GORGIAS
sau
DESPRE RETORICĂ (dialog etic)
Kallikles, Socrate, Cherefon, Gorgias, Polos (Convorbirea se petrece în casa lui Kallikles)
Socrate şi Cherefon vin la Kallikles
KALLIKLES: Numai la război şi la luptă se zice că trebuie să venim în felul acesta, Socrate. 447a
SOCRATE: Ce, am ajuns, cum spune o vorbă, la spartul târgului?1 Suntem întârziaţi?
KALLIKLES: Da; şi încă după ce frumos târg! Ce de lucruri, ce frumuseţi a spus Gorgias până mai adineauri!
SOCRATE: Numai Cherefon e vinovat de întârzierea noastră, Kallikles; el ne-a făcut să zăbovim atât de mult în agora.
CHEREFON: Nici o nenorocire, Socrate, că eu am leacul. Gorgias b mi-e prieten, aşa că ne va face şi nouă o astfel de expunere. De vreţi, chiar acum; de nu, o lăsăm pe altă dată.
KALLIKLES: Da ce, Cherefon? Doreşte2 Socrate s-audă pe Gorgias?
CHEREFON: Doar pentru asta suntem aici.
1 Această scurtă introducere are loc în faţa casei lui Kallikles. După câteva cuvinte schimbate cu Socrate şi cu Cherefon, Kallikles îi conduce în casă, unde-i prezintă lui Gorgias. '
2 Surprinderea arată că Socrate nu era considerat doritor să-1 audă pe sofist.
_
239
PLATON
448a
KALLIKLES: Dacă-i aşa, veniţi mai bine acasă la mine, veniţi oricând vreţi. Gorgias e găzduit la mine şi are să vă facă expunerea dorită.
SOCRATE: Bună propunere, Kallikles. Vorba e: va vrea să intre şi în discuţie cu noi? în adevăr, eu doresc să aflu de la dânsul care-i puterea artei sale; în ce stă, anume, făgăduiala ce face, şi ce învăţături predă. Cât priveşte cealaltă parte — înţeleg expunerea însăşi — putem s-o lăsăm pe altă dată.
KALLIKLES: Nimic mai nimerit, Socrate, decât să-1 întrebăm pe dânsul; că şi era interogaţia una din formele expunerii sale; mai adineauri invita pe cei care erau înăuntru: cine ce vrea să-1 întrebe şi se arăta gata să răspundă la orice.
SOCRATE: Frumoasă vorbă! Ia întreabă-1 tu, Cherefon.
CHEREFON: Ce pot să-1 întreb?
SOCRATE: Să spună, de pildă, cine este?
CHEREFON: Cum cine este?
SOCRATE: Uite cum: presupune că lucrează încălţăminte, de exemplu; ţi-ar răspunde cu siguranţă că-i cizmar. Acum înţelegi ce spun?
Cherefon pune întrebări lui Gorgias
CHEREFON: înţeleg şi-1 voi întreba. Ia spune-mi, Gorgias, să fie adevărat ce zice Kallikles, că tu te declari în stare să răspunzi la orice întrebare ţi s-ar pune de către cineva?
GORGIAS: Adevărat, Cherefon; chiar şi acum am spus asta şi susţin că de mulţi ani nimeni, întrebându-mă, nu m-a prins cu ceva necunoscut.
CHEREFON: Fără îndoială, Gorgias: în acest caz vei da uşor răspunsurile.
GORGIAS: Eşti la largul tău, Cherefon, să faci o astfel de probă.
K Intervine Polos
*
POLOS: Pe Zeus, Cherefon, fă-o cu mine, dacă vrei! Mi se pare că Gorgias este obosit; a vorbit atât de mult adineauri...
240
GORGIAS
CHEREFON: Ce, Polos? Nu cumva crezi că tu ai să răspunzi mai bine decât Gorgias?
POLOS: Ce-ţi pasă ţie de asta, dacă răspunsurile mele sunt mulţumitoare?
CHEREFON: Nu-i nimic. Dar fiindcă vrei, fie, răspunde tu.
POLOS: întreabă.
CHEREFON: Să întreb. Dacă ar fi ca Gorgias să cunoască arta fratelui său Herodikos, ce nume exact i-am pune? Nu ca acestuia?
POLOS: Desigur.
CHEREFON: Numindu-1 medic, i-am zice bine?
POLOS: Desigur.
CHEREFON: Dar dacă ar fi mai priceput în arta lui Aristofan, fiul lui Aglaofon, sau în arta fratelui aceluia1, cum i-am zice pe drept?
POLOS: Pictor, fireşte.
CHEREFON: Bine, în care artă se pricepe Gorgias şi ce nume exact i-am putea da?
POLOS: Multe sunt, Cherefon, îndeletnicirile omeneşti; aflarea lor este rodul practicii şi al experienţei. Aceasta din urmă duce viaţa noastră către progres după rânduielile artei, pe când lipsa de experienţă ne lasă în voia soartei. Din toate acestea unii se ocupă cu unele, alţii cu altele; unii lucrează într-un fel, alţii în altfel; şi, fireşte, cei care sunt mai capabili îmbrăţişează cele mai înalte ocupaţii. Poate dintre aceştia face parte şi Gorgias. Arta lui este cea mai frumoasă din câte există.
Socrate intră în vorbă cu Gorgias
SOCRATE: Ce bine pregătit se arată Polos pentru discuţii, Gorgias! Decât, nu face cum a făgăduit lui Cherefon.
GORGIAS: Ce anume, Socrate?
SOCRATE: Mi se pare că nu răspunde deloc la întrebare.
GORGIAS: Dar n-ai decât să-1 întrebi tu, dacă vrei.
SOCRATE: Nu. Ci dacă aş şti că primeşti tu să răspunzi, eu pe tine te-aş chestiona mult mai bucuros. Cât pentru Polos, din cele rostite e limpede că s-a ocupat mai mult de arta ce se numeşte retorică decât de dialectică.
E vorba de pictorul Polygnot.
241
PLATON
e POLOS: Cum asta, Socrate?
SOCRATE: Foarte simplu, Polos. Când Cherefon te-a întrebat ce artă cunoaşte Gorgias, tu i-ai răspuns cu o laudă închinată artei sale, ca şi cum i-ar fi criticat-o cineva; însă n-ai răspuns în ce constă ea.
POLOS: Bine, dar n-am răspuns că-i cea mai frumoasă?
SOCRATE: Ba da. însă nimeni n-a întrebat ce fel este arta lui Gorgias, ci în ce constă ea şi ce nume s-ar cădea să-i dăm lui Gorgias. Şi cum Cherefon te-a făcut să înţelegi ce vrea în propunerile anterioare, 449a iar tu i-ai răspuns frumos şi scurt, tot astfel şi acum: spune în ce anume constă arta lui şi cum trebuie să-1 numim pe dânsul... Ori, mai degrabă, de ce nu ne-ai spune tu singur: Gorgiars cum trebuie să te numim? Şi pe care dintre arte eşti stăpân?
GORGIAS: Pe retorică, Socrate.
SOCRATE: Retor deci trebuie să-ţi zicem?
GORGIAS: Retor, şi încă retor bun, Socrate, de vrei să-mi zici tocmai cum „mă laud a fi"1, ca să vorbesc în felul lui Homer.
SOCRATE: Se înţelege că vreau.
GORGIAS: Numeşte-mă.
SOCRATE: S-adăugăm că eşti în măsură să-i faci şi pe alţii aşa? b GORGIAS: Da, am şi această râvnă şi o arăt nu numai aici, dar şi
pe aiurea.
SOCRATE: N-ai vrea mai bine, Gorgias, să continui aşa cum vorbim acum, prin întrebări şi răspunsuri, şi să lăsăm pe altă dată dezvoltarea conferinţei, în felul cum o începuse Polos? Numai să nu uiţi făgăduiala! Binevoieşte atunci şi răspunde pe scurt la ce te întreb.
GORGIAS: Există răspunsuri, Socrate, ce nu se pot da dacât prin expuneri largi; eu voi încerca totuşi să fiu cât mai scurt cu putinţă. Ei bine, declar şi asta: nimeni nu poate spune aceleaşi lucruri în mai puţine c vorbe ca mine.
SOCRATE: Aşa şi trebuie, Gorgias. Decât, fă acum dovada faptului afirmat; dovedeşte concis... căci expunerea cea lungă o lăsăm pe altă dată.
GORGIAS: Am s-o fac, şi vei recunoaşte că n-ai auzit pe altul exprimându-se mai scurt.
1 Expresia revine des la Homer; de pildă, vezi Iliada, V, 211,1.
242
GORGIAS
Retorica este arta discursurilor
SOCRATE: Haide! Fiindcă te declari stăpân pe arta retoricii, ba în stare să pregăteşti şi pe alţii la fel, spune-mi: din câte subiecte sunt, în jurul cărui subiect se învârteşte ea? Să-mi răspunzi aşa cum ai spune de d pildă: ţesătoria se ocupă de facerea hainelor, nu-i aşa?
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Şi tot astfel: nu-i muzica arta ce se preocupă cu crearea melodiilor?
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Pe Hera, Gorgias, nu pot decât să-ţi admir răspunsurile! Nici că se poate ceva mai scurt.
GORGIAS: Da, Socrate, sunt încredinţat şi eu că le dau după cuviinţă.
SOCRATE: Ai dreptate. Răspunde-mi acum şi despre retorică. Din câte sunt pe lume, cu ce se ocupă ea? A cui ştiinţă este?
GORGIAS: Cu discursurile.
SOCRATE: Cu ce fel de discursuri, Gorgias? Poate cu cele ce e ţintesc să înveţe pe bolnavi care regim le readuce sănătatea?
GORGIAS: Nu.
SOCRATE: Atunci retorica nu-i arta care se ocupă cu orice fel de discursuri?
GORGIAS: Se înţelege că nu.
SOCRATE: Oricum însă, e de netăgăduit că-i face pe oameni capabili să vorbească.
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Şi nu cumva îi pune să cugete asupra lucrurilor de care-i învaţă să vorbească?
GORGIAS: Cum de nu?
Retorica se ocupă de artele în care discursul este lucrul esenţial
SOCRATE: Oare medicina, de care am vorbit chiar acum, nu pregăteşte şi ea pe oameni să cugete şi să se exprime cu pricepere 450a asupra celor în suferinţă?
GORGIAS: Vezi bine.
SOCRATE: Pe cât se pare şi medicina se ocupă deci de discursuri.
243
PLATON
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Măcar de cele referitoare la boli, nu?
GORGIAS: Desigur.
SOCRATE: Dar atunci şi gimnastica; n-are ea drept obiect expunerile privitoare la buna şi reaua dispoziţie a corpurilor?
GORGIAS: Exact.
SOCRATE: La fel şi cu celelalte arte, Gorgias. Fiecare din ele n-are ca obiect discursurile referitoare la materia ce formează propriul ei domeniu?
GORGIAS: Aşa se arată.
SOCRATE: De ce nu le numeşti atunci retorice şi pe celelalte, din moment ce şi ele se ocupă de discursuri, dacă e adevărat că arta care se ocupă cu alcătuirea lor se numeşte retorică?
GORGIAS: Foarte simplu, Socrate! Fiindcă în celelalte arte toată ştiinţa se reduce, ca să spun astfel, la lucrări manuale sau aşa ceva, pe când la retorică nu-i nimic de felul lucrărilor de mână. Dimpotrivă, toată acţiunea, chiar miezul ei, stă în discursuri. Iată de ce declar retorica o artă ce are ca ţintă cuvântările: şi cred că-i exact ce susţin.
Dintre artele unde cuvântul este esenţial, retorica se ocupă îndeosebi cu discursurile politice
SOCRATE: Mă întreb dacă pricep în ce chip vrei s-o numeşti, îndată însă voi şti-o cât se poate de limpede. Tu dă-mi numai răspunsurile. Există sau nu artă? Avem noi arte cu adevărat?
GORGIAS: Avem.
SOCRATE: Din toate artele, esenţialul la unele este, după părerea mea, acţiunea, şi n-au nevoie de discursuri lungi. Altele n-au deloc nevoie de cuvânt, ci se pot desfăşura în tăcere; aşa e, de pildă, pictura, sculptura şi alte multe. Nu cumva la ele te-ai gândit când ai spus că n-au nici în clin nici în mânecă cu retorica? Nu?
GORGIAS: Ba da, Socrate, ai prins exact gândul meu.
SOCRATE: Dar există şi arte al căror lucru se înfăptuieşte prin cuvânt. în ce priveşte însă acţiunea, ele, ca să spun aşa, ori n-au deloc nevoie, ori au într-o foarte mică măsură. Astfel e de pildă numărătoarea, calculul, geometria, jocurile cu numere şi încă multe altele. Din acestea, materialul verbal este la unele egal cu activităţile depuse; la cele mai
244
GORGIAS
multe însă e mai mare. Luate una cu alta, întreaga lor acţiune şi miez se mărgineşte la exprimare prin cuvinte. Am credinţa că tu pui retorica în rândul artelor de acest gen.
GORGIAS: Adevărat.
SOCRATE: Şi totuşi eu nu cred că te gândeşti să porecleşti retorică pe nici una din acestea cel puţin. Cu toate că vorba cu care te-ai exprimat suna astfel, cum că tot ce are succes prin cuvânt este retorică şi că deci oricine ţi-ar putea răspunde, dacă ar vrea să-ţi pună beţe în roate: „Va să zică, Gorgias, tu chiar numărătoarea o numeşti retorică", totuşi eu nu cred că te gândeşti a numi retorică nici numărătoarea, nici geometria.
GORGIAS: Este exact ce crezi, Socrate, şi-i dreaptă interpretarea ce faci.
Ce obiect au cuvântările pregătite de retorică?
SOCRATE: Acum, haide, completează şi tu răspunsul pe care ţi l-am cerut. în adevăr, fiindcă se întâmplă că retorica este una din artele ce se folosesc în cea mai largă măsură de cuvânt şi întrucât şi altele sunt la fel, încearcă să spui ce tratează esenţial această artă a cuvântului, care este retorica. E cum m-ar întreba cineva asupra te-miri-căreia din artele de care am vorbit acum şi mi-ar zice: „Socrate, ce artă-i numărătoarea?"1, iar eu i-aş răspunde ca tine adineauri, că-i una din artele ce-şi atinge scopul esenţial graţie numai cuvântului. Şi dacă m-ar întreba iarăşi: „Bine, dar cu ce conţinut?", eu i-aş răspunde că-i una din acele arte al căror conţinut îl formează cunoaşterea numerelor pereche şi nepereche, oricât de mari s-ar întâmpla să fie ele de-o parte şi de alta. Şi de m-ar mai întreba: „Dar ce artă zici tu că e calculul?", eu i-aş răspunde că şi asta-i dintre artele al căror scop esenţial se atinge prin cuvânt. Şi dacă m-ar întreba din nou: „Cu ce cuprins?", eu i-aş răspunde întocmai cum se ocoleşte repetiţia în decretele adresate poporului: „Calculul este în toate celelalte privinţe întocmafi ca numărătoarea; ca
451a
1 în limba greacă ştiinţa numerelor se numea arithmetike techne, calculului i se zicea logistike techne.
2 în adunările poporului, când se citeau decretele sau legile, crainicul vestea mai întâi numele propunătorului, pe urmă pe al tatălui aceluia şi în al treilea rând numele
245
452a
PLATON
şi aceasta, se aplică numerelor perechi şi neperechi, însă diferă de ea întru atâta că observă raporturile dintre numerele perechi şi neperechi atât între sine cât şi în raport cu multiplii lor". Şi dacă unul mi-ar pune întrebarea pentru astronomie, iar eu i-aş spune că şi ea îşi urmăreşte prin cuvânt toate rezultatele, şi dac-ar adăuga: „Socrate, dar expunerile astronomiei ce conţinut au?", eu i-aş răspunde că-i vorba de mersul stelelor, al soarelui şi al lunii şi de iuţeala comparativă a mişcărilor ce fac.
GORGIAS: Ai da un răspuns exact, Socrate.
SOCRATE: Haide, Gorgias, acum tu eşti la rând. Retorica, prin urmare, se întâmplă să fie una din artele care-şi execută şi-şi atinge toate ţelurile sale prin cuvânt; nu-i aşa?
GORGIAS: Este.
SOCRATE: Spune şi ce conţinui au acele arte? Care-i acel ce, la care se referă cuvântările de care se foloseşte retorica?
GORGIAS: Sunt cele mai mari probleme omeneşti, Socrate, şi cele mai înalte.
SOCRATE: Şi aici spui ceva cu două înţelesuri, Gorgias; ceva care nu-i deloc limpede. Cred că ai auzit oameni intonând pe la banchete versurile acelui skoliu1, unde se enumera cântând „să fii sănătos e cel mai de preţ; în rândul al doilea este bine să fii frumos"; în al treilea — cum zice autorul skoliului — e „să fii bogat fără să fi înşelat pe nimeni".
GORGIAS: Da, am auzit; dar cu ce gând spui asta?
SOCRATE: Fiindcă numaidecât te-ai putea pomeni în faţă cu făuritorii lucrurilor lăudate de poetul care a compus skoliul, spunându-ţi: şi medicul şi maestrul de gimnastică şi zaraful... Medicul,mai întâi, ţi-ar putea spune: „Gorgias te înşală, Socrate! Că doar nu arta lui se ocupă de cel mai mare bine al oamenilor, ci a mea". Şi dacă l-aş întreba: „Dar tu cine eşti de vorbeşti aşa?", el mi-ar răspunde că-i doctor. „Ei, ce
tribului din care făcea parte. De pildă: „Demostene al lui Demostene, din tribul Peania, propune următoarele". Când după aceea crainicul trebuia să vestească altă propunere, făcută de acelaşi cetăţean, pentru a se înlătura repetarea formulei iniţiale, el zicea doar atât: „De asemenea, el mai propune". (Stallbaum şi Thurot.)
