Tipuri de părinţi alienatori
Gardner identifică trei tipuri de părinţi alienatori: naiv, activ şi obsesiv.
Tipul Naiv
„Spune-i tatălui tău că are mai mulţi bani decât mine, aşa că să-ţi cumpere el pantofii de sport”
Cei mai mulţi părinţi care au divorţat au momente în care sunt alienatori naivi. Aceşti părinţi cunosc şi afirmă importanţa ca un copil să aibă o relaţie bună cu celălalt părinte. Rareori aceştia revin în instanţă pentru a solicita schimbarea programului de vizitare sau pentru alte aspecte referitoare la copil. Ei încurajează relaţia dintre copil şi celălalt părinte şi familia acestuia. Comunicarea dintre părinţii copilului este, de obicei, bună, chiar dacă este posibil ca aceştia să mai aibă neînţelegeri, la fel ca înainte de divorţ. În cele mai multe cazuri, ei pot ajunge la un acord, fără a-l implica pe copil în discuţiile lor.
Copiii, indiferent dacă au părinţi divorţaţi sau nu, ştiu că există momente în care între părinţi apar neînţelegeri sau când nu sunt de acord asupra unor aspecte. Lor nu le place să-şi vadă părinţii certându-se; se pot simţi răniţi sau speriaţi de ceea ce aud. Dar ei reuşesc să facă faţă acestor momente, ştiind că totul va trece şi că toate vor reveni la normal. Ei nu vor rămâne, de obicei, afectaţi de discuţiile dintre părinţii lor. Copiii sunt convinşi că părinţii le oferă dragoste şi protecţie. Copilul şi părinţii au personalităţi distincte, credinţe şi sentimente diferite. Ei nu se simt ameninţaţi de ceea ce un părinte simte faţă de celălalt.
Caracteristicile tipului de părintelui alienator naiv sunt:
• capacitatea acestora de a separa propriile nevoi de cele ale copiilor. Ei recunosc că este important pentru un copil să petreacă timp cu celălalt părinte, pentru a-şi putea construi o relaţie bazată pe dragoste. Ei evită să facă din celălalt părinte ţinta supărărilor lor;
• ei se simt confortabil când copiii au o relaţie cu celălalt părinte şi cu familia acestuia;
• respectă deciziile instanţei şi autoritatea acesteia;
• au abilitatea de a trece peste sentimentele negative şi a le lăsa să se vindece, pentru a nu afecta relaţia copilului cu celălalt părinte;
• au capacitatea de a fi flexibili şi a colabora cu celălalt părinte;
• le pare rău când au acţionat într-un mod care a afectat relaţia copilului cu celălalt părinte;
• acceptă ca celălalt părinte să participe la activităţile copilului;
• permit accesul celuilalt părinte la informaţiile medicale şi şcolare despre copil.
Părinţii din această categorie nu au nevoie de psihoterapie, dar dobândirea unor informaţii despre PAS îi poate ajuta să nu afecteze copilul prin accentuarea efectelor acestuia.
Aceşti părinţi sunt conştienţi că pot şi greşi, dar îşi iubesc suficient copilul pentru a face ca lucrurile să meargă cât mai bine. Ei se concentrează pe ceea ce este bun pentru copil, fără a regreta, a învinui pe alţii sau a se victimiza.
Tipul Activ
„Nu vreau să-i spui tatălui tău că am câştigat aceşti bani în plus. El nu ne va mai da această sumă, şi eu aş vrea să-i păstrez ca să mergem la Disneyland. Îţi aminteşti că a făcut la fel şi când am vrut să mergem la bunica de Crăciun”
Cei mai mulţi părinţi care revin în instanţă punând problema programului de vizitare aparţin tipului activ. Ei sunt de acord cu faptul că un copil trebuie să aibă o relaţie sănătoasă cu celălalt părinte, dar nu sunt capabili să-şi controleze propria furie sau frustrare. Când un eveniment le activează sentimentele negative, părinţii alienatori le deplasează către celălalt părinte. După ce a recâştigat controlul situaţiei, părintele îşi regretă comportamentul şi încetează practicile alienatoare. Părintele alienator activ poate fi recunoscut tocmai prin această fluctuaţie între manifestarea impulsivă a sentimentelor negative faţă de celălalt părinte şi dorinţa de a repara răul făcut. Ei au intenţii bune, dar pierd controlul, fiind copleşiţi de sentimentele negative.
