Părinţi vs. adolescenţi

Naşterea unui copil constituie, cel mai adesea, un prilej de emoţie şi bucurie pentru părinţi. Dar şi un prilej de manifestare a gradului lor de maturitate (de asumare a responsabilităţii faţă de copil). Părinţii ar trebui să se îngrijească, în egală măsură, atât de bunăstarea fizică şi materială, cât şi de dezvoltarea emoţională, morală şi spirituală a copilului lor. De asemenea, ei ar trebui să se străduiască permanent să le ofere copiilor exemple pozitive, atât prin cuvânt, cât şi prin gesturi şi fapte. Mai ales pentru că, în primii ani de viaţă, ei sunt singurele modele în ochii copiilor. Părinţii ar trebui să fie pregătiţi şi să înţeleagă faptul că, odată cu trecerea anilor, copiii, deveniţi adolescenţi, se pot manifesta în mod imprevizibil, bizar, uneori fiind de nerecunoscut dacă nu sunt trataţi cu înţelegere şi respect. 
De cele mai multe ori, problemele apar atunci când adolescentul îşi manifestă nevoia de independenţă, de intimitate, de libertate, iar părinţii – pe cea de autoritate, de control, de protecţie. Orice părinte responsabil îşi doreşte un copil ascultător, care să-i împărtăşească gândurile şi secretele, care să fie studios şi premiant, care să nu piardă vremea ore în şir în faţa computerului sau cu prietenii; în fond, un copil „ideal”. Şi adolescenţii îşi doresc părinţi „ideali”, care să-i ia în serios şi nu să-i trateze tot timpul ca pe nişte… copii, care să nu-i controleze la tot pasul, care să nu-i compare cu alţi adolescenţi-„model” de vârsta lor, care să nu le limiteze timpul petrecut la distracţii, cu prietenii, care să nu-i controleze prin sertare, care să nu le răsfoiască jurnalul şi, cel mai important, ei îşi doresc părinţi care să nu-i şantajeze emoţional („Nu te mai iubesc, dacă nu faci cum îţi spun eu…!”). Dar părinţii îşi iubesc copiii şi se confruntă cu teama că nu vor reuşi să facă totul pentru reuşita lor în viaţă. De aceea, pentru a se asigura de succes, ar prefera să fie ei cei care iau cele mai importante decizii. Însă, un adolescent are nevoie să se dezvolte, „să crească” chiar în proprii săi ochi (să dezvolte respectul de sine), să-şi încerce puterile, autocontrolul şi, de ce nu?, să înveţe şi din propriile greşeli. Aşadar, părinţii ar trebui să discute calm, dar ferm cu adolescentul, pentru a-i câştiga încrederea şi respectul. Să-i prezinte o opinie, fără a-l obliga să o urmeze orbeşte, arătându-i astfel încredere în capacitatea lui de decizie. Să-i acorde mai multă libertate, treptat, pe măsură ce dovedeşte că îşi asumă mai multe responsabilităţi, că a devenit mai matur. Să discute împreună despre planurile de viitor, arătându-i interes şi înţelegere pentru nevoile sale. Indiferent de vârsta pe care o au, copiii au nevoie să fie lăudaţi şi încurajaţi de părinţi. Critica, cicăleala permanentă, pentru tot felul de nimicuri, pot fi dăunătoare. Membrii unei familii învaţă permanent cum să se comporte unii cu alţii. Important este ca adolescentul să-i preţuiască şi să-i respecte pe părinţi. Să nu se îndepărteze de ei pe motiv că-şi câştigă astfel independenţa mult visată. Prietenii sunt foarte importanţi, mai ales la această vârstă, însă existenţa lor nu poate înlocui prezenţa familiei. Nu poate satisface nevoia adolescentului de ataşament familial şi nici pe cea de apartenenţă. Stabilitatea emoţională a adultului de mâine, care este adolescentul de azi, depinde foarte mult de această condiţie: de a şti, de a cunoaşte, de a fi sigur care-i sunt „rădăcinile”, pentru a înfrunta „furtunile” de peste ani. Părinţii au obligaţia să-şi supravegheze şi să-şi îndrume copiii pentru a-i feri de primejdii şi neplăceri. Însă trebuie să înveţe să-i iubească necondiţionat, aşa cum au făcut-o în primele clipe, când au venit pe lume. Să-i primească şi să-i ajute cât pot de bine, ori de câte ori le vor bate la uşă şi peste ani. Pentru că dacă o fac, cu siguranţă copiii contează pe acest ajutor. Să se gândească o clipă că, poate, uşa lor este ultima uşă la care ei au îndrăznit să bată.