1 Skolion-u\ (subînţeles melos, cântare) se intona la mese pe la sfârşit, întovărăşit de liră. Skoliul de care e vorba aici este atribuit lui Simonide sau Epiharm. Din strofă lipseşte versul al IV-lea, cu următorul cuprins: „Al patrulea lucru foarte bun este să fii tânăr împreună cu cei pe care-i iubeşti".
246
GORGIAS
zici? Oare opera silinţelor tale să fie înfăptuirea celui mai mare bine?" Iar dânsul: „Cum, Socrate, nu-i sănătatea? Dar ce alt bun este mai de preţ pentru oameni ca sănătatea?" Şi dacă după el s-ar înfăţişa la rându-i maestrul de gimnastică şi ţi-ar spune: „M-aş mira şi eu, Socrate, dac-ar fi în stare Gorgias să-ţi arate prin arta sa un bun mai mare decât mine prin arta mea!" Iar eu aş grăi atunci către dânsul: „Dar tu cine eşti, omule? Şi care-i lucrul tău?" El: „Sunt maestrul de gimnastică, mi-ar răspunde, şi opera artei mele e să fac pe oameni să aibă corpuri frumoase şi puternice". Şi după maestrul de gimnastică, să presupunem că zaraful, cu un aer — cred — dispreţuitor faţă de toţi, ar zice: „Ia cercetează, Socrate, de este — fie la Gorgias, fie la oricare altul — un bun mai mare decât avuţia?" Noi am grăi către dânsul: „Dar de ce? Nu cumva tu eşti făuritorul ei?" Şi când el ar răspunde afirmativ, noi: „Cine eşti?" El: „Sunt zaraf. Noi: „Şi ce gândeşti tu, îi vom spune, că avuţia-i pentru oameni cel mai mare bun?" „Cum nu-i?", va zice el. Noi: „Dar uite, Gorgias de aici tăgăduieşte; el zice că arta pe care o predă dânsul pricinuieşte un bun mai mare decât al artei tale". Aşa i-am spune; atunci e învederat că el m-ar întreba după asta: „Şi care-i acest bun? Să răspundă Gorgias".
Haide, Gorgias, închipuindu-ţi că eşti întrebat de unii ca aceştia şi de mine, răspunde: ce-i în sine arta de care zici că este cel mai mare bun al omenirii şi că tu eşti în stare să-1 înfăptuieşti.
GORGIAS: Ei da, Socrate, susţin că există în adevăr ceva din care poate izvorî cel mai mare bine: şi pentru întreg neamul omenesc, că-i procură libertatea, şi pentru fiecare cetăţean în parte, că-i poate da în propriul său stat conducerea celorlalţi.
SOCRATE: Tocmai: în ce constă acest ceva de care vorbeşti?
Retorica poate făuri convingeri?
GORGIAS: Stă, după părerea mea, în puterea de a convinge prin cuvânt; fie pe judecători la tribunal, fie pe senatori în consiliu, fie pe cei întruniţi în adunări populare, fie pe toţi care se strâng în te miri ce întrunire politică s-ar face. Cu această putere vei avea subjugat şi pe medic, şi pe maestrul de gimnastică..., iar cât despre zaraful acesta, el va apărea ca un îmbogăţit pentru altul, nu pentru sine: îmbogăţit pentru tine, de pildă, care ştii să vorbeşti şi să insufli mulţimilor convingeri.
247
PLATON
SOCRATE: Abia acum, Gorgias, pare că-mi arăţi foarte aproape 453a de realitate în ce constă după a ta părere arta retoricii. Şi dacă eu sunt în măsură să înţeleg ceva, tu susţii că retorica-i făuritoarea convingerilor şi că întreaga ei străduinţă, scopul ei din urmă, se opreşte aici. Ori vrei să spui că retorica are o putere şi mai mare decât că produce convingeri în sufletul celor ce ascultă?
GORGIAS: Nicidecum, Socrate; am impresia că i-ai dat o definiţie mulţumitoare. Ăsta-i scopul ei esenţial.
Ce fel de convingere făureşte retorica?
SOCRATE: Ascultă, Gorgias! Află de la mine un lucru, de care eu b sunt profund convins; de este în lume cineva care vrea să scarmene bine o chestiune într-o discuţie cu altul, unul dintre aceia sunt şi eu. îmi place să cred că eşti şi tu.
GORGIAS: Ce urmăreşti cu asta, Socrate?
SOCRATE: îţi voi spune îndată. Află că eu unul nu prea-s lămurit asupra convingerii pe care zici că o produce retorica; nu ştiu adică nici ce este, nici la care anume lucruri se referă convingerea făurită de ea. E adevărat că bănuiesc cam cum vrei s-o arăţi că este şi la ce se referă, dar asta nu mă împiedică să te mai întreb: în ce constă convingerea c izvorâtă din retorică şi ce materii priveşte? Atunci de ce te mai întreb pe tine — vei zice — dacă eu singur bănuiesc? De ce n-o spun eu? Fiindcă nu-i în joc persoana ta, ci discuţia în sine: ea trebuie doar să înainteze, ca să devină cât mai limpede în privinţa conţinutului, pentru care se face discuţia. Cercetează, de pildă, de nu-ţi pare dreaptă următoarea întrebare. Presupune că-ţi spun: ce fel de pictor este Zeuxis? Dacă mi-ai răspunde că-i pictor de fiinţe, n-aş fi eu în drept să te întreb ce fel de fiinţe pictează. Nu?
GORGIAS: Ba da.
d SOCRATE: Şi de ce asta? Nu cumva fiindcă există şi alţi pictori
care zugrăvesc multe alte vieţuitoare?
GEORGIAS: Da.
SOCRATE: De n-ar mai picta nici unul în lume în afară de Zeuxis, n-ar fi bun răspunsul tău?
GORGIAS: Cum de nu?
248
GORGIAS
SOCRATE: Haide, spune-mi acum şi în privinţa retoricii: este ea singura disciplină care-ţi pare că făureşte convingeri sau mai sunt şi altele? Uite ce vreau să spun. Când unul predă o învăţătură, din orice materie ar fi ea, oare convinge el sau nu?
GORGIAS". Nu pot spune „nu", Socrate; dimpotrivă, convinge mai bine ca toţi.
SOCRATE: Să ne întoarcem iar la artele de care am vorbit puţin e mai înainte: aritmetica şi omul care se ocupă cu ea nu ne învaţă ce proprietăţi are numărul?
GORGIAS: Negreşit.
SOCRATE: Atunci ne şi convinge?
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Vasăzică şi aritmetica este făuritoare de convingeri?
GORGIAS: Se vede.
SOCRATE: Şi dacă va întreba unul: „De ce fel de convingere e vorba şi cu ce conţinut"? îi vom răspunde: „O convingere de conţinut didactic, referitoare la numerele perechi şi neperechi, precum şi la mărimea lor". La fel vom putea arăta şi despre celelalte discipline, de care vorbeam adineauri, cum că şi ele sunt făuritoare de convingere şi 454a despre ce fel de convingere şi cu ce conţinut. Sau nu?
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Prin urmare nu-i numai retorica făuritoare de convingeri.
GORGIAS: Adevărat.
SOCRATE: Şi fiindcă ea nu-i singura care săvârşeşte acest lucru, ci există şi altele, suntem în drept să întrebăm din nou, după acest caz, ca şi al pictorului: Ce fel de convingere şi cu ce conţinut este aceea pe care o produce arta retoricii? Ori nu ţi se pare dreaptă această repetată b întrebare?
GORGIAS: Mie, da.
SOCRATE: Fiindcă şi tu crezi ca mine, răspunde-mi atunci, Gorgias.
Convingerea prin retorică se săvârşeşte în adunări; obiectul retoricii e justi(ia. Deosebirea dintre credinţă şi ştiinţă
GORGIAS: Socrate! Eu vorbesc despre convingerea ce se operează în tribunale şi în celelalte adunări (cum vorbeam şi puţin mai înainte), convingere ce se referă la lucrurile drepte şi nedrepte.
249
PLATON
GORGIAS
SOCRATE: Şi eu am bănuit, Gorgias, că vorbeşti de această convingere, având un astfel de conţinut; dacă totuşi te-am întrebat, e pentru că nu vreau să te prindă mirarea, când în curând am să te mai întreb poate un lucru ce-mi pare a fi clar. Cum am mai spus, îţi voi pune asemenea întrebări nu de hatârul tău, ci fiindcă doresc să fac ca discuţia să înainteze către ţintă şi ca să nu ne deprindem de a anticipa cu mintea întâmpinările sau răspunsurile reciproce. Dimpotrivă, eu doresc ca tu să-ţi dezvălui până la urmă cugetarea potrivit principiilor ce te călăuzesc.
GORGIAS: Procedeul mi se pare corect, Socrate.
SOCRATE: Haide să examinăm şi lucrul următor. Există ceva care poartă numele de învăţătură?
GORGIAS: Există.
SOCRATE: Dar ce zici, există şi faptul de a produce încredinţarea?
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Găseşti oare că-i acelaşi lucru să zici „am dobândit o cunoştinţă şi mi-am făcut o părere?", adică ştiinţa îţi pare câ-i totuna cu părerea sau e altceva?
GORGIAS: întrucât mă priveşte, Socrate, cred că e altceva.
SOCRATE: Crezi bine; şi iată de unde o poţi şti. închipuieşte-ţi că unul te-ar întreba: „Gorgias, există oare o credinţă falsă şi una adevărată?" Cred că ai răspunde afirmativ.
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Dar ce zici despre ştiinţă? Există şi aici una falsă şi alta adevărată?
GORGIAS: Asta cu nici un chip.
SOCRATE: Vasăzică e clar că nu-s tot una.
GORGIAS: Adevărat spui.
SOCRATE: Şi totuşi, şi cei care au învăţat, şi ei şi-au făcut convingeri la fel cu cei care au primit o încredinţare.
GORGIAS: Şi asta-i exact.
SOCRATE: Ai fi de acord atunci să admitem două feluri de convingeri, şi anume: una care procură spiritului o părere, fără de ştiinţă; alta, pe care o dă ştiinţa?
GORGIAS: Neîndoios.
250
Prin retorică se dobândeşte o convingere de opinie, nu una de ştiinţă
SOCRATE: Pe care din cele două convingeri o făureşte retorica la tribunale şi la celelalte adunări în privinţa lucrurilor drepte şi nedrepte? Pe aceea din care izvorăşte credinţa fără amestecul ştiinţei, sau pe aceea din care izvorăşte ştiinţa?
GORGIAS: învederat, Socrate: pe aceea din care izvorăşte credinţa.
SOCRATE: Vasăzică retorica este, după toată aparenţa, făuritoarea unei convingeri de credinţă, nu a uneia didactic-ştiinţifice cu conţinut 455a referitor la drept şi nedrept.
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Atunci oratorul nu-i un învăţător, în tribunale şi adunări populare, tratând asupra lucrurilor drepte şi nedrepte, ci-i numai un făuritor de păreri. Că, de altfel, nici n-ar fi cu putinţă să predea cineva unei adunări aşa de mari, într-un timp aşa de scurt, ştiinţa unor lucruri aşa de însemnate!
GORGIAS: Nu, desigur.
în ce chestiuni retorica exercită puterea sa universală?
SOCRATE: Toate bune, dar să vedem, în sfârşit, noi ce susţinem despre retorică? Căci până acum eu singur nu mă pot dumiri ce să spun. Presupunem că într-un stat se face adunare pentru alegerea unor medici sau a unor constructori de corăbii, sau a te-miri-cărei alte bresle de meseriaşi. Ce, trebuie neapărat ca oratorul să-şi spună în această privinţă părerea? Nu văd de ce, fiindcă-i clar că în fiecare alegere trebuie să preferăm pe cel mai specializat în meşteşugul său. Tot aşa, când s-ar ţine sfat în vederea înălţării unor ziduri ori aşezării unor porturi sau arsenale, nu văd necesară decât părerea arhitecţilor. De asemenea, dacă ar fi de ales nişte generali sau de orânduit linia de bătaie în faţa duşmanilor, ori de ocupat nişte poziţii, şi s-ar face pentru asta o consfătuire, eu cred că acolo generalii trebuie să se rostească, nicidecum oratorii! Sau cum gândeşti, Gorgias, despre acest gen de lucruri? Căci din moment ce singur te declari orator, şi încă în stare să faci şi pe alţii la fel, este nimerit să cer de la tine ştire asupra însuşirilor artei tale. Pe mine trebuie să mă socoteşti acum un apărător al poziţiei tale, în sensul
251
456a
PLATON
că poate fi cineva între cei de-aici care vrea să devină şcolarul tău; pe unii îi şi simt că vor; sunt chiar mulţi, dar poate se sfiesc să-ţi pună întrebări. Astfel, cercetat de mine, tu consideră-te întrebat şi de dânşii: „Ce folos vom avea noi, Gorgias, de vom fi cu tine? în ce probleme vom fi capabili să povăţuim statul? Oare numai în privinţa dreptului şi nedreptului, sau şi în chestiunile de care vorbea Socrate mai adineauri?" încearcă deci a le răspunde.
GORGIAS: Bine, Socrate, voi încerca să-ţi descopăr clar întreaga putere ce stă la îndemâna retoricii; că şi m-ai călăuzit tu până aici frumos. Şi desigur că aceste arsenale şi ziduri ale Atenei, ca şi înfiinţarea porturilor, au pornit pentru o parte din ele din povaţa lui Temistocle — pentru celelalte din a lui Pericle, nu după poveţele meşterilor de specialitate.
SOCRATE: Da, Gorgias, acestea se afirmă despre Temistocle. Cât despre Pericle, eu însumi l-am auzit când ne povăţuia în privinţa zidului din mijloc.
GORGIAS: Şi când ar fi de făcut o alegere ca aceea de care vorbeai adineauri, Socrate, vezi că şi atunci tot oratorii sunt cu sfatul, tot ei biruiesc în povăţuiri asupra unor astfel de chestiuni.
SOCRATE: Asta mă pune în mirare şi pe mine, Gorgias; pentru aceea şi întreb eu de atâta vreme: în ce-o fi constând puterea retoricii? în adevăr, pentru unul ca mine, care observă astfel lucrurile, măreţia ei s-arată dumnezeiască.
GORGIAS: Şi încă, Socrate, de le-ai şti tu pe toate, ai vedea şi cum ea adună, ca să zic aşa, toate puterile la sine şi cum le domină. Şi-ţi voi aduce şi pentru asta o mare dovadă. Nu o dată mi s-a întâmplat să intru cu fratele meu sau cu alţi doctori la câte un bolnav care nu voia să ia o doctorie, ori să se ducă la medic pentru a fi tăiat sau ars; şi medicul nu 1-a putut îndupleca; atunci îl convingeam eu, şi nu cu vreo altă artă, ci prin retorică. Eu mai afirm că, mergând împreună într-un oraş — în oricare vrei — un bărbat cu educaţie retorică şi un medic, dacă ar trebui să se dea între ei o luptă de cuvânt în faţa adunării poporului sau în orice alt fel de întrunire pe chestiunea care din doi să fie preferat, retorul sau doctorul, ei bine, nu medicul va ieşi deasupra, ci în orice caz va fi preferat cel capabil să vorbească — numai să vrea! Tot aşa, dacă oratorul ar da lupta cu un alt specialist, oricare vrei, tot oratorul va fi cel ce va convinge să fie dânsul ales mai degrabă ca oricare altul. Căci
GORGIAS
nu există problemă în care un orator să nu fie mai convingător în vorbire decât orice specialist, în faţa mulţimii. Asta-i puterea artei retorice; atât de mare este şi cu aceste însuşiri ni se înfăţişează!
Retorica şi dreptatea
Cu toate acestea, Socrate, şi de retorică trebuie să ne folosim tocmai ca de orice altă armă. E doar de la sine înţeles că nu se cade să desfăşoare cineva contra oricărei categorii de oameni orice fel de luptă. Şi asta numai pentru că a învăţat arta pugilatului şi a pancraţiului, nici d sa mânuiască armele cu atâta îndemânare încât să biruie şi pe prieteni şi pe duşmani. Nu se cuvine pentru un astfel de motiv să-ţi baţi amicii, să-i răneşti, ori să-i ucizi. Pe Zeus! e tocmai cum, dacă unul, după ce a urmat exerciţiile de palestră, făcându-şi astfel un corp puternic (sau a devenit chiar atlet), se apucă să bată pe tată-său, pe mama-sa, pe o rudă sau prieten. Şi nu trebuie pentru asta nici să urâm, nici să izgonim de prin oraşe pe maeştrii de gimnastică sau pe cei care dau lecţii de lupta cu armele. Doar aceştia îşi predau ştiinţa lor spre a fi e folosită cu dreptafe de elevi, adică împotriva inamicilor sau a celor ce i-au nedreptăţit; cu alte cuvinte, pentru a se apăra nu spre a începe atacul ei înşişi! Dar iată ca, răsturnând rolurile, ei dau o întrebuinţare nedreaptă puterii şi artei de care dispun. Cei care i-au instruit nu poartă pe suflet 457a nici un păcat; ştiinţa lor, în sine, n-are pentru asta nici o vină, nici o răutate; vina stă, cred, numai de partea celor care nu se folosesc cum trebuie de cele învăţate. Aceeaşi judecată şi asupra retoricii. Este drept că oratorul are puterea de a vorbi faţă de oricine, despre orice, în aşa mod încât ce spune el în faţa mulţimilor să fie într-un cuvânt mai convingător decât oricine asupra oricărei chestiuni ar vrea să vorbească. Dar nu-i deloc îndrituit pentru acest motiv să despoaie de renumele lor b nici pe medici — pe temeiul că ar fi şi el în stare să practice medicina —, nici pe ceilalţi specialişti, ci datoria lui este să se folosească de retorică numai în vederea dreptăţii, tocmai ca în lupta fizică. Cred că dacă devine cineva orator şi îndată după aceea se serveşte de puterea şi de tehnica acestei arte pentru a face nedreptăţi, nu se cuvine a urî şi a surghiuni de prin oraşe pe cel care 1-a învăţat retorica! Doar acela i-a c predat o ştiinţă în vederea unei folosinţe drepte, iar el se foloseşte de dânsa tocmai pe dos. Prin urmare cine dă artei sale o folosire necorectă
252
253
PLATON
GORGIAS
458a
acela merită să fie urât, surghiunit sau omorât, nu însă cel care 1-a învăţat.