Caracteristicile părintelui alienator activ sunt:
• aduce acuze celuilalt părinte în faţa copilului, mai degrabă datorită impulsivităţii decât a dorinţei de a deteriora imaginea acestuia;
• după ce le trece furia, părinţii alienatori activii realizează că au greşit şi încearcă să repare durerea provocată copilului. În acele momente ei pot fi foarte atenţi şi suportivi cu sentimentele copilului lor.
• ei reuşesc să facă diferenţa dintre nevoile lor şi cele ale copilului, înţelegând dorinţa acestuia de a avea o relaţie cu celălalt părinte.
• ca şi alienatorii naivi, cei activi acceptă faptul că copilul are propriile sentimente şi convingeri. Dar în timpul exploziilor de furie la adresa celuilalt părinte ei nu mai pot diferenţia între acestea. În cele mai multe cazuri, sentimentele şi convingerile copiilor mai mari rămân bazate pe propriile lor experienţe în relaţia cu celălalt părinte şi nu pe ceea ce li se spune.
• pentru a păstra un climat armonios, copiii mai mari învaţă să nu-şi mai exprime propriile sentimente şi opinii. Cei mai mici devin confuzi şi vulnerabili la influenţa părintelui alienator.
Aceşti părinţi respectă autoritatea instanţei şi se conformează deciziilor acesteia. Cu toate acestea, ei pot fi rigizi şi necooperanţi cu ceilalţi părinţi. Ei au tendinţa de a se răzbuna pe ceilalţi părinţi pentru nedreptăţile suferite. De obicei acceptă ajutorul specialiştilor atunci când ei sau copiii au probleme pe care simt că nu le pot depăşi. Ei sunt preocupaţi cu adevărat de starea de bine a copiilor lor după divorţ. Sentimentele lor negative sunt încă prezente, dar ei încearcă să le depăşească.
Tipul Obsesiv
„Îmi iubesc copiii. Dacă instanţa nu îi poate proteja de abuzurile tatălui lor, eu o voi face. Chiar dacă nu s-a dovedit că el a abuzat copiii, sunt sigură că o va face. Copiii sunt speriaţi de tatăl lor. Dacă ei nu doresc să-l vadă, eu nu îi voi obliga. Sunt destul de mari pentru a lua propria decizie”.
Este vorba despre părintele (sau bunicul) care are un singur scop: să atragă copilul de partea sa şi împreună cu acesta să ducă o campanie de distrugere a relaţiei cu celălalt părinte. Acest părinte ignoră nevoile copilului şi consideră că dreptatea este doar de partea lor. Acest proces este de durată, dar cu cât copiii sunt mai mici, le este imposibil să-l perceapă sau să-l combată. Alienarea începe cu mult înainte ca divorţul să rămână definitiv. Părintele care aparţine tipului obsesiv este furios, supărat sau se simte trădat de celălalt părinte. Motivul iniţial poate fi justificat. Este posibil ca acest părinte să fi fost agresat fizic sau emoţional sau înşelat din punct de vedere financiar. Problema apare atunci când sentimentele negative nu se vindecă, ci devin din ce în ce mai intense datorită faptului că cei doi părinţi se simt obligaţi să continue relaţia doar pentru copil.
Caracteristicile tipului de părinte obsesiv sunt:
• este obsedat de distrugerea relaţiei copilului cu celălalt părinte;
• a reuşit să inducă copilului propriile credinţe şi convingeri despre celălalt părinte;
• copiii ajung să susţină exclusiv părerea părintelui alienator în loc de a-şi exprima propriile sentimente, provenite din experienţa lor cu celălalt părinte;
• copiii nu pot să explice motivele sentimentelor lor; acestea apar ca fiind iraţionale. Nimeni nu poate convinge părintele alienator de contrariul convingerilor sale; oricine încearcă acest lucru este considerat duşman.
