nu au încetat. Când însă în 1903 , Camille Pissarro, patriarhul impresionismului, încetează din viaţă, toată lumea era conştientă că această mişcare a reprezentat revoluţia artistică cea mai importantă a secolului al XIX-lea şi că pictorii ce i-au aparţinut se numără printre cei mai mari creatori din istoria artelor plastice.


Camille Pissarro - Le verger - (1872) -National Gallery of Art, Washington
Impresionismul a fost punctul de plecare pentru Georges Seurat şi Paul Signac, maeştri ai neoimpresionismului, pentru Paul Gauguin, Henri de Toulouse-Lautrec, Vincent van Gogh şi pentru mulţi alţi "postimpresionişti" din Franţa şi alte ţări.
În Germania, reprezentanţi ai impresionismului au fost Lovis Corinth şi Max Liebermann, în Italia, Giorgio Boldoni, Simone Lega şi alţii, grupaţi sub denumirea Macchiaioli ("Măzgălitorii" !), în Danemarca, Peter Krojer, în Suedia , Anders Zorn.
Neoimpresionismul este o mişcare artistică în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea promovată în special de pictorii Georges Seurat şi Paul Signac, având ca scop fundamentarea ştiinţifică a achiziţiilor făcute de impresionism în domeniul culorii şi luminii.


Georges Seurat: Studiu pentru O duminică la Grande-Jatte
Termenul "neoimpresionism" a fost folosit pentru prima dată , în 1886, de către criticul de artă Felix Fénéon în revista "L'Art Moderne", ce apărea la Bruxelles.
Seria de articole despre "fenomenul percepţiei", semnate de David Sutter (1880), observaţiile fiziologilor şi psihologilor privind efectele luminii şi culorii, descoperirile fizicianului Hermann von Helmholtz, ce completează teoriile lui Eugène Chevreul privind legile contrastului simultan al culorilor, au fost tot atâtea contribuţii la cristalizarea esteticii neoimpresioniste. În principala lucrare-program "D'Eugène Delacroix au neo-impresionisme" ("De la Eugène Delacroix la neoimpresionism", 1899), Paul Signac apreciază dezvoltarea neoimpresionismului ca o continuare firească a artei lui Delacroix şi a impresionismului, scopul fiind unul comun: "A da culorii cât mai multă strălucire posibilă".


Paul Signac: Femei la fântână, 1892
Pictorii neoimpresionişti folosesc, pentru a asigura efectul fuziunii culorilor pe retină, tonuri pure, juxtapuse, în suprafeţe din ce în ce mai mici. Această tehnică a tuşelor divizate - divizionism - se va accentua până la obţinerea unor puncte colorate, ceea ce a adus mişcării şi numele de pointillism (în limba franceză: point = punct). Din reţeaua de tuşe divizate sau mozaicul de puncte, se încheagă formele obiectului sau fiinţelor reprezentate. Un principiu ordonator se află îndărătul ecranului luminos al pânzei, încercând să refacă arhitectura lumii vizibile.
Apariţia neoimpresionismului este datată cu anul 1884. Fiind refuzaţi la "Salonul Oficial", câţiva artişti cu preocupări înrudite - Georges Seurat, Paul Signac, Henri-Edmond Cross, Charles Angrand, Albert Dubois-Pillet - formează, sub preşedenţia lui Odilon Redon, "Societatea Artiştilor Independenţi". Seurat lansează, succesiv, lucrări în care foloseşte "contrastele de tente", "contrastele de ton", "contrastele de linie". În jurul său se grupează Paul Signac şi, pentru o vreme, bătrânul Camille Pissarro.
Tehnica divizionismului sau pointillismului are la sfârşitul secolului al XIX-lea un deosebit ecou, fiind adoptată de francezii Henri Petitsean, Maximilian Luce, Lucie Cousturier, belgienii Henry va de Velde şi Théo van Rysselberghe, italianul Giovanni Segantini, ş.a.m.d..

Paul Signac: Portul Saint-Tropez, 1899

Camille Pissarro: Femei întinzând rufele, 1887

Maximilian Luce: Sena la Herblay, 1890

Este o tehnică pe care, în mod pasager, o vor adopta şi artişti care n-au făcut parte din mişcare: Van Gogh, Toulouse-Lautrec, Gauguin.


Georges Seurat: O duminică la Grande-Jatte, (detaliu) - versiune definitivă, 1884-1886 - Musée d'Orsay, Paris
Dorind să refacă formele, neoimpresionismul a ajuns, în chip paradoxal, la o mai adâncă fărâmiţare a imaginii realului, la o fragmentare excesivă, ce va produce o serie de reacţii, între care extensia suprafeţelor colorate din arta "fauviştilor", sau perspectiva bazată pe impresiile de de cald şi rece trezite de culori în operele lui Paul Cézanne.
Preocuparea lui Seurat - mort prematur în 1891 - pentru soliditatea clasică a compoziţiei va sta, între altele, la baza raţionalizării elementelor imaginii în care se vor angaja fondatorii cubismului.

Pointillism

Pointillismul (în limba franceză: point = punct), sau Divizionism, este o tehnică introdusă în pictură la sfârşitul secolului al XIX-lea de artiştii neoimpresionişti francezi Georges Seurat, Paul Signac şi alţii, folosind - pentru a asigura efectul fuziunii culorilor pe retină - tonuri pure, juxtapuse, ca elementele unui mozaic, în suprafeţe din ce în ce mai mici.


Georges Seurat: Studiu pentru Le Chahut - Courtauld Institute Galleries Londra


Le Chahut (forma definitivă), 1889-1890 - Rijkmuseum Kröller-Müller, Oterlo/Olanda
Tehnica aceasta a tuşelor divizate - divizionism - se va accentua până la obţinerea unor puncte colorate, ceea ce a adus mişcării şi numele de pointillism. Din reţeaua de tuşe divizate sau puncte, se încheagă formele obiectelor şi fiinţelor reprezentate.
Un principiu ordonator se află îndărătul ecranului luminos al pânzei, încercând să refacă arhitectura lumii vizibile pulverizate de percepţiile prea directe ale impresionismului.
Tehnica se bazează pe "Legile contrastului simultan al culorilor" ale lui Eugène Chevreul, potrivit cărora, fiecare culoare de bază oferăl posibilitatea de a sesiza şi culoarea complementară, deoarece micile pete perceptibile de la o anumită distanţă se contopesc în ochii privitorului. Spre exemplu, pentru a obţine culoarea verde trebuie amestecat albastrul cu galben. Pointilliştii, în schimb, pictează pe pânză un mic punct albastru şi imediat alături un punct galben de aceleaşi dimensiuni. Contopirea acestor două culori realizează în ochii privitorului de la o anumită distanţă culoarea verde.
Aceste principii sunt cel mai bine ilustrate în opera lui Seurat care, spre deosebire de Signac, se simţea atras şi de mişlcarea simbolistă. Deşi mai în vârstă, tehnica pointillistă a fost utilizată pentru un timp şi de Camille Pissarro. Alţi pictori care au adoptat acest procedeu au fost Maximilian Luce, Henri Cross, Lucie Cousturier.
Avangarda sau avangardismul reprezintă tendinţele de maximă actualitate aplicate în artă la un moment considerat. Fără menţionarea unor indicaţii temporare, se subînţeleg de regulă două variante: fie pionieratele artistice ale momentului în care se discută, fie experimentele abundente desfăşurate de-a lungul perioadei interbelice.