Prevenitor, Socrate îşi întreabă adversarul dacă nu-1 supără discuţia contradictorie
SOCRATE: Sunt încredinţat, Gorgias, că şi tu trebuie să ai experienţa multor discuţii, că ai văzut desigur în asemenea prilejuri cum oamenii nu se pot înţelege uşor, printr-o definire de mai înainte a celor ce au discutat, predând sau primind reciproc învăţături, pentru ca numai după aceea să se despartă unii de alţii. Dimpotrivă, de se stârneşte între ei dezbinare asupra te-miri-cărui lucru, şi dacă unul sau altul susţine despre celălalt sau că nu judecă drept, sau că nu judecă limpede, se supără amândoi şi fiecare îşi închipuie că celălalt vorbeşte cu pizmă contra sa, adică pentru a-1 batjocori, ci nu spre a face prin discuţie o cercetare a subiectului propus. Până la urmă, unii ajung că se despart foarte urât: îşi aruncă în obraz ocări, rostesc şi aud vorbe de care cei ce sunt de faţă rămân revoltaţi chiar pe ei înşişi că le-a fost dat să stea alături cu astfel de oameni şi să-i asculte. Dar de ce spun eu acestea? Fiindcă mi se pare că nu vorbeşti acum tocmai aşa cum te-ai rostit la început, că, prin urmare, nu mai eşti în acord cu tine însuţi în privinţa retoricii. Mă tem totuşi să te contrazic, fiindcă nu voiesc să socoti râvna ce pun în discuţii ca având în vedere nu atât obiectul însuşi — spre a se face lumină, cât persoana ta. Dacă eşti deci în felul oamenilor din care fac eu parte, se înţelege, te-aş întreba mai departe cu drag; dar dacă nu, prefer să te las în pace. Şi acum, poate vrei să ştii din ce categorie fac parte eu? Sunt dintre cei care se-nvoiesc cu plăcere să fie contrazişi când spun ceva neadevărat; dar resping cu plăcere pe cel care ar spune neadevărul. Cum vezi, fac parte din categoria celor ce nu-s mai puţin bucuroşi de a fi respinşi ca de a respinge. Aceasta, fiindcă socot mai mare bine pentru cineva să fie el însuşi pus la adăpost de săvârşirea celui mai mare rău, decât el să păzească pe altul. în adevăr, nu-i păcat mai mare pentru un om, după credinţa mea, decât o falsă părere asupra unui lucru cum e, de pildă, cel la care s-a oprit acum discuţia noastră. Deci, dacă zici că eşti şi tu ca mine, putem duce mai departe convorbirea noastră; dacă nu, ori dacă ţi se pare c-ar trebui să ne oprim aici, atunci s-o lăsăm în pace şi să punem capăt discuţiei.
Auditorii sunt dornici să audă discuţia
GORGIAS: Bine, Socrate, dar şi eu mă declar a fi în felul oamenilor de care ne vorbeşti. Pe de altă parte, poate n-ar fi rău să ne gândim puţin şi la ce zic cei de faţă. încă înainte de a veni voi, eu le-am vorbit îndelung celor de aici, şi-mi închipui că, de vom începe iar discuţia, să n-o întindem poate prea departe. Se cuvine deci să ne ocupăm şi de părerea lor, pentru a nu reţine pe vreunul care ar vrea să-şi întrebuinţeze altfel acest timp.
CHEREFON: Din murmurul pe care-1 auziţi voi înşivă, Gorgias şi tu Socrate, înţelegeţi că aceşti oameni nu vor altceva decât să asculte orice discuţie vreţi să începeţi. Cât mă priveşte, ce bine ar fi să nu mi se ivească o ocupaţie aşa de preţioasă, încât un interes grabnic să mă silească a părăsi convorbiri aşa de bine susţinute şi de o parte şi de alta!
KALLIKLES: în numele zeilor, Cherefon, am luat şi eu parte la multe discuţii, dar nu ştiu să-mi fi făcut vreuna o plăcere mai mare ca asta de acum. Cât pentru mine, de-aţi vrea să vorbiţi şi ziua întreagă, nu-mi veţi pricinui decât bucurie.
SOCRATE: Şi-n ce mă priveşte, Kallikles, nu văd vreo piedică; numai Gorgias să vrea.
GORGIAS: Ar fi pentru mine lucru ruşinos, Socrate, să nu vreau, tocmai eu, care am îndemnat pe alţii să mă întrebe cine ce vrea. Cu voia lor să începem deci discuţia. întreabă-mă ce vrei.
Convingerea dobândită prin retorică lucrează neatârnat de orice ştiinţă reală
SOCRATE: Ascultă, Gorgias, ce admir eu în cele rostite de tine. Se poate să ai dreptate, iar eu să nu te fi înţeles bine. Nu susţii tu că eşti în măsură să faci orator şi pe altul, pe oricine ar vrea să ia lecţii de la tine?
GORGIAS: Ba da.
SOCRATE: Pasămite, de a vorbi despre orice problemă aşa de bine, încât să fie convingător în faţa mulţimii: nu instruind-o, ci înduplecând-o?
GORGIAS: Nu mai încape îndoială.
459a
254
255
PLATON
GORG1AS
SOCRATE: Spuneai adineauri că oratorul va fi mai convingător şi decât medicul în chestiunea sănătăţii.
GORGIAS: Da, ziceam că va fi astfel în faţa mulţimii.
SOCRATE: Cum în faţa mulţimii? Vrei să spui că în faţa celor agramaţi? Că doar n-o să fie mai convingător decât medicul în faţa cunoscătorilor!
GORGIAS: Adevăr grăieşti.
SOCRATE: Şi dacă-i mai convingător decât medicul, nu înseamnă că este mai convingător decât omul competent?
GORGIAS: Desigur.
SOCRATE: Fără să fie medic, nu-i aşa?
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Nefiind însă deloc medic, este un agramat în materia pe care o cunoaşte medicul.
GORGIAS: Evident că da.
SOCRATE: Deci un agramat, în faţa altora ca el, va fi mai convingător decât omul competent... dacă admitem că retorul e mai convingător ca medicul! Urmează sau nu aceasta?
GORGIAS: Urmează, cel puţin în cazul de faţă.
SOCRATE: Şi în celelalte arte, în toate, nu-i la fel cum e cu retorica şi cu retorul? Aceştia n-au nevoie să ştie cum stau lucrurile de-adevărat. E de ajuns oratorului să afle doar un mijloc de convingere — oricare ar fi — de natură să le facă agramaţilor impresia că-i mai competent decât competenţii!
GORGIAS: Nu-i aşa că se face o mare înlesnire, Socrate, omului care, fără să fi studiat celelalte discipline, ci s-a ocupat numai de acest mijloc al aparenţei, nu rămâne totuşi întru nimic mai prejos decât cei cu adevărat competenţi?
Retorica nu se poate lipsi de ştiinţa dreptului şi nedreptului
SOCRATE: De rămâne oratorul ori nu mai prejos ca alţii din pricina situaţiei ce are, vom cerceta-o îndată, când nevoia discuţiei ne va duce acolo; acum să vedem, întâi, dacă în privinţa dreptului şi nedreptului, frumosului şi urâtului, binelui şi răului îşi păstrează sau nu oratorul aceeaşi situaţie ca în privinţa sănătăţii şi a celorlalte specialităţi. Să ne dăm seama dacă îi este lui cu putinţă ca, fără să cunoască
realitatea, deci fără să ştie ce-i bun şi rău, frumos şi urât, drept şi nedrept, să facă totuşi unui auditor agramat impresia că, neştiind nimic, este totuşi mai bine pregătit decât unul competent. Ori este poate o necesitate ca omul ce şi-a pus de gând sa studieze retorica să fi căpătat aceste cunoştinţe înainte să ajungă la tine, în vederea retoricii? Dacă e nu-i necesar, atunci tu, profesor de retorică, nu-ţi vei mai bate capul cu cel care a venit la tine să-1 înveţi de toate — nu-i doar asta sarcina ta — ci-1 vei face să apară în ochii celor mulţi ca şi cum ar şti astfel de lucruri, deşi nu le ştie deloc; să se înfăţişeze adică ca om corect, deşi nu este. Sau vrei să spui că în genere nu-1 vei putea învăţa retorica, dacă nu vine de mai înainte pregătit în cercetarea adevărului asupra acestei materii? Care-i, Gorgias, realitatea? în numele lui Zeus, fă-ne să pricepem mai limpede, destăinuieşte-ne, cum ziceai adineauri, în ce stă puterea 460a retoricii?
GORGIAS: Cred, Socrate, că de n-avu norocul să le înveţe pe toate de mai înainte, le va afla el şi pe acestea de la mine.
SOCRATE: Mi-e de ajuns: vorbeşti frumos. Vorba e: dacă faci pe cineva orator, e nevoie în orice caz să ştie cele drepte şi nedrepte, fie că le-a învăţat înainte, fie că le va studia cu tine în urmă.
GORGIAS: Nici vorbă.
SOCRATE: Dar ce? Cine a studiat arhitectura nu-i arhitect? b
GORGIAS. Da.
SOCRATE: Cine a învăţat muzica, nu-i muzician?
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Cine medicina, nu-i doctor? Şi tot aşa cu fiecare Ia fel: cine s-a specializat în câte o ramură nu va fi aşa cum 1-a pregătit ştiinţa ce-a învăţat?
GORGIAS: Nici vorbă.
SOCRATE: Şi cine a învăţat cele drepte nu va fi, după aceeaşi normă, un om drept?
GORGIAS: Va fi, se-nţelege.
SOCRATE: Şi dreptul săvârşeşte cele drepte.
GORGIAS: Da.
SOCRATE: Nu-i deci necesar ca omul pregătit în retorică să fie drept, iar dreptul să râvnească a săvârşi cele drepte? (
GORGIAS: Da, aşa s-arată cel puţin.
256
257
PLATON
SOCRATE: Niciodată, prin urmare, dreptul nu va vrea să nedreptăţească.
GORGIAS: Cu necesitate.
SOCRATE: Urmează, din aceeaşi raţiune, că omul pregătit în retorică este drept.
GORGIAS: Da.
SOCRATE: într-un cuvânt, niciodată cel pregătit în retorică nu va voi să facă nedreptatea.
GORGIAS: Nu, nu văd cum.
d SOCRATE: îţi aminteşti acum ce-ai spus puţin mai înainte?1
Ziceai că nu trebuie să învinuim pe maeştrii de gimnastică, nici sâ-i surghiunim din oraş când se întâmplă că te-miri-ce saltimbanc a dat artei sale o nedreaptă întrebuinţare. Nu-i tot aşa întâmplarea când un retor se foloseşte în chip nedrept de arta lui? Nu-i aşa că nu trebuie să învinuim pe cel care 1-a pregătit, şi ca nu se cuvine nici să-1 alungăm din oraş pe acela, ci numai pe cine a săvârşit nedreptatea, pe cine nu s-a folosit corect de retorică? S-au zis sau nu acestea?
GORGIAS: S-au zis.
SOCRATE: Acum iată că acelaşi om, pregătit în retorică, este e arătat incapabil să săvârşească o nedreptate. Ori nu?
GORGIAS: Pare-se.
SOCRATE: La începtul convorbirii, Gorgias, ne-ai spus că retorica are ca material cuvântările — nu cele referitoare la numerele perechi şi neperechi, ci cele care ne vorbesc despre drept şi nedrept. Nu-i aşa?
GORGIAS: Aşa e.
SOCRATE: Eu, când tu spuneai acestea, presupuneam că retorica nu poate fi lucru nedrept ca una ce-i pururea ocupată cu făurirea cuvântărilor despre dreptate. Când însă, îndată după aceea, mi-ai 461a adăugat că retorul se poate folosi şi nedrept de arta sa, eu am rămas uimit şi mi-am dat seama atunci că diferitele tale susţineri nu se potrivesc între ele. Şi numaidecât te-am întâmpinat şi ţi-am arătat — dacă şi tu ai fi fost de părerea mea — că-i un câştig să respingi pe adversar când o faci pe temeiul dreptăţii şi că făcea să ne dăm osteneala să ducem mai departe convorbirea; altminteri, ziceam s-o fi lăsat în
1 La456d-e.
258
GORGIAS
pace. Tu însă ai preferat atunci să continuăm discuţia şi ai ajuns să vezi singur cum un om pregătit în retorică este incapabil să folosească nedrept arta lui şi să aibă cu tot dinadinsul voinţa de a săvârşi nedreptatea. Cum stau acestea împreună? Eu jur pe câine, Gorgias, că aşa ceva nu se poate lămuri într-o singură întâlnire.
Intervine Polos
POLOS: Ce, Socrate, aceasta-i cu adevărat părerea ta despre retorică? Tocmai cum ai exprimat-o acum? Şi n-ai băgat de seamă că Gorgias n-a cutezat să te înfrunte, când susţineai că oratorul trebuie să cunoască tot ce-i drept, frumos şi bun sau când spuneai că dacă nu le-ar cunoaşte încă poate să le studieze de la el, când va veni să-i dea învăţături, mai târziu? Poate din ace:;t tel de „a consimţi" aţi ajuns în convorbirea voastră la acel rezultat contrariu... Desigur, ţie îţi face plăcere aşa ceva, căci tu ai dus discuţia la acele întrebări. în adevăr, cine crezi că va tăgădui vreodată, în ce-1 priveşte, cunoaşterea celor drepte? îţi va spune chiar că-i în stare să înveţe şi pe alţii! Eu găsesc că-i prea multă grosolănie să cobori discuţia la acest nivel.
SOCRATE: Minunate Polos, iată de ce noi căutăm să ne facem prieteni, ba să avem şi copii. Când vom fi mai bătrâni şi vom începe să ne înşelăm în păreri, voi, cei mai tineri, să veniţi alături de noi şi să ne îndreptaţi viaţa, în fapte şi în cuvinte. Şi acum, dacă eu şi Gorgias am făcut vreo greşeală în discuţie, vino tu lângă noi, vino şi îndreaptă-ne. Vei face un act de dreptate. Cât despre mine, dacă vreunul din lucrurile convenite cu Gorgias îţi pare să fi fost convenit fără temei, eu sunt gata să iau discuţia din nou, s-o reiau de oriunde vrei, cu paza unei singure condiţii.
POLOS: Ce condiţie?
SOCRATE: De a mai schimba forma neîntreruptă a expunerii tale, Polos, acea formă pe care ai vrut s-o întrebuinţezi şi la început.
POLOS: Cum? Nu-mi va fi mie îngăduit să vorbesc cât vreau mai pe larg?
SOCRATE: Preabunule, ai trece prin momente grele dacă, venind în Atena, localitatea celei mai largi îngăduinţe de vorbire din toată Grecia, tu singur ai avea nenorocul de a fi oprit de la cuvânt. Dai pune te rog şi contrariul. Daca tu vorbeşti în cuvântări prea lungi, în loc să-mi
259
PLATON
răspunzi numai la întrebări, n-aş trece şi eu prin clipe tot aşa de grele, 462a nefiindu-mi îngăduit să te părăsesc fără a te mai asculta? Ci dacă porţi vreun interes discuţiei avute cu Gorgias şi vrei să-i aduci vreo îndreptare, cum ţi-am mai spus, readu în dialog orice vrei, întreabă pe rând şi lasă-te întrebat, cum am făcut cu Gorgias; respinge, în sfârşit, sau dă-te bătut. Zici că ştii şi tu câte ştie Gorgias? Sau nu?
POLOS: Da.
SOCRATE: Prin urmare şi tu spui lumii să ţi se pună întrebări, cine ce vrea, ca unul ce ştii să ţii piept şi să răspunzi tuturor?
POLOS: Şi eu, nici vorbă.
b SOCRATE: Acum iată: alege cum vrei. Sau întrebi tu, sau tu
răspunzi.
POLOS: Bine, voi face cum zici. Să-mi răspunzi tu, Socrate. Fiindcă ţi s-a părut că Gorgias s-a încurcat când aţi discutat asupra retoricii, spune tu: ce zici că este?
Definiţia lui Socrate. Retorica este un empirism
SOCRATE: întrebi ce fel de artă zic eu că este?
POLOS: Da.
SOCRATE: în credinţa mea, Polos, ca să-ţi spun tot adevărul, eu zic că nu-i deloc artă.
POLOS: Ce spui atunci că este?
c SOCRATE: Un lucru de felul aceluia pe care tu l-ai declarat artă în
scrierea ta1, pe care am citit-o de curând.
POLOS: De ce lucru-i vorba?
SOCRATE: De experienţă.
POLOS: Experienţă îţi pare deci a fi retorica?
SOCRATE: Mie, da.
POLOS: Experienţă, în privinţa cărui lucru?
SOCRATE: în scopul de a produce o mulţumire, o plăcere oarecare.
POLOS: Dacă retorica este în stare să producă oamenilor mulţumiri, nu găseşti că-i lucru frumos?
1 Tratat de retorică, sau Tt'
260
GORGIAS
.
SOCRATE: Ce, Polos, nici n-ai aflat bine de la mine ce-i retorica şi ai şi ajuns la întrebarea a doua, aceea dacă nu cumva o găsesc chiar frumoasă?
POLOS: Dar nu mi-ai spus că-i zici experienţă?
SOCRATE: Fiindcă preţuieşti plăcerea, n-ai vrea să-mi faci şi mie una cât de mică?
POLOS: Ba da.