• părinţii alienatori caută sprijinul altor membri ai familiei sau al grupului de prieteni, care împart cu ei convingerea că sunt victime ale celuilalt părinte sau chiar ale sistemului;
• ei se consideră victime ale celuilalt părinte şi cred că orice ar face pentru a „proteja” copilul este justificat;
• dorinţa lor este ca instanţa să ia o hotărâre de „pedepsire” a celuilalt părinte, interzicând ca acesta să mai vadă copilul. Decizia instanţei ar face ca părintele alienator să îşi confirme că a avut continuu dreptate;
• autoritatea instanţei nu îl intimidează;
• părintele alienator crede că trebuie să-şi „apere” copilul cu orice risc.
Nu există tratamente eficiente pentru părintele alienator sau pentru copilul afectat de PAS. Nici instanţele de judecată şi nici profesioniştii din sănătatea mintală nu au cum interveni. Singura speranţă pentru copiii afectaţi de PAS este identificarea din timp a simptomelor şi prevenirea accentuării alienării. După ce s-a realizat îndepărtarea de celălalt părinte, copii devin „cu adevărat credincioşi” în cauza părintelui alienator şi pierduţi pentru celălalt părinte.
Este important de precizat că nu se poate vorbi despre PAS atunci când un părinte se face vinovat de abuz sau neglijare asupra copilului. În acet caz, respingerea părintelui de către copil este justificată. De asemenea, nu este PAS atunci când copilul are o relaţie pozitivă cu celălalt părinte, chiar dacă părintele căruia i s-a încredinţat copilul încearcă să-l îndepărteze.
Este imperios necesară identificarea unui mod eficient de intervenţie a specialiştilor, inclusiv a instanţelor de judecată, pentru reabilitarea părintelui alienator şi a copilului cu PAS.
Gardner identifică trei tipuri de părinţi alienatori: naiv, activ şi obsesiv.
Tipul Naiv
„Spune-i tatălui tău că are mai mulţi bani decât mine, aşa că să-ţi cumpere el pantofii de sport”
Cei mai mulţi părinţi care au divorţat au momente în care sunt alienatori naivi. Aceşti părinţi cunosc şi afirmă importanţa ca un copil să aibă o relaţie bună cu celălalt părinte. Rareori aceştia revin în instanţă pentru a solicita schimbarea programului de vizitare sau pentru alte aspecte referitoare la copil. Ei încurajează relaţia dintre copil şi celălalt părinte şi familia acestuia. Comunicarea dintre părinţii copilului este, de obicei, bună, chiar dacă este posibil ca aceştia să mai aibă neînţelegeri, la fel ca înainte de divorţ. În cele mai multe cazuri, ei pot ajunge la un acord, fără a-l implica pe copil în discuţiile lor.
Copiii, indiferent dacă au părinţi divorţaţi sau nu, ştiu că există momente în care între părinţi apar neînţelegeri sau când nu sunt de acord asupra unor aspecte. Lor nu le place să-şi vadă părinţii certându-se; se pot simţi răniţi sau speriaţi de ceea ce aud. Dar ei reuşesc să facă faţă acestor momente, ştiind că totul va trece şi că toate vor reveni la normal. Ei nu vor rămâne, de obicei, afectaţi de discuţiile dintre părinţii lor. Copiii sunt convinşi că părinţii le oferă dragoste şi protecţie. Copilul şi părinţii au personalităţi distincte, credinţe şi sentimente diferite. Ei nu se simt ameninţaţi de ceea ce un părinte simte faţă de celălalt.