SOCRATE: întreabă-mă tu acum ce fel de artă găsesc eu că este pregătirea bucatelor.
POLOS: Să te-ntreb: Ce fel de artă este pregătirea bucatelor?
SOCRATE: Nu-i deloc artă, Polos.
POLOS: Atunci ce-i? Spune tu.
SOCRATE: Zic că-i o experienţă.
POLOS: Experienţă a cărui lucru? Spune tu.
SOCRATE: îţi spun: experienţa procurării unei mulţumiri, a unei e plăceri, Polos.
POLOS: Cum văd, retorica este una şi aceeaşi cu gătirea bucatelor!
SOCRATE: Ba deloc. Fiecare din ele este numai o parte din aceeaşi îndeletnicire.
POLOS: Cum îi zice îndeletnicirii?
SOCRATE: Mi-e teamă să spun un adevăr aşa de grosolan; preget să-mi rostesc părerea din cauza prezenţei lui Gorgias, nu cumva să creadă că-i batjocoresc meseria! întrucât mă priveşte, nu-s de altfel prea 463a dumirit dacă îndeletnicirea lui Gorgias este retorica. în adevăr, discuţia ce am avut împreună n-a fost prea lămuritoare despre ceea ce gândeşte dânsul în această privinţă. Dar ştiu ce numesc eu retorică; este numai o parte dintr-un lucru care nu-i deloc frumos.
GORGIAS: Ce lucru, Socrate? Spune, nu te sfii de mine.
Teoria lui Socrate despre linguşire
SOCRATE: Retorica este o îndeletnicire, Gorgias, după părerea mea. Lucrul ăsta n-are nimic de-a face cu arta. Ea cere un suflet bogat-în imaginaţie, cu îndrăzneală şi cu o înclinare naturală pentru relaţiile cu oamenii. Iată, înţelesul general al acestui fel de îndeletniciri eu îl numesc linguşire. După socotinţa mea, ea are mai multe părţi, dintre care una este pregătirea bucatelor. E adevărat că şi asta trece drept artă,
261
464a
PLATON
eu însă n-o socotesc aşa, ci numai ca o deprindere. După mine, retorica nu-i decât o altă parte a linguşirii, după care vin sulemenirea şi sofistica. Acestea-s cele patru părţi ale linguşirii cu patru subiecte deosebite. Dacă Polos vrea să se şi documenteze, n-are decâl să mă întrebe. In adevăr, el n-a dobândit până acum o convingere sigură asupra întrebării, cum zic eu, că retorica este o parte a linguşirii. A scăpat din vedere că nu i-am dat încă acest răspuns; de aceea, se vede, mă întreabă dacă n-o găsesc cumva şi frumoasă. Ci eu nu-i spun de-o cred frumoasă sau urâtă, până ce nu-i arăt întâi ce este. N-ar fi nici metodic, Polos! Daca vrei deci să cunoşti părerea mea, trebuie să ştii întâi ce fel de parte a linguşirii zic că este retorica.
POLOS: Să te întreb şi asta. Spune: ce fel de parte?
SOCRATE: Şi dacă-ţi răspund, putea-vei tu înţelege? După părerea mea, retorica este înfăţişarea doar a uneia din părţile ce alcătuiesc politica.
POLOS: Ce-i asta? Vrei să spui că-i frumoasă ori urâtă?
SOCRATE: Urâtă, cred. Aşa numesc eu lucrurile rele..., dacă-i vorba să-ţi dau un răspuns ca unuia care ştie acum ce vreau să spun.
GORGIAS: Socrate, mă jur pe Zeus, eu unul nu înţeleg ce zici.
SOCRATE: Lucru natural, Gorgias, că nici n am apucat încă a mă exprima destul de limpede! De vină-i însă Polos ăsta; cum îl vezi, tânăr şi nerăbdător.
GORGIAS: Lasâ-1 pe el în pace! Explică-mi mie: ce-ai vrut să spui în susţinerea că retorica este icoana unei părţi din politică?
SOCRATE: Voi încerca să-ţi arăt ce este în ochii mei retorica. Că de nu va fi aşa, iată, Polos este aici şi mă va contrazice. Există corp şi suflet?
GORGIAS: Cum de nu?
SOCRATE: Şi nu crezi ca fiecare din acestea au şi starea ce se cheamă sănătate?
GORGIAS: Cred.
SOCRATE: Dar ce? Sănătatea de care vorbim nu poate fi şi numai aparentă, reală nu? Iată ce vreau să zic: că mulţi oameni se înfăţişează cu trupuri sănătoase; dar nu oricine este în stare să-şi dea cu uşurinţă seama despre realitate. De fapt, numai doctorul sau maestrul de gimnastică ar putea cunoaşte adevărul în această privinţă.
GORGIAS: Bine zici.
GORGIAS
SOCRATE: Vreau să spun că atât în corp cât şi în suflet există ceva care dă aparenţa sănătăţii, pe care însă nici unul n-o are de fapt. b
GORGIAS: Şi aceasta este.
SOCRATE: Haide, să te lămuresc mai bine ce vreau să spun... de voi fi în stare. Cred că există două lucruri deosebite şi respectiv două tehnici corespunzătoare. Una se referă la suflet şi eu o numesc politică; pe cea referitoare la corp n-o pot indica prin o singură vorbă, deşi corpul este şi el o unitate: în îngrijirea trupului voi deosebi două părţi, de o parte gimnastica, de alta medicina. în politică, legislaţia corespunde gimnasticii, justiţia, medicinei. în fiecare din grupe, tehnicile respective c se aseamănă prin identitatea obiectului urmărit: pentru corp medicina şi gimnastica, pentru spirit justiţia şi legislaţia. Aceste patru tehnici fiind astfel constituite, cu năzuinţele îndreptate către cel mai înalt bine, al corpului sau al sufletului, iată că linguşirea, mai mult prin instinct decât prin o cunoaştere raţională, a băgat de seamă faptul şi, împărţindu-se în patru părţi, s-a strecurat în fiecare din acestea sub tehnica corespunzătoare, dându-se drept acea artă, a cărei mască o luase. Şi nu d se gândeşte nicidecum să căşuneze cel mai mare bine, nu, ci caută prin momelile plăcerii să întindă curse prostiei, s-o înşele şi să câştige astfel preţuirea. în acelaşi mod se furişează şi bucătăria, luând nobila înfăţişare a medicinei, şi se face a şti care sunt pentru corp alimentele cele mai potrivite. Astfel, dacă un bucătar ar trebui să se ia la întrecere cu un medic în faţa unor copii, sau chiar a unor bărbaţi, tot aşa de lipsiţi e de experienţă cum sunt copiii, şi dacă aceştia ar fi cherru.ii sa judece între doctor şi bucătar, spunând cine cunoaşte mai bine calitatea bună sau rea a alimentelor, s-ar putea ca medicul să moară de foame în faţa bucătarului. Numesc linguşire această rutină şi o socotesc lucru urât. Polos (ţie doar ţi se adresează acest cuvânt), fiindcă ea urmăreşte numai 465a plăcerea, fără preocuparea binelui. Şi nu zic că-i artă, ci pur şi simplu o rutină, pentru că nu se oferă nici o raţiune cauzală celor ce rezultă din-tr-însa: cum rezultă? câte? de ce natură sunt? şi, nu mai puţin din care pricină purced? Şi eu nu pot numi artă o rutină, la temelia căreia nu stă raţiunea. Dacă te îndoieşti de ceea ce susţin, sunt gata să dau orice b lămuriri. Când linguşirea se aplică la bucătărie, atunci ea se ascunde — cum spuneam — sub masca medicinei. Urmând aceeaşi cale, dichisirea ia înfăţişarea gimnasticii: procedeu desigur răufăcător, înşelător, lipsit de nobleţe, nedemn de un spirit liber şi generos. împrumutând prestigiul
262
263
PLATON
GORGIAS
formei, culorilor, sclivisirii, îmbrăcăminţii, dichisirea vrea să stârnească iluzii în aşa grad, încât nesocotind frumuseţea reală şi naturală, care se dobândeşte prin gimnastică, străluceşte cu un luciu împrumutat şi mincinos. Ca să nu lungesc vorba, să spun mai bine pe limba
c geometrilor (poate aşa mă urmăreşti mai bine): ce-i gătirea faţă de gimnastică, este bucătăria faţă de medicină. Mai bine altfel: sofistica este faţă de legiferare ca împodobirea faţă de gimnastică; retorica faţă de justiţie ca bucătăria faţă de medicină. Repet totuşi că aceste lucruri se deosebesc prin natura lor, dar din pricina punctelor de asemănare ce există între sofişti şi retori se întâmplă că lumea-i confundă cu legiuitorii şi judecătorii; ei se ocupă de aceleaşi materii şi nu pot hotărî marginile ce deosebesc ocupaţiile lor, lucru pe care de altfel îl săvârşesc şi ceilalţi oameni. Dacă în adevăr în loc ca sufletul să poruncească
d trupului acesta se conduce singur, dacă sufletul n-ar cerceta cu privirile lui şi n-ar face deosebirea ce este între bucătărie şi medicină, dacă corpul este arbitru şi el judecă totul după plăcerile pe care dânsul le preţuieşte, n-ar fi nimic mai firesc, iubite Polos, decât cuvintele lui Anaxagora (tu cunoşti aceste teorii): „toate lucrurile ar fi confundate într-un singur loc". Cu alte cuvinte, noi n-am putea deosebi mâncărurile mântuitoare şi povăţuite de doctori de cele pregătite de bucătari. Ştii acum ce zic eu despre retorică: ea este faţă de suflet ce este bucătăria
e faţă de corp. Dar iată că, vorbind eu însumi mult, după ce te-am oprit pe tine de la o expunere mai largă, poate am făcut o abatere nelalocul ei. Dar eu sunt vrednic de iertare. Când mă exprimam în propoziţii scurte, nu mă înţelegeai, nici nu erai în stare să scoţi tot folosul ce trebuia să-1 tragi din răspunsuri: aveai mereu nevoie de explicări. Dacă acum nici eu nu găsesc îndestulătoare răspunsurile tale, eşti liber şi tu să te întinzi
466a la vorbă; dacă însă mă pot folosi bine de ele, lasă-mă s-o fac: e cu toată dreptatea. Şi acum, dacă răspunsul meu îţi dă prilejul să tragi vreun folos, fă-o.
Iarăşi de vorbă cu Polos
POLOS: Ei ce zici? Nu-ţi pare retorica o linguşire? SOCRATE: Am spus că-i numai o parte din linguşire. Ce, Polos? La vârsta asta nici atât nu-ti aduci aminte? Ce vei face mai târziu?
POLOS: Crezi că oratorii cei buni, în statele lor, pot fi socotiţi drept linguşitori ordinari?
SOCRATE: Faci numai o întrebare sau începi a rosti o expunere mai largă?
POLOS: Nu, te întreb numai.
SOCRATE: Credinţa mea e că aceşti oratori nu sunt luaţi în considerare în nici un fel.
POLOS: Cum nu sunt luaţi în considerare? Nu-s ei cei mai puternici oameni în state?
SOCRATE: Deloc... Dacă socoteşti că „a fi puternic" este un bine pentru cel cu puterea.
POLOS: Dar asta-i şi părerea mea.
SOCRATE: Mie oratorii îmi par a fi cei mai puţin puternici din stat.
POLOS: Şi ce? Nu-s ca tiranii, n-au şi ei puterea să ucidă pe cine vor, să-i despoaie de avere, să-i izgonească din cetăţi pe cine găsesc de cuviinţă?
SOCRATE: Pe câine, Polos! După orice vorbă rostită de tine eu mă întreb dacă în adevăr spui gândirea ta, sau îmi pui doar o întrebare.
POLOS: Pe tine te întreb.
SOCRATE: Fie, prietene! Atunci îmi pui două întrebări deodată.
POLOS: Cum două?
SOCRATE: Nu mi-ai spus chiar adineauri că oratorii omoară pe cine vor şi că — tocmai ca tiranii — jupoaie de avere sau surghiunesc de prin oraşe pe oricare găsesc de cuviinţă?
POLOS: Da, am spus.
SOCRATE: Ei bine, eu declar că prin aceasta se pun două întrebări deosebite şi-ţi voi răspunde la fiecare. Zic deci, Polos, că şi oratorii şi tiranii au în statele lor cea mai mică putere, aşa cum am spus adineauri. Ei nu săvârşesc, ca să zic aşa, nimic din ce ar vrea; totuşi fac orice li se pare că-i foarte bine.
POLOS: Dar nu-i tocmai aceasta marea lor putere?
SOCRATE: Nu, cel puţin după părerea lui Polos.
POLOS: După părerea mea? Nu zic deloc aşa.
SOCRATE: Iar eu îţi jur..., tăgăduieşti, ca unul care crezi că marea putere aduce folos celui ce o are.
POLOS: Da, cred.
264
265
PLATON
CORCIAS
SOCRATE: Şi crezi în adevăr că-i un bine pentru omul lipsit de raţiune să facă ce crede el de cuviinţă? Şi asta numeşti tu „o mare putere"?
POLOS: Eu? Nu.
SOCRATE: Putea-vei atunci să mă combaţi şi să-mi faci dovada că oratorii sunt oameni cu scaun la cap, că retorica lor nu este linguşire, 467a ci artă? Şi dacă mă vei putea respinge, va rămâne lucru adevărat că nici oratorii, care fac ce vor în statele lor, nici tiranii, nu sunt stăpânii unui bun superior. Puterea în sine este, cum zici, un bine, dar a săvârşi fără raţiune orice-ţi trece prin minte, asta mărturiseşti singur că-i lucru rău. Sau nu?
POLOS: Ba da.
SOCRATE: Mă-ntreb însă cum pot avea oratorii sau tiranii o mare putere în state, dacă Polos nu va produce lui Socrate dovada că fac ce vor? b POLOS: Ce om şi ăsta...
SOCRATE: Eu menţin că nu-s în stare să lucreze după bunul lor plac. Tu dovedeşte-mi contrariul.
POLOS: Bine, dar n-am convenit chiar adineauri că săvârşesc lucrurile ce li se par cele mai bune?
SOCRATE: Convin şi acum.
POLOS: Deci nu lucrează după voia lor?
SOCRATE: Asta nu.
POLOS: ... când fac ce găsesc de cuviinţă?
SOCRATE: Asta da.
POLOS: Astea-s curate prostii, Socrate, sunt ciudăţenii de-ale tale. c SOCRATE: Nu mă învinui, prea nobile Polos — ca să-ţi grăiesc
şi eu în felul tău — mai bine, dacă eţti în stare să mă conduci cu întrebările, arată-mi că mint; de nu, răspunde tu întrebărilor mele.
POLOS: Ba nu, prefer să dau eu răspunsurile; în acest mod voi şti şi eu ce părere ai.
SOCRATE: Găseşti că oamenii fac pururea ce vor, ori de câte ori săvârşesc o faptă? Sau se poate să nu dorească lucrul ce-1 fac? Când ia cineva, de pildă, doctorii după povaţa medicilor, socoti că voinţa lor este să facă ceea ce fac, cu tot dinadinsul? Voiesc adică să ia leacuri şi să îndure suferinţa? Sau fac asta în vederea scopului pentru care iau leacul, adică în vederea sănătăţii?
POLOS: Se-nţelege, în vederea sănătăţii.
SOCRATE: Dar cei care plutesc pe mări sau cei care se dedau la vreo altă îndeletnicire negustorească, dacă săvârşesc una sau alta din acestea, nu fac în fiece caz ceea ce vor? Altminteri, cine-i omul care sâ-şi bată capul cu tot dinadinsul plutind pe mări şi înfruntând primejdiile numai ca să se afle în treabă? Nu, eu cred că fiecare urmăreşte de fapt scopul în vederea căruia face plutirea; doresc îmbogăţirea şi plutesc în vederea bogăţiei.
POLOS: Da, aşa e.
SOCRATE: Nu-i la fel în toate celelalte? Dacă unul săvârşeşte o faptă în vederea unui scop, nu cumva fapta pe care o săvârşeşte nu-i chiar ceea ce vrea dânsul, ci deasupra ei este scopul în vederea căruia face lucrul?
POLOS: Da.
Lucrurile bune şi rele
SOCRATE: Există pe lume lucru care să nu fie ori bun ori rău, ori la mijlocul acestora, adică nici bun nici rău?
POLOS: Nu există, Socrate.
SOCRATE: Nu zici lucruri bune înţelepciunii, sănătăţii, bogăţiei şi celorlalte de acest fel? Nu zici rele potrivnicelor acestora?
POLOS: Ba le zic.
SOCRATE: Şi desigur numeşti „nici bune nici rele" pe cele ce dau naştere câteodată, de pildă, binelui, alteori răului. Există însă şi cazuri când nu dau naştere nici uneia din aceste categorii; aşa-i de pildă faptul de a şedea, de a umbla, de a fugi, de a pluti. Aşa sunt şi pietrele şi lemnele şi câte alte lucruri de felul lor! Nu te gândeşti la acestea? Sau ai alţi termeni cu care să numeşti pe cele ce nu sunt nici bune nici rele?
POLOS: Nu, ci tocmai pe aceştia.
SOCRATE: Spune-mi acum: când oamenii săvârşesc cele mijlocii, le fac în vederea lucrurilor bune sau pe acestea din urmă le fac în vederea celor mijlocii?
POLOS: Cele mijlocii în vederea celor bune.
SOCRATE: Deci şi când umblăm nu urmărim decât binele, încredinţaţi că-1 înfăptuim; când ne oprim, o facem pentru acelaşi motiv, în vederea binelui. Ori nu?
d
468a
266
267
PLATON
POLOS: Da.
SOCRATE: Atunci şi când ucidem, dacă ucidem pe cineva, şi când surghiunim şi când jefuim pe cineva de bani, le facem fiind încredinţaţi că aşa-i mai bine pentru noi. Ori nu?
POLOS: Fără îndoială.
SOCRATE: Vasăzică în vederea binelui fac cei ce fac toate acestea?
POLOS: Aşa e.
SOCRATE: Bine, dar n-am convenit noi că ori de câte ori săvârşim un lucru în vederea unui scop nu dorim de fapt acel lucru, ci pe acela în vederea căruia îl săvârşim?
POLOS: Foarte bine.
SOCRATE: Atunci dorinţa noastră nu este să omoram, să surghiunim din state, să jefuim de averi, pur şi simplu aşa..., ci dorim să le facem numai dacă acestea sunt folositoare; dacă sunt păgubitoare, nu dorim. Este adevărat că urmărim cele bune, cum zici tu, dar nu le dorim pe cele rele, nici pe cele ce se arată nici bune nici rele. Ori nu? îţi fac impresia că spun adevărul, Polos, sau nu? De ce nu răspunzi?
POLOS: Adevărul.
SOCRATE: Dacă am convenit asupra celor de mai sus, să presupunem că cineva, tiran sau orator, omoară un om, îl izgoneşte din stat sau îl despoaie de averi, încredinţat că aşa-i mai corect pentru dânsul; iată însă că fapta lui s-a întâmplat să fie rea, cu toate că omul a făcut aşa cum a găsit cu cale. Ori nu?
POLOS: Ba da.
SOCRATE: Bine, dar dacă cele săvcrşite s-au întâmplat să fie rele, putem presupune că aşa a vrut el să le facă? De ce nu răspunzi?
POLOS: Dar eu nu găsesc că atunci a săvârşit lucrul voit.
SOCRATE: Mai spunem că un asemenea om are în statul acela o mare putere, dacă atotputernicia lui — cum tu însuţi o recunoşti — este ceva bun?
POLOS: Nu mai putem spune.
SOCRATE: Am grăit deci adevărul, când am susţinut că cineva poate săvârşi în stat ceea ce el găseşte de cuviinţă, fără ca pentru asta să se vorbească de marea lui putere, nici de o acţiune pe care a făcut-o fiindcă asa a vrut s-o facă.
GORGIAS
Nedreptatea-i cel mai mare dintre rele
POLOS: Socrate, tu vorbeşti ca şi cum, dacă ţi s-ar hărăzi prilejul, n-ai primi să faci în stat orice ai găsi de cuviinţă; ca şi cum n-ai pizmui pe unul pe care l-ai vedea omorând pe cine ar vrea şi ar despuia de avere sau ar pune în lanţuri pe cineva.
SOCRATE: Vrei să spui, dacă ar face-o pe drept sau pe nedrept?
POLOS: Oricum ar face, nici într-un caz nici în celălalt nu-i de pizmuit? 469a
SOCRATE: Vorbeşte frumos, Polos.
POLOS: Ce vrei să spui cu asta?
SOCRATE: Că nu trebuie să pizmuim nici pe cei de nepizmuit, nici pe cei nefericiţi, ci să-i miluim mai degrabă.
POLOS: Şi de ce? De soarta asta îi crezi tu vrednici pe oamenii de care-ţi vorbesc?
SOCRATE: Cum de nu?
POLOS: Cel ce omoară — pe oricare ar crede el de cuviinţă — o dată ce-1 omoară pe drept, tu-1 crezi nefericit şi de miluit?
SOCRATE: Nu-1 cred astfel, totuşi nu-i nici de invidiat.
POLOS: N-ai spus acum că-i nefericit?
SOCRATE: Da, prietene, pe cel ce omoară fără dreptate; şi-am adăugat că-i de miluit; dar despre cel ce a omorât pe drept am zis doar b că nu-i de pizmuit.
POLOS: Desigur nefericit şi vrednic de milă este cel ce moare pe nedrept.
SOCRATE: Mai puţin decât omorâtnrul, Polos, mai puţin şi decât omorâtul pe drept.
POLOS: Cum vine asta, Socrate?
SOCRATE: Aşa cum am spus: că cel mai mare dintre rele se-ntâmplă a fi săvârşirea nedreptăţii.
POLOS: Ăsta să fie cel mai mare rău? Nu-i cumva mai mare îndurarea nedreptăţii?
SOCRATE: Nicidecum.
POLOS: Din partea ta, ai vrea mai degrabă să înduri nedreptatea decât s-o săvârşeşti?
SOCRATE: Din partea mea, n-aş vrea nici una; dar dacă aş fi silit c s-o fac ori s-o îndur, mi-aş alege mai degrabă s-o îndur decât s-o fac.
268
269
PLATON
GORGIAS
470a
POLOS: Tu n-ai primi nici să devii tiran?
SOCRATE: Nu, dacă numeşti tiranie ce numesc eu.
POLOS: Eu numesc tiranie ce am spus şi adineauri: îngăduinţa cuiva de a săvârşi orice găseşte de cuviinţă: adică să omoare, să surghiunească şi să facă totul după părerea sa.
SOCRATE: O, fericitule, ascultă cuvântul meu şi slăpâneşte-ţi întreruperile. închipuieşte-ţi că intru în agora într-un moment când geme de lume şi, cu pumnalul ascuns în sân, mă adresez ţie astfel: „Polos, ştii că de câteva clipe sunt dăruit cu putere, că autoritatea tiraniei a ajuns ca prin minune în mâinile mele. Dacă aş găsi cu cale ca un om din mulţimea ce-ţi stă în faţă să fie mort chiar acum, el va fi îndată mort. Lucrul atârnă numai de mine. Şi dacă aş găsi nimerit ca unul din ei să fie acum cu capul spart, el va fi astfel numaidecât. De asemenea, dacă aş crede că-i bine să i se sfâşie hainele, sfâşiată va fi îmbrăcămintea lui... aşa de mare e puterea mea în acest stat". Dacă însă te-ai arăta neîncrezător, eu îndată ţi-aş arăta pumnalul. Văzându-1, tu ai putea spune: „O, Socrate, în felul acesta oricine poate orice: să dai foc acestei case în orice chip vrei, sa arzi arsenalul atenienilor, triremele şi toate vasele statului sau pe cele particulare", dar asta nu înseamnă deloc că avem de-a face cu o mare putere, ci numai că tu faci ce găseşti cu cale. Nu crezi aşa?
POLOS: Nu, desigur, în felul acesta.
SOCRATE: Ai putea să-mi spui ce neajuns găseşti unei puteri de felul acesta?
POLOS: Pot.
SOCRATE: Ce neajuns, spune!
POLOS: Că cine a făptuit aşa ceva ar trebui neapărat pedepsit.
SOCRATE: Dar a fi pedepsit nu-i un rău?
POLOS: Negreşit.
SOCRATE: Prin urmare vezi şi tu acum, minunatule, vezi pentru a doua oară că, după toate aparenţele, nu se poate numi mare putere decât dacă din ce săvârşeşte cineva după bunul său plac rezultă şi ceva de folos, ceva bun! Altminteri — fapta-i rea, puterea mică. Şi să mai băgăm de seamă ceva: de convenim ori nu că, făcând cele amintite înainte, adică ucigând, surghiunind oamenii şi despuindu-i de avere, nu cumva săvârşim câteodată un lucru superior, altă dată nu?
POLOS: Recunoaştem.
SOCRATE: în sfârşit, iată, pe cât se pare, un punct câştigat pentru amândoi.
POLOS: Da.
SOCRATE: Când zici că, făcând acestea, e un lucru superior? Spune ce definiţie dai problemei?
POLOS: Iată o întrebare, Socrate, al cărei răspuns eu îl aştept de la tine.
SOCRATE: Dacă-ţi face plăcere s-auzi răspunsul meu, ţi-1 dau îndată, Polos. Va fi un lucru superior când va săvârşi cu dreptate cele pomenite; urât, când le va face pe nedrept.
Arhelau
POLOS: Greu se mai discută cu tine, Socrate. Că de altfel chiar un copil e în stare a-ţi respinge argumentaţia, deoarece susţinerile tale nu conţin adevărul.
SOCRATE: Ce recunoştinţă n-aş păstra acelui copil, poate şi ţie, daca mi-arăţi că sunt greşit şi mă eliberezi de flecărire. Ci nu pregeta să faci bine unui prieten şi fă-mi această dovadă.
POLOS: Bine, Socrate, dar pentru a te dovedi astfel, nici nu va mai fi nevoie de pilde vechi; cele întâmplate ieri şi alaltăieri sunt de ajuns pentru a-ţi respinge părerea şi a-ţi arăta că mulţi oameni, deşi fac nedreptăţi, sunt totuşi fericiţi.
SOCRATE: De care întâmplări vorbeşti?
POLOS: îl vezi pe Arhelau al lui Perdikas, care domneşte în Macedonia?
SOCRATE: Şi de nu-1 văd, ştiu din auzite de dânsul.
POLOS: îţi pare fericit sau nenorocit?
SOCRATE: Nu pot şti, Polos, căci nu l-am cunoscut până acum.
POLOS: Şi ce? Nu-1 poţi cunoaşte decât numai dacă trăieşti cu el? Altfel, de aici, nu eşti în stare să ştii că-i fericit?
SOCRATE: Pe Zeus, nu sunt.
POLOS: Se înţelege, Socrate; tu, chiar de Marele Rege ai să-mi spui acum că nu ştii de este fericit.
SOCRATE: Şi totuşi nu-ţi spun decât adevărul, deoarece n-am nici o ştiinţă despre educaţia, nici despre simţul de dreptate ce-1 are.
POLOS: Si ce, în asta constă toată fericirea unui om?
270
271
PLATON
GORGIAS
f
SOCRATE: După părerea mea, da, Polos. Eu zic că bărbatul şi femeia sunt fericiţi când au fost bine educaţi, nefericiţi când sunt oameni nedrepţi şi răi. 471a POLOS: Atunci Arhelau este un nefericit după socotinţa ta?
SOCRATE: Da, prietene, este nefericit dacă-i nedrept.
POLOS: Dar bine, cum să nu fie astfel un om ca el, care n-avea nici un drept la domnia ce ţine, fiind născut dintr-o femeie ce era sclava lui Alketas, fratele lui Perdikas, fiind deci sclav de drept al celui dintâi. Dacă ar fi vrut să săvârşească numai cele drepte, trebuia să rămână sclav la Alketas şi astfel după socotinţa ta ar fi fost fericit. Dar iată că acum, făcând cele mai mari nedreptăţi, a devenit grozav de nefericit! Sub pretextul de a reda lui Alketas domnia pe care i-o luase Perdikas, el şi-a chemat stăpânul, care îi era unchi, şi, după ce 1-a ospătat şi îmbătat pe el şi pe fiu-său Alexandru, văr şi aproape de o etate cu dânsul, i-a urcat într-un car şi, scoţându-i noaptea din oraş, i-a omorât, măcelărindu-i pe amândoi. După săvârşirea omuciderii, n-a băgat de seamă că devenise cel mai nefericit dintre oameni; nici o remuşcare nu 1-a hărţuit; dimpotrivă, puţin după asta, punând mâna pe propriul său c frate — fiul lui Perdikas — copil de şapte ani, căruia i se cădea de drept domnia, n-a vrut să se facă fericit crescându-1 cum cerea dreptatea şi înapoindu-i regatul; el 1-a aruncat într-un puţ şi 1-a înecat, spunând mamei sale Cleopatra că, în fugă după o gâscă, micuţul a căzut în puţ şi a murit. Se înţelege, fiind cel mai mare criminal din toţi macedonenii, departe de a fi cel mai fericit, el este cel mai nenorocit. Şi nici o-îndoială că mulţi atenieni, începând chiar cu tine, ar dori mai degrabă starea d oricăruia din ceilalţi macedoneni decât să fie Arhelau.
Cum se pune problema? Metoda
SOCRATE: încă de la primele cuvinte, Polos, eu te-am lăudat ca pe unul ce-mi păreai bine pregătit în retorică. Găseam însă că nu eşti destul de exercitat în dialectică. Dar acum mă întreb: ăsta e raţionamentul cu care voiai chiar un copil să mă poată respinge? Cu un astfel de discurs tu te ţii că m-ai dat gata, fiindcă am spus că omul nedrept nu poate fi fericit? De unde urmează, bunule Polos, că m-ai biruit, câtă vreme eu nu recunosc nimic din cele ce tu susţii? e POLOS: Fiindcă nu vrei, altminteri şi tu crezi ca mine.
272
SOCRATE: Fericitule, te-apuci să mă respingi cu mijloace de retori. Aşa fac şi avocaţii care-şi combat adversarii la judecătorii. Acolo, ei cred că-i înving pe ceilalţi, dacă cheamă în sprijin un cât mai mare număr de martori, dintre cei mai cu vază, în vreme ce avocatul părţii adverse n-are decât unul singur, sau chiar nici unul. Dă-mi voie să-ţi spun că eu nu pun vreun preţ pe acest fel de luptă, când e vorba să stabilim adevărul. De câte ori nu s-a întâmplat să fie cineva osândit pe temeiul mărturiilor mincinoase a atâtor oameni socotiţi ca având mare 472a trecere în lume! Şi acum, ca să ne întoarcem la vorba ta, recunosc că toţi atenienii şi străinii — sau mai toţi - . r putea fi de părerea ta. Dacă ai vrea să aduci martori împotriva mea cum că nu spun adevărul, iată, de-ţi dă mâna: sunt gata să depună pentru tine Nikias al lui Nikerat, împreună cu fraţii săi, ale căror tripoduri sunt înşirate în templul lui Dionysos; sau, de vrei, şi Aristocrat al lui Skellios, cel care aduse cel mai de b valoare prinos la Delfi. Şi dacă mai vrei, cheamă din Atena şi întreaga familie a lui Pericle, sau pe oricare alta ce vei binevoi s-o alegi. Cât mă priveşte, chiar singur, nu pot fi de părerea ta, întrucât tu nu mă constrângi la acestea cu argumente; tu doar cu mulţimea martorilor mincinoşi aduşi să depună împotrivă mă :>coţi de pe tărâmul realităţii şi adevărului. Eu, nu! De nu te voi putea aduce martor în sprijinul celor ce susţin, pe tine unul singur, voi socoti că n-am dat nici o încheiere celor discutate, nu mai mult decât tine, în cazul că n-ai dobândi sprijinul mărturiei mele — măcar acesta —, lăsând la o parte mulţimea celorlalţi c martori. Iată deci două feluri de dovezi: cel dintâi, în care crezi şi tu ca atâţia alţii; celălalt, în care cred numai eu. Să le cercetăm comparativ şi să vedem în ce se deosebesc. Nu trebuie să uităm că obiectul discuţiei dintre noi nu este un fapt mărunt, ci o problemă a cărei esenţă pe cât e de frumos s-o cunoaştem, pe atât e de urât s-o ignorăm. Miezul ei stă în faptul de a şti sau de a nu şti cine-i fericit şi cine nu. Pentru a reaminti acest conţinut, tu crezi că cineva poate fi fericit făcând rău şi trăind ca un nedrept, de vreme ce recunoşti nedreptatea acţiunii lui Arhelau şi d totuşi îl declari fericit. Ne îngădui să socotim această părere ca fiind a ta.
POLOS: Negreşit.
SOCRATE: Ei bine, eu susţin că aceasta e cu neputinţă. Iată primul punct deosebitor. Acum, este pentru omul nedrept o fericire dacă-şi ispăşeşte vina?
273
PLATON
POLOS: Nicidecum. Cât pentru asta, el n-ar fi decât foarte nenorocit.
e SOCRATE: Prin urmare, dacă un vinovat nu-şi ispăşeşte păcatul,
el va fi fericit după părerea ta.
POLOS: Desigur.
SOCRATE: După mine, Polos, un vinovat şi în genere un om nedrept este nefericit, oricum l-am judeca. De nu-şi ispăşeşte greşelile, primind pedeapsa cuvenită, eu îl socotesc mai nefericit; şi numai dacă va fi pedepsit, fie de zei fie de oameni, numai astfel devine mai nefericit. 273a POLOS: Văd, Socrate, ca te apuci acum să vorbeşti din imaginaţie.
SOCRATE: Totuşi, prietene, eu sper să te fac a spune aceleaşi lucruri ca mine. De aceea doar te socotesc prieten. Pentru acum deosebirea stabilită între noi este următoarea — te rog s-o examinezi tu însuţi. Am spus mai înainte că a săvârşi nedreptatea este mai rău decât a o suferi.
POLOS:. Da, aşa e.
SOCRATE: Iar tu — că răul cel mai mare este a o suferi.
POLOS: Exact.
SOCRATE: Şi-am mai spus că oamenii vinovaţi sunt nefericiţi, lucru pe care tu l-ai respins.
POLOS: Pe Zeus, aşa e. b SOCRATE: Oricum, asta e părerea ta.
POLOS: Părerea care conţine, cred, adevărul.
SOCRATE: Se poate. Tu,dimpotrivă, socoteşti fericiţi pe vinovaţii care scapă de pedeapsă.
POLOS: Fără Îndoială.
SOCRATE: Iar eu zic că ei sunt cei mai nefericiţi, faţă de cei care-şi ispăşesc vina şi pentru care sunt ceva mai puţin nefericiţi. Vrei să supui unui examen critic această părere?
POLOS: Socrate, teza ta este mai greu de respins decât cealaltă.
SOCRATE: Nu „greu de respins", Polos! Zi „cu neputinţă", întrucât adevărul nu poate li învins niciodată.
POLOS: Cum asta? Dacă un om, purtând în sine nedreptatea, este
prins că vrea să răstoarne o cârmuire tiranică, dacă odată prins i se ard
c ochii, este chinuit şi stâlcit, dacă după ce a suferit felurite şi nenumărate
alte schingiuiri, nu numai el dar şi soţia şi copiii lui, dacă în cele din
274
GORGIAS
urmă este şi răstignit pe cruce sau ars de viu, apoi unul ca acesta va fi mai fericit decât dacă ar izbuti să scape şi ar deveni pe urmă monarh şi îşi trăieşte viaţa făcând ce vrea în propria lui ţară, ba chiar fiind invidiat, socotit fericit de concetăţeni şi străini? Asemenea fapte tu le socoteşti cu neputinţă de combătut? d
SOCRATE: Iarăşi mă înspăimânţi, nobile Polos, şi iarăşi fără dovezi, ca şi adineauri, când cu martorii. Oricum ar fi, te rog aminteşte-mi un amănunt; ai zis adineau i: „dacă este prins că vrea să răstoarne cârmuirea tiranică".