Caracteristicile tipului de părintelui alienator naiv sunt:
• capacitatea acestora de a separa propriile nevoi de cele ale copiilor. Ei recunosc că este important pentru un copil să petreacă timp cu celălalt părinte, pentru a-şi putea construi o relaţie bazată pe dragoste. Ei evită să facă din celălalt părinte ţinta supărărilor lor;
• ei se simt confortabil când copiii au o relaţie cu celălalt părinte şi cu familia acestuia;
• respectă deciziile instanţei şi autoritatea acesteia;
• au abilitatea de a trece peste sentimentele negative şi a le lăsa să se vindece, pentru a nu afecta relaţia copilului cu celălalt părinte;
• au capacitatea de a fi flexibili şi a colabora cu celălalt părinte;
• le pare rău când au acţionat într-un mod care a afectat relaţia copilului cu celălalt părinte;
• acceptă ca celălalt părinte să participe la activităţile copilului;
• permit accesul celuilalt părinte la informaţiile medicale şi şcolare despre copil.
Părinţii din această categorie nu au nevoie de psihoterapie, dar dobândirea unor informaţii despre PAS îi poate ajuta să nu afecteze copilul prin accentuarea efectelor acestuia.
Aceşti părinţi sunt conştienţi că pot şi greşi, dar îşi iubesc suficient copilul pentru a face ca lucrurile să meargă cât mai bine. Ei se concentrează pe ceea ce este bun pentru copil, fără a regreta, a învinui pe alţii sau a se victimiza.
Tipul Activ
„Nu vreau să-i spui tatălui tău că am câştigat aceşti bani în plus. El nu ne va mai da această sumă, şi eu aş vrea să-i păstrez ca să mergem la Disneyland. Îţi aminteşti că a făcut la fel şi când am vrut să mergem la bunica de Crăciun”
Cei mai mulţi părinţi care revin în instanţă punând problema programului de vizitare aparţin tipului activ. Ei sunt de acord cu faptul că un copil trebuie să aibă o relaţie sănătoasă cu celălalt părinte, dar nu sunt capabili să-şi controleze propria furie sau frustrare. Când un eveniment le activează sentimentele negative, părinţii alienatori le deplasează către celălalt părinte. După ce a recâştigat controlul situaţiei, părintele îşi regretă comportamentul şi încetează practicile alienatoare. Părintele alienator activ poate fi recunoscut tocmai prin această fluctuaţie între manifestarea impulsivă a sentimentelor negative faţă de celălalt părinte şi dorinţa de a repara răul făcut. Ei au intenţii bune, dar pierd controlul, fiind copleşiţi de sentimentele negative.
Caracteristicile părintelui alienator activ sunt:
• aduce acuze celuilalt părinte în faţa copilului, mai degrabă datorită impulsivităţii decât a dorinţei de a deteriora imaginea acestuia;
• după ce le trece furia, părinţii alienatori activii realizează că au greşit şi încearcă să repare durerea provocată copilului. În acele momente ei pot fi foarte atenţi şi suportivi cu sentimentele copilului lor.
• ei reuşesc să facă diferenţa dintre nevoile lor şi cele ale copilului, înţelegând dorinţa acestuia de a avea o relaţie cu celălalt părinte.
• ca şi alienatorii naivi, cei activi acceptă faptul că copilul are propriile sentimente şi convingeri. Dar în timpul exploziilor de furie la adresa celuilalt părinte ei nu mai pot diferenţia între acestea. În cele mai multe cazuri, sentimentele şi convingerile copiilor mai mari rămân bazate pe propriile lor experienţe în relaţia cu celălalt părinte şi nu pe ceea ce li se spune.
• pentru a păstra un climat armonios, copiii mai mari învaţă să nu-şi mai exprime propriile sentimente şi opinii. Cei mai mici devin confuzi şi vulnerabili la influenţa părintelui alienator.
Aceşti părinţi respectă autoritatea instanţei şi se conformează deciziilor acesteia. Cu toate acestea, ei pot fi rigizi şi necooperanţi cu ceilalţi părinţi. Ei au tendinţa de a se răzbuna pe ceilalţi părinţi pentru nedreptăţile suferite. De obicei acceptă ajutorul specialiştilor atunci când ei sau copiii au probleme pe care simt că nu le pot depăşi. Ei sunt preocupaţi cu adevărat de starea de bine a copiilor lor după divorţ. Sentimentele lor negative sunt încă prezente, dar ei încearcă să le depăşească.