POLOS: Da, am zis.
SOCRATE: Bine, dar în această ipoteză nici unul dintre ei nu va fi niciodată mai fericit: nici cel ce s-a făcut stăpân pe nedrept, nici cel ce ispăşeşte pedeapsa. în adevăr, dintre doi oameni nefericiţi nici unul nu poate fi mai fericit decât celălalt. Mai nefericit totuşi, după mine, este e cel ce a putut scăpa din închisoare şi a devenit tiran. De ce râzi, Polos? De ce? Nu cumva şi aceasta este o dovadă, un nou mod de respingere a adversarului, bătându-ţi joc de el şi fără să-i aduci nici o dovadă?
POLOS: îţi închipui, Socrate, că este nevoie de dovezi faţă de modul tău de a vorbi, pe care nu l-ar putea avea nimeni dintre oameni? Iată, întreabă pe oricare dintre aceştia.
SOCRATE: Polos. nu-s dintre oamenii politici; mai anul trecut am fost ales consilier, prin sorţi, când tribul meu a fost chemat la preşedinţie şi eu am fost obligat să votez; n-am ştiut măcar atâta şi am stârnit râsul adunării. Nu mă pune deci să cer votul celor de faţă, ci, cum 474a rosteam adineauri, dacă nu-mi poţi argumenta mai bine, lasă-mă să-ţi arăt cu cum cred că ar trebui să se facă o argumentare. în adevăr, eu nu pot s-aduc în apărarea părerilor mele decât o singură mărturie şi las de o parte pe toţi ceilalţi martori. Eu nu mă îndrept decât spre adversarul meu, nu cer decât votul unui singur martor, pe al adversarului, nu stau de vorbă cu nici unul dintre cei mulţi ce mi se oferă. Bagă de seamă deci, dacă vrei şi eşti în stare, suportă la rândul tău examenul ce-ţi voi b face: răspunde la întrebările mele. Cred că nu numai eu, dar şi tu, dar şi ceilalţi oameni sunt de acord că a săvârşi nedreptatea e rău mai mare decât a o suferi; a nu fi pedepsit pentru o nedreptate răul e mai mare decât a fi pedepsit.
275
J
PLATON
POLOS: La rândul meu şi eu, poate şi altul, poate oricare, vom respinge o astfel de părere. Dacă te întreb: preferi tu să suferi mai degrabă decât să săvârşeşti o nedreptate?
SOCRATE: Prefer, şi sunt sigur că aşa ai face şi tu şi toată lumea.
POLOS: Suntem departe de adevăr: că nici eu, nici tu, nici altul... nimeni n-o va face.
SOCRATE: Toate bune, dar primeşti să-mi dai acum câteva răspunsuri?
POLOS: Primesc, nici vorbă; chiar doresc să ştiu ce vei mai spune.
O cercetare dialectică: a săvârşi nedreptatea e mai rău decât a o îndura
SOCRATE: De vrei să afli cum stă lucrul, răspunde-mi punct cu punct, aşa cum ar fi dacă am lua discuţia dintru început. Ce lucru-ţi pare a fi mai rău, Polos? Să săvârşeşti, sau să înduri o nedreptate?
POLOS: S-o înduri, cred.
SOCRATE: Şi ce-i mai urât? S-o înduri sau s-o săvârşeşti? Ce răspunzi aici?
POLOS: S-o săvârşeşti.
SOCRATE: Dacă ăsta-i cel mai urât lucru, atunci nu este el şi cel mai rău?
POLOS: Deloc
SOCRATE: înţeleg. Pe cât văd, tu nu socoti una şi aceeaşi frumosul, binele, urâtul şi răul. ^
POLOS: Sigur că nu.
SOCRATE: Dar ce ai de răspuns la următoarea întrebare: toate lucrurile care sunt frumoase, fie, de pildă, corpuri, culori, figuri, sunete, fie deprinderi ale vieţii, le numeşti frumoase pe fiecare, fără a mai lua în vedere o anumită calitate? De pildă, ca să începem cu corpurile frumoase: nu le consideri astfel fie pentru folosul ce-1 aduc, fie pentru plăcerea ce ne-o procură când le privim? Dacă lăsăm la o parte acest punct de vedere, ai la îndemână vreo altă pricină, care te îndeamnă să susţii despre un corp că este frumos?
POLOS: N-am.
276
GORGIAS
SOCRATE: Nu-i la fel şi cu toate celelalte, că sunt figuri sau culori? Nu le porecleşti frumoase, fie pentru plăcerea, fie pentru utilitatea ce ne-o procurăm, fie pentru amândouă împreună?
POLOS: Da.
SOCRATE: Nu-i la fel şi pentru sunete şi în genere pentru muzică?
POLOS: Da!
SOCRATE: Dar acum, cele privitoare la legi sau la deprinderile vieţii stau ele în afară din legea aceasta, când sunt frumoase? Că sau sunt folositoare, sau plăcute, sau şi una şi alta.
POLOS: Nu cred că stau.
SOCRATE: Nu-i la fel şi cu frumuseţea ştiinţelor?
POLOS: Nici vorbă. Iată, Socrate, şi o frumoasă definire a frumosului, zicând despre el că-i o întovărăşire a plăcutului cu utilul1.
SOCRATE: Dar atunci urâtul nu se va defini prin însuşirile contrarii? Prin neplăcere şi vătămare?2
POLOS: Cu necesitate.
SOCRATE: Şi când din două lucruri frumoase unul se întâmplă să fie mai frumos decât altul, nu-i astfel fie prin prisosul uneia din aceste două însuşiri, fie prin a amândorura? E adică mai frumos graţie plăcerii, graţie utilităţii sau graţie ambelor?
POLOS: Fără îndoială.
SOCRATE: Şi când din două lucruri urâte unul e mai urât decât altul, n-a devenit astfel acesta din urmă fie printr-un prisos de neplăcere, fie printr-unul de pagubă; nu urmează cu necesitate şi aceasta?
POLOS: Urmează.
SOCRATE: Să vedem acum ce s-a spus puţin mai înainte despre săvârşirea sau îndurarea nedreptăţii? Nu ziceai că-i mai rău a îndura nedreptatea, dar că a o săvârşi este un lucru mai urât?
POLOS: Ziceam.
SOCRATE: Dar dacă admitem că-i lucru mai urât a săvârşi nedreptatea decât a o îndura, atunci sau e din pricina neplăcerii, adică din prisosinţa acesteia, sau e din paguba ce ea căşunează, sau, în sfârşit, din amândouă. Nu-i şi aici o urmare necesară? POLOS: Cum de nu.
475a
1 Traducem âya9(3 ca şi cum ar fi (i<t>e\iu.ty.
2 Traducem kuku ca şi cum ar fi pXapepw, urmând interpretarea lui Alfr. Croiset-
Bixlin.
277
PLATON
GORG1AS
c SOCRATE: Să cercetăm întâi de nu cumva săvârşirea nedreptăţii
întrece îndurarea ei, din cauza suferinţei pricinuite. Nu cumva cei care săvârşesc nedreptatea suferă mai mult decât cei care o îndură? POLOS: Nicidecum, Socrate, asta nu! SOCRATE: Zici că n-o întrece prin suferinţă? POLOS: Fireşte că nu.
SOCRATE: Dar dacă n-o întrece din pricina suferinţei, desigur, atunci n-o mai întrece nici din pricina amândorura. POLOS: Nu se vede în ce chip.
SOCRATE: Atunci rămâne că o întrece din pricina celeilalte? POLOS: Da.
SOCRATE: Adică din pricina păgubirii? POLOS: S-ar părea.
SOCRATE: A săvârşi o nedreptate este deci un rău mai mare decât a o suferi — aceasta datorită prisosului de răutate, d POLOS: învederat că da.
SOCRATE: Dar ce altceva s-a convenit înainte, de majoritate, ca şi de tine, decât că a săvârşi nedreptatea e mai urât ca îndurarea ei? POLOS: Da.
SOCRATE: Şi iată acum că-i mai rău. POLOS: Probabil.
SOCRATE: Şi cum? Ai prefera un lucru mai de pagubă şi mai urât altuia mai puţin astfel? Nu pregeta, ci răspunde, Polos, că nu vei pierde nimic. Supune-te în chip nobil judecăţii, tocmai cum te supui unui e medic şi răspunde, da sau ba, la întrebările puse. POLOS: Eu unul n-aş prefera, Socrate. SOCRATE: Dar crezi că există un om să prefere? POLOS: N-aş crede, cel puţin pe temeiul acestui raţionament. SOCRATE: Spus-am deci lucru adevărat când am susţinut că nici eu, nici tu, nici oricare altul nu vom prefera a săvârşi mai degrabă decât a îndura nedreptatea? în adevăr, aşa ceva-i lucru mai rău. POLOS: Vezi bine.
SOCRATE: Bagi seamă, Polos, că argumentările noastre, puse
alăturea şi comparate, nu seamănă deloc una cu alta? Căci iată: tu ai cu
476a tine lumea întreagă, în afară de mine. Eu nu doresc la rândul meu nici
aprobarea sau mărturia nici unui altuia, decât a ta. Mie mi-e de ajuns
278
votul tău, mă mulţumesc numai cu mărturia ta şi las la o parte pe toţi ceilalţi.
Cel mai mare rău este să nu-ţi ispăşeşti greşeala
Atât despre această chestiune. Acum să ne apropiem de a doua problemă a dezbaterii noastre. Oare ispăşirea nedreptăţilor săvârşite să fie unul din cele mai mari rele, cum socoteai tu? Sau există un rău mai mare: acela de a nu le mai ispăşi — cum socoteam eu? Să cercetăm lucrul în felul următor: admiţi că a ispăşi prin pedepsire o faptă rea e tot una cu a fi pedepsit pe drept, pentru că ai săvârşit o nedreptate?
POLOS: Admit.
SOCRATE: Poţi să-mi spui că nu toate lucrurile drepte sunt şi frumoase? Bineînţeles, vorbesc în măsura în care sunt drepte. Gândeşte-te bine şi răspunde.
POLOS: Da, Socrate, aşa le găsesc şi eu.
SOCRATE: Bagă de seamă acum ce-am să-ţi spun: dacă săvârşeşte cineva o faptă, nu-i aşa că trebuie să existe şi cineva care să îndure acţiunea făptuitorului?
POLOS: Cred că da.
SOCRATE: Oare acesta nu suferă ceea ce săvârşeşte făptuitorul? Şi suferinţa nu-i la fel cu acţiunea celui care o face? Vreau să spun, de pildă: dacă dă cineva o lovitură nu trebuie neapărat să existe şi unul care s-o sufere?
POLOS: Trebuie.
SOCRATE: Şi dacă cel ce a dat-o o dă tare sau iute, cel ce a primit-o nu o primeşte la fel cum i-a dat-o celălalt?
POLOS: Da.
SOCRATE: Aşa-i deci şi suferinţa celui care o primeşte, cum e lovitura celui care o dă?
POLOS: Se-nţelege.
SOCRATE: Şi dacă face cineva un foc nu trebuie să existe o materie care să ardă?
POLOS: Cum de nu?
SOCRATE: Şi dacă felul arderii este violent şi dureros, nu îndură şi obiectul o arsură de acelaşi fel?
POLOS: Nici vorbă.
279
PLATON
GORGIAS
SOCRATE: Nu facem aceeaşi judecată şi când operează cineva o tăietură? Că doar se taie ceva.
POLOS: Da.
SOCRATE: Şi dacă tăietura operată e mare, adâncă sau dureroasă, d tot aşa se taie obiectul ce suferă tăietura cum o face tăietorul?
POLOS: Se vede.
SOCRATE: Iată acum, într-un cuvânt: eşti de acord cu ce am spus adineauri despre toate, că după cum este acţiunea celui care o săvârşeşte tot aşa-i şi suferinţa celui ce o îndură?
POLOS: Sunt de acord.
SOCRATE: Dacă ne înţelegem asupra acestora, ce este atunci ispăşirea? O suferinţă sau o acţiune suferitoare pe care o face cineva?
POLOS: O suferinţă, Socrate, neîndoios.
SOCRATE: Nu-i una din partea celui care o face?
POLOS: Cum de nu? Din partea celui care dă pedeapsa.
SOCRATE: Şi dacă cel care pedepseşte o face drept, nu e pedepseşte cu dreptate?
POLOS: Da.
SOCRATE: Săvârşeşte el lucruri drepte sau nu?
POLOS: Drepte.
SOCRATE: Prin urmare pedepsitul care ispăşeşte nu suferă pe drept?
POLOS: Se vede.
SOCRATE: Şi n-am numit cumva frumoase lucrurile drepte, nu ne-am înţeles?
POLOS: Nici vorbă.
SOCRATE: Dintre aceştia deci unul săvârşeşte fapte frumoase, celălalt, pedepsitul, le suferă.
POLOS: Da.
SOCRATE: Bine, dar dacă-i vorba de fapte frumoase, atunci nu-s 477a şi bune? Căci una din două: ori sunt plăcute, ori sunt folositoare.
POLOS: Cu necesitate.
SOCRATE: Atunci putem spune că ispăşitorul nu întâmpină lucruri bune?
POLOS: Se pare.
SOCRATE: Este deci folosit?
POLOS: Da.
280
SOCRATE: Nu cumva-i vorba de folosul la care mă gândesc eu? Nu cumva sufletul lui devine mai bun, dacă în adevăr este pedepsit pe drept?
POLOS: Fireşte.
SOCRATE: Ispăşitorul, prin urmare, nu se leapădă el de un suflet vinovat?
POLOS: Da.
SOCRATE: Prin asta el scapă de cel mai mare rău? Cercetează astfel: presupunând că este vorba de starea materială a unui om, vezi o stare mai rea decât sărăcia?
POLOS: Nu, chiar sărăcia.
SOCRATE: Dar ce zici când e vorba de starea corpului? în ce constă aici răul? Nu în slăbiciune, în boală, în urâţenie şi alte neajunsuri de acestea?
POLOS: Ba da.
SOCRATE: Şi nu găseşti asemenea neajunsuri şi la suflet?
POLOS: Cum de nu?
SOCRATE: Nu le numeşti pe acestea nedreptate, neştiinţă, laşitate şi atâtea altele la fel?
POLOS: Ba da. (
SOCRATE: Astfel, cât priveşte bogăţia, trupul şi sufletul, nu recunoşti tu şi cele trei feluri de neajunsuri: sărăcia, boala şi nedreptatea?
POLOS: Ba da.
SOCRATE: Şi care din aceste neajunsuri e cel mai urât? Nu nedreptatea şi nu în genere orice pată a sufletului?
POLOS: Ba tocmai aceasta.
SOCRATE: Şi dacă-i cea mai urâtă, nu-i totodată şi cea mai rea?
POLOS: Ce vrei să spui cu asta, Socrate?
SOCRATE: Că lucrul cel mai urât se înfăţişează totdeauna urât, pentru că poartă cu sine fie necazul cel mai mare, fie paguba, fie şi una şi alta, aşa cum ne-am înţeles mai înainte.
POLOS: Aşa e.
SOCRATE: Şi n-am convenit chiar acum să recunoaştem că urâţenia cea mai mare e atributul nedreptăţii, ca şi în genere toate neajunsurile referitoare la suflet?
POLOS: Da, am convenit.
281
PLATON
478a
SOCRATE: Nedreptatea deci nu este decât sau lucrul cel mai producător de durere (devenind şi cea mai urâtă, din cauza prisosului suferinţei ce căşunează), sau cea mai păgubitoare, sau şi una şi alta? POLOS: Aşa trebuie să fie.
SOCRATE: Şi nu cumva a fi nedrept, a rămâne nepedepsit, a fi laş şi fără ştiinţă sunt lucruri mai producătoare de durere decât sărăcia şi boala?
POLOS: Aşa ceva, Socrate, nu pare să reiasă din discuţia noastră.
SOCRATE: Dacă e adevărat cum zici tu că sufletul păcătos nu le întrece prin durere, atunci pentru alt motiv este cel mai urât între rele: pentru că le întrece prin marea pagubă pe care o căşunează şi, nu mai puţin, prin nemăsuratul rău pe care-1 săvârşeşte.
POLOS: Se vede.
SOCRATE: Şi sigur că orice produce cea mai mare pagubă constituie şi cel mai mare rău.
POLOS: Da.
SOCRATE: Deci nedreptatea, neînfrânarea, ca şi celelalte neajunsuri sufleteşti, nu-s cele mai mari rele?
POLOS: Se pare.
SOCRATE: Dar care-i meşteşugul în stare să scape pe un om de sărăcie? Nu priceperea în afaceri?
POLOS: Da.
SOCRATE: Şi ce ne scapă de boală? Nu medicina?
POLOS: Neîndoios.
SOCRATE: Cine de răutate? Cine de nedreptate? Dacă-ţi vine mai greu să răspunzi la întrebări puse aşa, să le punem altminteri. Unde ducem noi, spre cine călăuzim pe cei care au trupurile bolnave?
POLOS: Spre doctori, Socrate.
SOCRATE: Dar unde pe cei care săvârşesc nedreptăţi, pe cei care trăiesc în nestăpânire de sine?
POLOS: Desigur, vrei să spui că-i ducem la judecători?
SOCRATE: Nu spre a fi pedepsiţi?
POLOS: Se-nţelege.
SOCRATE: Fie. Dar cei ce pedepsesc, bineînţeles, când pedepsesc pe drept, nu se folosesc de unealta dreptăţii?
POLOS: învederat.
GORGIAS
SOCRATE: Astfel dar: meşteşugul afacerilor ne mântuie de sărăcie, medicina de boală, dreptatea de neînfrânare şi de viciu.
POLOS: Se vede.
SOCRATE: Şi care-i cea mai frumoasă din toate cele pomenite?
POLOS: De care anume vorbeşti?
SOCRATE: De afaceri, medicină şi dreptate.
POLOS: Dreptatea se deosebeşte mult de celelalte, Socrate.
SOCRATE: Dacă-i în adevăr frumoasă, atunci nu ne procură ea sau cea mai mare plăcere, sau cel mai mare folos, sau şi una şi alta?
POLOS: Da.
SOCRATE: Tratamentul doctorilor ne este plăcut? Se bucură cei care sunt la un tratament?
POLOS: Nu prea-mi vine să cred.
SOCRATE: Vorba e: foloseşte sau nu?
POLOS: Foloseşte.
SOCRATE: Scapă bolnavul de un mare rău? îi este de un folos răbdarea durerii, dacă se face sănătos?
POLOS: Cum de nu?
SOCRATE: Dar omul cu cea mai prosperă stare sanitară a corpului este cel tratat de medic, sau cel care dintru început n-a avut nici o
suferinţă?
POLOS: învederat că cel ce n-a îndurat dintru începui nici o
suferinţă.
SOCRATE: Că doar, pare-se, nu-i atât o fericire să scapi de rău, cât este să nu capeţi dintru început vreunul.
POLOS: Aşa este.
SOCRATE: Dar ce zici, dacă avem înainte doi bolnavi egal de loviţi în trupul sau sufletul lor, care crezi că-i cel mai nefericit? Cel ce se lecuieşte prin îngrijiri, sau cel ce rămâne cu boala fiindcă nu s-a căutat?
POLOS: Cel ce nu s-a îngrijit, cred.
SOCRATE: Şi ce? Ispăşirea nu era tot o scăpare de cel mai mare dintre vicii; am numit răutatea?
POLOS: Da, era.
SOCRATE: Astfel dar, dreptatea, făcând pe om mai înţelept, îl face mai drept. Ea este în privinţa răutăţii ca tratamentul pentru boală.
POLOS: Da.
b
282
283
PLATON
e SOCRATE: Şi tot astfel cel mai fericit este omul al cărui suflet n-a
avut răutatea în sine, întrucât acest neajuns este pentru suflet, cum am spus, cel mai mare viciu.
POLOS: Nici o îndoială.
SOCRATE: Al doilea fericit vine la rând omul pe care l-am scăpat de viciu.
POLOS: Aşa se pare.
SOCRATE: Este întâmplarea celui care a învăţat minte, celui mustrat şi pedepsit.
POLOS: Da.
SOCRATE: Pe când cel ce trăieşte cea mai urâtă dintre vieţi este omul care poartă în suflet viciul nedreptăţii, cel ce nu s-a putut descotorosi de ea.
POLOS: Se vede.
Din nou la Arhclau. încheiere
SOCRATE: Nu-i tocmai asta întâmplarea omului care, săvârşind
479a cele mai urâte fapte, trăind în cea mai neagră nedreptate, izbuteşte totuşi
să scape de sancţiuni, de pedepse, de ispăşirea păcatelor, aşa cum ziceai
că a izbutit şi Arhelau şi toţi tiranii şi oratorii, şi cei mai puternici
oameni de stat?
POLOS: Se prea poate.
SOCRATE: Când bag de seamă sfârşitul la care au ajuns asemenea oameni, îmi vine să-i pun alături de bolnavul care suferind nenumărate boli serioase ajunge de nu mai putea da seamă medicilor asupra suferinţelor proprii şi înlătură astfel orice putinţă de lecuire, temându-se b ca un copil fie de fierul, fie de focul curei impuse, fiindcă acestea îi produc durere. Nu găseşti că-i aşa?
POLOS: Găsesc.
SOCRATE: Este desigur la mijloc necunoaşterea faptului cât e de preţioasă sănătatea şi prosperitatea corpului. în adevăr, din ce am convenit împreună, mi-e teamă că aidoma fac şi cei ce fug de dreptate, cei ce se uită numai la aspectul dureros al pedepsei. Ei sunt orbi faţă de folosul ce rezultă dintr-însa şi nu ştiu că-i mai mare nenorocire să n-ai sufletul sănătos, ci şubred, nedrept şi păcătos, decât să trăieşti cu un c corp bolnav. Din această pricină recurg, bieţii, la toate mijloacele,
284
GORGIAS
numai şi numai să nu îndure pedepsele, numai să scape de „cel mai rău". Şi-şi adună bani, îşi fac prieteni şi-şi dau osteneala să se exprime într-o vorbire cât mai convingătoare. Polos, dacă am convenit asupra acestui adevăr, îţi dai tu acum seama ce urmează din discuţia noastră? Sau vrei să ne socotim împreună?
POLOS: Dacă găseşti de cuviinţă...
SOCRATE: Urmează mai întâi că nedreptatea şi săvârşirea ei sunt cele mai mari dintre nefericiri.
POLOS: Cel puţin asta se vede.
SOCRATE: S-a mai văzut şi că pedeapsa este singura scăpare de d o asemenea nenorocire.
POLOS: Mi-i teama că şi aici ai dreptate!
SOCRATE: Şi ce-i alta ispăşirea, decât o stăruinţă în rău?
POLOS: Aşa e.
SOCRATE: A săvârşi nedreptatea nu-i decât al doilea rău în ordinea mărimii. A stărui însă într-însa, a stărui fără ispăşire, iată cel dintâi şi cel mai mare dintre păcate.
POLOS: Aşa caută să fie.
SOCRATE: Şi acum, care era neînţelegerea iscată în discuţia dintre noi? A fost vorba de Arhelau. Tu-1 fericeai zicând că, deşi săvârşise cele mai mari păcate, a putut scăpa de orice pedeapsă. Eu, dimpotrivă, e credeam că Arhelau,ca orice alt muritor, de nu-i supus la ispăşirea păcatelor, prin chiar acest fapt a primit osânda celui mai nefericit dintre oameni. în sfârşit, că vinovatul este pururea mai nefericit decât victima sa, iar vinovatul nepedepsit e şi mai nefericit decât vinovatul ce-şi ispăşeşte păcatul. N-au fost astea părerile susţinute de mine?
POLOS: Da.
SOCRATE: Şi nu s-a făcut dovada adevărului susţinut de mine?
POLOS: Pare că da.
Care-i adevăratul folos al retoricii?
SOCRATE: Toate bune, Polos, dar dacă astea sunt adevărate, 480a atunci unde-i nevoia cea mare de retorică? Că dacă ne ţinem de cele convenite ar trebui fiecine să se ferească singur şi cât mai mult de săvârşirea nedreptăţii, băgând de seamă să nu-şi atragă din asta destul rău. Nu-i aşa?
285
PLATON
POLOS: Tocmai.
SOCRATE: Iar dacă face unul din întâmplare o nedreptate — el sau cineva dintre cei la care ţine — trebuie de bunăvoie, el singur, să se ducă la judecător spre a-şi ispăşi acolo pedeapsa; şi să meargă cât mai repede, pentru a nu se învechi într-însul boala nedreptăţii şi a nu pricinui b sufletului său o rană fără vindecare. Ce spunem, Polos, dacă rămân bune cele convenite mai înainte? Nu crezi că şi acestea trebuie să fie astfel de acord cu celelalte? Nu crezi că în alt chip nu pot sta alăturea unele de altele?
POLOS: In adevăr, Socrate, ce putem spune altceva?
SOCRATE: Ca să sărim în apărarea nedreptăţii, oricine ar face-o — tu, părinţii, prietenii, copiii, patria nevinovată —, retorica nu poate fi de nici un folos. Doar dacă am pune cazul potrivnic, Polos, că cineva ar trebui, de pildă, să se învinuiască singur, sau pe o rudă sau pe alţii apropiaţi, pe măsură ce cade fiecare în greşeală, şi, departe a-şi ascunde c păcatul, îl dă în vileag, îl ispăşeşte şi devine astfel sănătos! Sau dacă ar trebui poate să se constrângă pe sine sau pe alţii spre a nu se înfricoşa înaintea judecătorului, ci să se înfăţişeze cu îndrăzneală, cu ochii închişi, ca în faţa unui doctor, spre a fi tăiat sau ars şi urmărind numai binele şi frumosul, fără a ţine seama de durere! Şi astfel, dacă a săvârşit fapte vrednice de bătaie, să se lase lovit: dacă de lanţuri, să se lase legat; dacă d de amendă, să plătească; dacă de surghiun, să plece; iar dacă de moarte, să moară şi să se facă astfel judecătorul său propriu sau alor săi. Numai în asemenea împrejurări se poate folosi retorica, în scopul ca, odată faptele rele date pe faţă, făptaşul să poată scăpa de nedreptatea săvârşită, care este cel mai mare rău. Susţinem, Polos, această părere? Ori nu?
POLOS: Ciudate mi se par lucrurile ce spui, Socrate! Se potrivesc e totuşi cu ce convenisem mai înainte.
SOCRATE: Recunoşti prin urmare că sau le înlăturăm şi pe acelea sau le admitem pe acestea?
POLOS: Da, aşa stau lucrurile.
SOCRATE: Dimpotrivă, trebuie să schimbăm rolurile, dacă-i vorba să facem cuiva — vrăjmaş sau altul — un rău. O singură grijă vom avea: să nu-1 faci victima unui duşman. Trebuie să ne dăm toată 481a osteneala în acest caz, cu fapta şi cuvântul, ca el să n-ajungă pentru ispăşire în faţa judecătorului, iar dacă ajunge să i se facă toate înlesnirile spre a scăpa de pedeapsă. Astfel, dacă el a furat, de pildă, cine ştie ce
286
GORGIAS
sume mari de bani, să nu le înapoieze, ci să le păstreze şi să le cheltuiască pentru sine şi ai săi, în mod nedrept şi fără de lege. Tot aşa, dacă prin fapte criminale ar merita moartea, ar trebui, pe cât cu putinţă, să nu moară, ci să trăiască mereu cu păcatele sale, sau cel puţin să trăiască cât mai mult în aceeaşi stare.
Iată, Polos. singura cale pe care retorica ne poate fi cu adevărat de folos. Cât priveşte însă pe omul căruia nu-i e aminte la nedreptăţi, eu unul nu văd, chiar dacă ar fi cazul, unde-i marea lui nevoie de retorică. De altminteri, cum ne-am înţeles mai înainte, acest interes nu apare în nici un caz.
între iubitorul demosului şi cel al filosofiei
KALLIKLES: Spune-mi, Cherefon, vorbeşte Socrate serios ori numai în glumă?
CHEREFON: Mie-mi pare că-i foarte serios, Kallikles. De altfel, nu-i nimic mai simplu decât sa-1 întrebi pe dânsul.
KALLIKLES: Doar asta-i, pe zei, şi dorinţa mea! Spune-mi ce să credem de tine, Socrate? Vorbeşti serios ori glumeşti? De eşti serios şi-s adevărate cele ce-ai rostit, viaţa noastră, a omenirii, nu-i întoarsă pe dos? Nu facem noi toate, pe cât se pare, altcum decât trebuie?
SOCRATE: Kallikles, dacă simţămintele noastre n-ar avea, în varietatea lor, nimic comun între ele, şi dacă fiecare dintre noi ar veni cu păreri originale şi fără nici o asemănare cu ale celorlalţi, n-ar fi uşor ca cineva să dea altuia a înţelege ce se petrece în propriu-i suflet. Bag de seamă însă şi afirm că atât eu cât şi tu trecem din întâmplare prin aceleaşi stări sufleteşti: amândoi suntem înamoraţi, dar fiecare de altceva: eu de Alcibiade al lui Clinias şi de filosofic; tu de demosul atenienilor şi de Demos, fiul lui Pyrilamp. Şi simt cu fiece clipă că orice ţi-ar spune aceşti favoriţi şi oricum ţi le-ar dezvolta, cât eşti tu de tare, nu vei putea să te împotriveşti; din contră, te laşi purtat de dânşii în sus şi în jos. în adevăr, dacă-ţi spui părerea într-o adunare, iar demosul atenian nu zice ca tine, tu îndată te schimbi şi începi a susţine ce vrea el. Acelaşi lucru ţi se întâmplă şi cu acest frumos tânăr, cu Demos al lui Pyrilamp. De ce? Fiindcă n-ai tăria să te împotriveşti dorinţelor şi susţinerilor ce-ţi vin de la favoriţi Astfel, dacă cineva s-ar minuna de tine şi ar socoti năzbâtii cele ce vorbeşti, câte vorbeşti din pricina lor. tu.
287
P,
PLATON
GORGIAS
de vrei să-i spui în faţă adevărul, îi poţi răspunde că atâta vreme cât 482a nimeni nu va împiedica pe favoriţii tăi să vorbească aşa nici tu nu vei înceta să vorbeşti cum vorbeşti. închipuieşte-ţi acum că şi din partea mea trebuie s-auzi un răspuns analog, bineînţeles însă cu alt conţinut, în felul următor: nu te mai mira că vorbesc aşa, ci mai degrabă du-te la favorita mea, care este filosofia, şi fa-o să nu mai vorbească aşa. Căci află, scumpe prietene, că ea este cea care-mi spune necontenit ce mă auzi vorbind; şi ea-i mult mai statornică decât celălalt favorit al meu. Da, această odraslă cliniană spune azi una, mâine alta, pe când filosofia păstrează totdeauna aceleaşi convingeri. Ei bine, ea, nu eu, susţine lucrurile care te-au pus atât de mult pe gânduri; ea a făcut în realitate şi b acele expuneri la care tu însuţi ai luat parte. Prin urmare, sau o respingi cu dovezi, cum ziceam mai înainte, aratându-i că nu faptul de a fi săvârşit nedreptatea este cel mai mare dintre toate păcatele, nici acela de a trăi fără cuvenita ispăşire, atunci când ai săvârşit-o. Sau, dacă nu faci aceasta, eu jur, Kallikles,pe zeul-câine al egiptenilor: Kallikles nu se va putea pune în acord cu tine, ci va fi faţă de tine toată viaţa în dezbinare! Cât mă priveşte, preabunule, prefer să cânt cu o liră dezacordată care să dea tonuri false: prefer să conduc un cor tot aşa de c fals; prefer ca toată omenirea nu numai să nu fie de aceleaşi păreri cu mine, dar chiar să ducă război împotriva mea: prefer toate acestea decât eu, om fiind, să nu fiu consecvent cu mine şi să susţin păreri care se bat cap în cap.
Teza sofistă: legea supremă este puterea. între Natură şi lege
KALLIKLES: Bag de seamă, Socrate, că te avânţi ca un tânăr în cuvântări, nu altfel de cum este un adevărat orator popular. îi dai şi acum cu vorba înainte, în vreme ce Polos trece prin aceeaşi suferinţă pe care i-o imputa el însuşi lui Gorgias că ar fi încercat-o faţă de tine. Ziceam că, întrebat de tine dacă ar fi dispus să înveţe dreptul pe unul care, doritor să studieze retorica, vine la el fără să cunoască ce-i d dreptatea, Gorgias s-a sfiit să spună „nu", şi a declarat că-1 învaţă. Aceasta din pricina obiceiului pe care îl au oamenii că se supără când îi refuză cineva. Şi s-a văzut astfel silit, din hatâr, să se contrazică, lucru care-ţi face o deosebită plăcere. A râs de tine, cred, şi cu bună dreptate atunci. Dar acum a căzut şi dânsul în aceeaşi greşeală ca Gorgias; iar
Polos tocmai pentru aceeaşi cauză nu-mi place: că s-a învoit să treacă de partea ta şi să admită că-i mai ruşinos a face nedreptatea decât a o suferi. Din această consimţire a urmat apoi că a fost pus în încurcătură de tine, împiedicat în discuţie şi redus la tăcere, o dată ce a fost intimidat să-şi e spună gândul întreg. Căci în realitate tu ce faci, Socrate? Spunând mereu că eşti în căutarea adevărului, aduci discuţia la probleme greoaie, probleme de tribună; şi vorbeşti, de pildă, asupra lucrurilor care prin natură nu sunt frumoase, iar după lege sunt. Se ştie însă că de cele mai multe ori acestea două, natura şi legea, se bat cap în cap. Şi dacă se mai întâmplă că unul se sfieşte şi n-are îndrăzneală să-şi spună neted gândul, iată-1 silit la contradicţie. Tu, prinzând această subtilitate, te serveşti de ea în discuţii cu rea-credinţă: când îţi vorbeşte omul după lege, tu îi pui 483a întrebări ca după natură şi când îţi vorbeşte după natură tu-i răspunzi ca după lege. Aşa a fost cazul de adineauri: a face ori a suferi nedreptatea? Şi când Polos vorbea de ceea ce-i urât după lege, tu găseai legii cusururi după natură. Să privim şi natura. Cel mai urât după lege e să faci nedreptatea; cel mai ruşinos după natură e să o suferi. îndurarea b nedreptăţilor nici nu e demnă de un bărbat. Se potriveşte doar unui sclav, pentru care-i lucru mai bun să fie mort decât în viaţă, trăind aşa, înfrăţit cu nedreptatea, stâlcit în bătăi şi fără a se putea apăra, nici pe sine însuşi nici pe cel de care poartă grija. Ba să-ţi spun: făcătorii legilor sunt după credinţa mea tocmai oamenii slabi, cei mulţi. Pentru sine şi în vederea intereselor proprii îşi întocmesc ei legile şi-şi orânduiesc răsplăţile: laude şi dojeni. Spre a înfricoşa pe oamenii care sunt mai puternici şi în măsură să aibă mai mult, spre a-i face şi pe aceştia să nu c stăpânească mai mult decât dânşii, iată de ce spun că râvna pentru îmbogăţire e lucru ruşinos şi nedrept. Pasămite, le-ar plăcea să fie puşi la parte dreaptă cu aceia, deşi-s nişte netrebnici. Aceasta-i pricina că în legi se tratează ca nedreaptă şi imorală orice străduinţă de agonisire care întrece măsura obişnuită a gloatelor, zicându-i-se nedreptăţire. Cât priveşte natura, ea învederează — cred — de la sine că-i dreptul celui mai destoinic să aibă mai mult decât nevolnicul, a celui mai puternic, d mai mult ca bicisnicul. Ea arată că-i aşa pretutindeni: la celelalte vieţuitoare ca şi la oameni, în toate statele şi familiile acestora. Aşa e după însăşi temelia dreptului: superiorul să cârmuiască pe inferior, el să capete mai mult. Pe ce fel de drept s-a pus Xerxe, când a oştit împotriva Eladei? Pe ce fel, tatăl acestuia când a năvălit în contra
288
289
PLATON
e sciţilor? Şi câte şi câte alte pilde s-ar mai putea da! Ci eu zic că dânşii au purces la fapte călăuziţi fiind de natură — natura dreptului — şi zău, dacă vrei, de lege chiar: legea naturii! în orice caz, nu după legea făurită de noi oamenii, care pe cei mai aleşi şi mai puternici fii ai noştri îi deprindem ca pe nişte pui de lei. Luându-i de mici, noi îi încântăm, îi
484a vrăjim şi-i prefacem în robi, adormindu-i cu vorbe cum că partea lor trebuie să fie deopotrivă cu a tuturor, că asta-i şi frumos şi drept. Iar când se întâmplă de se naşte vreun bărbat de-o natură puternică, el îndată scutură de pe dânsul asemenea legături, sfarmă toate lanţurile şi scapă, călcând în picioare şi scriptele noastre, şi încântările şi vrăjile şi legile... toate câte se depărtează de natură. Atunci el, sclavul nostru, se răzvrăteşte şi se înalţă. înfăţişându-se ca un despot, el face să scapere
b de lumină dreptul naturii! Mi se pare că şi Pindar a exprimat într-o odă acelaşi gând ca şi mine acum. El zice:
„Legea-i a lumii regină: Nemuritorii i se-nchină Şi muritorii..."