Tipul Obsesiv
„Îmi iubesc copiii. Dacă instanţa nu îi poate proteja de abuzurile tatălui lor, eu o voi face. Chiar dacă nu s-a dovedit că el a abuzat copiii, sunt sigură că o va face. Copiii sunt speriaţi de tatăl lor. Dacă ei nu doresc să-l vadă, eu nu îi voi obliga. Sunt destul de mari pentru a lua propria decizie”.
Este vorba despre părintele (sau bunicul) care are un singur scop: să atragă copilul de partea sa şi împreună cu acesta să ducă o campanie de distrugere a relaţiei cu celălalt părinte. Acest părinte ignoră nevoile copilului şi consideră că dreptatea este doar de partea lor. Acest proces este de durată, dar cu cât copiii sunt mai mici, le este imposibil să-l perceapă sau să-l combată. Alienarea începe cu mult înainte ca divorţul să rămână definitiv. Părintele care aparţine tipului obsesiv este furios, supărat sau se simte trădat de celălalt părinte. Motivul iniţial poate fi justificat. Este posibil ca acest părinte să fi fost agresat fizic sau emoţional sau înşelat din punct de vedere financiar. Problema apare atunci când sentimentele negative nu se vindecă, ci devin din ce în ce mai intense datorită faptului că cei doi părinţi se simt obligaţi să continue relaţia doar pentru copil.
Caracteristicile tipului de părinte obsesiv sunt:
• este obsedat de distrugerea relaţiei copilului cu celălalt părinte;
• a reuşit să inducă copilului propriile credinţe şi convingeri despre celălalt părinte;
• copiii ajung să susţină exclusiv părerea părintelui alienator în loc de a-şi exprima propriile sentimente, provenite din experienţa lor cu celălalt părinte;
• copiii nu pot să explice motivele sentimentelor lor; acestea apar ca fiind iraţionale. Nimeni nu poate convinge părintele alienator de contrariul convingerilor sale; oricine încearcă acest lucru este considerat duşman.
• părinţii alienatori caută sprijinul altor membri ai familiei sau al grupului de prieteni, care împart cu ei convingerea că sunt victime ale celuilalt părinte sau chiar ale sistemului;
• ei se consideră victime ale celuilalt părinte şi cred că orice ar face pentru a „proteja” copilul este justificat;
• dorinţa lor este ca instanţa să ia o hotărâre de „pedepsire” a celuilalt părinte, interzicând ca acesta să mai vadă copilul. Decizia instanţei ar face ca părintele alienator să îşi confirme că a avut continuu dreptate;
• autoritatea instanţei nu îl intimidează;
• părintele alienator crede că trebuie să-şi „apere” copilul cu orice risc.
Nu există tratamente eficiente pentru părintele alienator sau pentru copilul afectat de PAS. Nici instanţele de judecată şi nici profesioniştii din sănătatea mintală nu au cum interveni. Singura speranţă pentru copiii afectaţi de PAS este identificarea din timp a simptomelor şi prevenirea accentuării alienării. După ce s-a realizat îndepărtarea de celălalt părinte, copii devin „cu adevărat credincioşi” în cauza părintelui alienator şi pierduţi pentru celălalt părinte.
Este important de precizat că nu se poate vorbi despre PAS atunci când un părinte se face vinovat de abuz sau neglijare asupra copilului. În acet caz, respingerea părintelui de către copil este justificată. De asemenea, nu este PAS atunci când copilul are o relaţie pozitivă cu celălalt părinte, chiar dacă părintele căruia i s-a încredinţat copilul încearcă să-l îndepărteze.
Este imperios necesară identificarea unui mod eficient de intervenţie a specialiştilor, inclusiv a instanţelor de judecată, pentru reabilitarea părintelui alienator şi a copilului cu PAS.