Legea, zice el mai departe,
„îndreptăţeşte puterea Care le duce pe toate Cu suverana ei mână, Martor îmi este Heracies, Care, cu muncile sale. Fără vreo plată şi..."
Cam aşa zice; nu ştiu bine versurile, dar spune în tot cazul că Heracies, fără plată şi fără să le fi primit în dar, i-a luat lui Gerion vacile, ca lucru drept după natură; că deci şi vacile şi toate bunurile celor slabi şi c bicisnici aparţin celui puternic şi valoros.
Filosofia şi afacerile după sofişti
Astfel este adevărul; ci tu nu-1 vei cunoaşte decât când vei ajunge la cercetări mai înalte, lăsând acum la o parte filosofia. E adevărat, Socrate, că filosofia este plăcută când omul se apucă de ea până la o anumită etate şi dacă se ocupă cu măsură. Dar dacă cineva întârzie într-însa peste trebuinţă, filosofia devine pentru oameni o nenorocire.
290
GORGIAS
Chiar dacă este cineva excepţional înzestrat de natură, din moment ce se ocupă cu filosofia până dincolo de vârsta proprie ei, va rămâne în mod necesar un om lipsit de acea bogată experienţă, pe care ar trebui s-o aibă orice bărbat care vrea să devină distins, corect şi cu bun renume. d Filosofii, se ştie, n-au habar de legi, nici de cele prin care se cârmuiesc statele, cum n-au de cuvântările folosite spre a se pune cineva în contact cu adunările cetăţeneşti pentru treburi particulare şi publice; sunt străini de plăcerile şi pasiunile omeneşti; străini, într-un cuvânt, şi fără experienţa moravurilor în genere. Când dau peste o acţiune particulară ori publică, ei se fac de râs, cum cred că se întâmplă cu oamenii politici care, şi ei, când vin la disputele voastre şi la expuneri raţionale, devin e ridicoli. Se întâmplă ce zice Euripide: „strălucit este fiecare într-o direcţie, dar lucrul pentru care se dă în vânt
Mai toată vremea din zi risipindu-şi-o pentru aceasta, Emeseria, în care el singur se-ntrecepe sine..."
De îndeletnicirea în care-i nepriceput fuge şi chiar o ponegreşte; laudă în schimb pe cealaltă, în care se pricepe; şi face asta din iubire de sine, 485a gândindu-se astfel că se laudă pe el însuşi. După mine, calea cea potrivită este să ne împărtăşim din ambele: din filosofie e frumos să cunoaştem cât trebuie pentru ştiinţă — şi nu-i ruşine pentru cineva, cât este încă tânăr, să filosofeze. Dar când a ajuns om în etate şi tot se mai ocupă cu filosofia, atunci lucrul devine ridicol, Socrate. Faţă de unii ca aceştia, când îi ascult filosofând, eu încerc un sentiment foarte asemănător celui ce mă stăpâneşte când se întâmplă s-aud un om în toată firea gângurind şi jucându-se copilăreşte. Când văd un copil, căruia îi sade bine să vorbească astfel, adică să se joace ori să b gângurească, mă bucur, găsesc lucrul încântător: este în aceasta ceva liber, ceva din podoaba vârstei unui băieţel. Dimpotrivă, când îl ascult că discută cu discernământ, nu ştiu ce picuri de amărăciune mi se furişează în suflet, o lovitură pare că-mi răneşte urechile, în sfârşit, ceva care aduce a sclavie îmi răsare înainte. Iar când întâlneşte cineva un bărbat în toată firea jucându-se şi gângurind, atunci lucrul devine comic, e nedemn de un om, şi bun... doar de bătut. Acelaşi sentiment mă c stăpâneşte şi când stau lângă cei ce filosofează. Dacă constat filosofia la un tânăr, eu îl admir, găsesc că-i sade bine, în tot cazul mă gândesc că
291
']
PLATON
am de-a face cu un om liber; dimpotrivă, când nu-1 văd filosofând, îl socot lipsit de sentimentul libertăţii şi incapabil de a realiza cândva, într-o direcţie, un lucru frumos şi nobil; dar iarăşi, când văd pe unul mai
d în vârstă că încă filosofează şi că nu se dezbăra de această preocupare, mi se pare că numai bătaia l-ar lecui pe un bărbat ca acela, Socrate! Cum spuneam adineauri, este ceva nebărbătesc pentru un om, fie el un geniu, să fugă de miezul oraşului şi de adunări de unde, cum zice poetul, bărbaţii îşi trag un renume; e nebărbătesc ca, în loc de aceasta, să se afunde pentru restul vieţii într-un ungher spre a şopti cu trei-patru
e copilandri nu ştiu ce discuţii şi a nu rosti niciodată un cuvânt liber, tare şi mulţumitor. Cât despre mine, Socrate, n-am decât o bună prietenie pentru tine; dar, uite, aproape că trec şi eu prin aceleaşi clipe acum, prin care trece Zethos faţă de Amfion în autorul pomenit, Euripide. îmi vine şi mie să-ţi spun ce zice acela (Zethos) către fratele său: nesocoteşti,' Socrate, tocmai lucrurile de care ar trebui să te ocupi, umbli să dai un lustru copilăros firii aşa de nobile a sufletului tău, când nu eşti în stare
486a nici să faci o susţinere mai acătării într-o chestiune de drept, nici să alegi calea naturală şi convingătoare şi nici măcar să dai pentru altul un sfat viguros. Şi totuşi, scumpe Socrate, să nu te superi deloc pe mine că îţi voi vorbi cu cel mai bun gând; nu-ţi pare că-i lucru ruşinos să fii astfel - cum cred că eşti şi tu şi alţii ca tine, care împingeţi prea departe preocuparea cu filosofia? în adevăr, să punem acum că te-ar înfrunta cineva, pe tine sau pe altul dintre cei ca tine; că te-ar ţâri la închisoare şi ar susţine întruna că tu, cel ce nu faci nici o nedreptate, ai săvârşit totuşi una..., ei bine, sunt încredinţat că nu te vei putea descurca prin
b mijloace proprii, că vei rămâne uluit şi cu gura căscată, neputând spune un singur cuvânt de apărare; apoi, urcat până la scaunul de judecată şi pus faţă în faţă cu un pârâtor păcătos şi lipsit de conştiinţă, ai fi în stare să-ţi pierzi şi viaţa; dacă el va binevoi să ceară osândirea ta la moarte. Şi atunci, Socrate, sunt în drept să te întreb: ce înţelepciune e aceasta, că o disciplină primeşte pe om mai bine înzestrat de natură, iar dânsa-1 face mai slab şi mai fără putere de a se ajutora singur, ori de a se mântui din cele mai mari pericole, nici pe sine nici pe altul? O disciplină după care omul se lasă prădat de duşmani in toată averea sa
c şi-i silit să trăiască în statul său pur şi simplu fără onoare? Unui astfel de om, fie-mi îngăduit să rostesc şi-o vorbă mai grosolană, ar trebui să i se tragă chiar palme pe obraz fără a fi chemat la răspundere. Iată, prietene,
292
GORGIAS
,;r
de ce-ţi zic: ascultă-mă şi pune odată capăt argumentaţiei abstracte: dă-ţi osteneala pentru o mai bună administrare a afacerilor; pune-te pe lucru să descoperi din care parte îţi va veni faima de om cuminte şi lasă altora strălucirile acestea — fie că trebuie să le zicem nebunii, fie că flecarii — de pe urma cărora însă vei locui în case goale; imită nu pe bărbaţii ce se pierd în discutarea nimicurilor şi mărunţişurilor, ci pe d aceia cărora le aparţine şi viaţa şi renumele şi nenumărate alte bunuri.
Socrate îl felicită pe Kallikles
SOCRATE: De m-aş fi născut cu o inimă de aur, îţi închipui tu, Kallikles, ce bucuros m-aş simţi acum, că am dat peste una din acele pietre cu care oamenii încearcă aurul? S-o găsesc pe cea mai preţioasă şi să ştiu de-acum înainte cu siguranţă că, dacă-mi apropii sufletul de ea şi-mi spune că-i frumos dezvoltat şi instruit, eu am destul şi nu mai este nevoie de nici o altă probă!
KALLIKLES: Unde vrei s-ajungi cu această vorbă, Socrate? e
SOCRATE: Să-ţi spun unde. Sunt încredinţat că întâlnindu-te pe tine am şi găsit o astfel de piatră tălmăcitoare.
KALLIKLES: Cum asta?
SOCRATE: Că pot şti bine un lucru: orice-mi vei încuviinţa tu, din cele ce sufletul meu gândeşte şi exprimă, acela este adevărul adevărat. Şi mă gândesc că oricine vrea să pună la încercare un suflet şi să izbutească a afla dacă trăieşte corect ori ba, are nevoie de trei însuşiri: 487a ştiinţă, gândire aleasă şi sinceritate în vorbire; tu le ai pe toate trei. Este adevărat că eu mă întâlnesc cu multă lume care nu se simte în stare a mă supune cercetării, unii pentru că nu sunt învăţaţi ca tine; alţii, e adevărat că nu-s lipsiţi de învăţătură, însă nu vor să-mi spună adevărul, fiindcă nu-şi bat capul cu mine aşa cum îţi baţi tu; cât priveşte, în fine, pe aceşti doi străini de aici, pe Gorgias şi Polos, ei sunt şi învăţaţi şi prieteni cu mine, sunt însă lipsiţi de o anumită libertate a limbii şi se b ruşinează ceva mai mult decât trebuie. De ce n-aş spune-o? Au ajuns la aşa grad de sfială, că din cauza acestui sentiment fiecare dintre ei îşi ia curajul să vorbească, de faţă cu lume multă, tocmai contrariul de ce gândeşte — şi asta în problemele cele mai mari. Dar tu... tu ai toate însuşirile pe care nu le au ceilalţi! De învăţat, eşti destul de învăţat; jnulţi dintre atenieni ar putea-o mărturisi; apoi faţă de mine eşti
293
PLATON
GORGIAS
binevoitor. De care dovadă să mă folosesc întâi? Să-ţi spun una. Eu ştiu că voi sunteţi patru, care studiaţi împreună filosofia: tu, Tisandru din
c Afidna, Andron al lui Androtion şi Nausikide Colargeianul. Şi v-am auzit o dată discutând întrebarea: până unde trebuie împinse exerciţiile filosofice? Ştiu că a biruit atunci între voi părerea de a nu intra prea adânc în studiul filosofiei; ştiu că v-aţi îndemnat unii pe alţii să vă feriţi
d de a deveni peste măsură de învăţaţi, nu cumva să cădeţi în greşeala de a vă perverti. Şi, întrucât acum te aud dându-mi aceleaşi sfaturi ca şi celor mai buni prieteni ai tăi, am dovada mulţumitoare că-mi eşti binevoitor cu adevărat. Cât despre faptul că poţi vorbi cu toată sinceritatea şi fără nici o sfială, asta o spui şi tu, dar o arată mai ales discuţia ce-ai susţinut tu însuţi, puţin mai înainte. Deocamdată s-a făcut
e lumină asupra valorii judecăţilor ce formulez; când una din părerile mele este întărită de tine, nu va mai fi nevoie să ne ducem la o altă cercetare: ea va fi îndeajuns de probată şi de mine şi de tine. Că doar n-o să fii de părerea mea din neştiinţă, nici din prea multă delicateţe!. Cum, iarăşi, nu pot crede că ai s-o faci cu intenţia de a mă înşela, îmi eşti prieten şi singur o spui. în realitate, deci, potrivirea mea cu tine asupra unui punct va însemna atingerea adevărului asupra acelui punct. Cea mai frumoasă din toate cercetările, Kallikles, se întâmplă că e
488a tocmai cea pentru care m-aţi ţinut de rău: cum trebuie să fie omul, cu ce să se îndeletnicească, până la ce grad când e bătrân, până la care cât este tânăr. Eu, de fac o greşeală în viaţa personală, poţi fi sigur că nu păcătuiesc cu voie, ci numai din propria mea neştiinţă. Tu, fiindcă ai început să-mi dai sfaturi, n-ar trebui să mă laşi în drum, ci să mă călăuzeşti mai departe spunându-mi ce îndeletnicire mi s-ar potrivi şi în ce chip sâ mi-o însuşesc. Şi dacă mă prinzi acum de acord cu tine, mai pe urmă lucrând împotriva acordului nostru, socoteşte-mă fricosul
b fricoşilor şi nu-mi mai da nici o îndrumare, ca unuia ce nu-s vrednic de nimic.
„A fi puternic" înseamnă a fi superior şi capabil după natură
Ia-o acum de la capăt şi spune-mi cum zici tu şi Pindar că este dreptul natural? Poate cel puternic să despoaie cu forţa pe cei mai slabi ca dânsul, cel capabil să domine pe cei mai puţin nepricepuţi şi cel
294
destoinic să aibă mai mult decât bicisnicul? Este exactă amintirea mea, ori alta-i cumva concepţia ta despre dreptate?
KALLIKLES: Ba eu asta am spus-o atunci, asta o spun şi-acum. SOCRATE: Pe cine numeşti tu mai priceput şi pe cine superior în putere? Nu cumva pe unul şi acelaşi? Căci eu nici înainte nu m-am putut c dumiri de la tine ce voiai să spui. Pe cei puternici i-am numit superiori şi se cuvine deci ca slabii să fie supuşi celor tari, după cum ai arătat, dacă nu mă înşel, tu însuţi atunci când spuneai că statele mari se năpustesc asupra celor mici pe temeiul dreptului natural, fiindcă le sunt superioare şi au mai multă putere. Aceasta — întrucât „ a fi superior", „mai puternic" şi „mai capabil" — este una şi aceeaşi. Sau este cuiva cu putinţă să fie mai capabil, însă inferior şi fără putere, ori să fie superior, însă bicisnic? Sau nu cumva „a fi capabil" este una şi aceeaşi d cu „a fi bun"? Defineşte-mi clar cum e în sine acest fapt? „A fi superior", „a fi capabil" şi „a fi puternic" este una şi aceeaşi sau fiecare este altceva?
KALLIKLES: îţi spun neted: e una şi aceeaşi. SOCRATE: Sunt deci mulţimile superioare individului prin natură, ele care-şi alcătuiesc legile menite, de altfel, a sta deasupra fiecăruia din noi, aşa cum tu însuţi ai spus-o adineauri? KALLIKLES: De ce n-ar fi?
SOCRATE: Prin urmare măsurile luate prin legile făurite de cei mulţi sunt în realitate ale unor superiori? KALLIKLES: Se-nţelege.
SOCRATE: Atunci şi ale celor capabili? Căci, după socoteala ta, e cei numiţi superiori sunt capabili într-o măsură mult mai largă. KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Şi orânduirile legale făurite de aceştia sunt deci frumoase după natură? KALLIKLES: Sunt.
SOCRATE: Dar atunci, nu cumva mulţimile socotesc, cum ziceai înainte, că dreptatea stă în păstrarea egalităţii şi că-i mai mare necinste să săvârşeşti decât să suferi nedreptatea? Este sau nu adevărat? Aici nu 489a te da prins în laţul sentimentului de ruşine. Este sau nu marea mulţime aceea care crede că dreptatea stă în a nu avea nimic mai mult decât ceilalţi şi în păstrarea egalităţii şi în faptul că-i mai mare necinstea de a săvârşi decât de a suferi nedreptatea? Nu pregeta, Kallikles, să-mi dai
295
PLATON
GORGIAS
un răspuns; că de vei fi în acest punct la un gând cu mine voi avea întărirea ce-o aştept din parte-ţi, ca de la un bărbat capabil să pătrundă adevărul când şi-a spus cuvântul.
KALLIKLES: Da, aşa gândesc mulţimile.
SOCRATE: Nu numai legea, prin urmare, ci şi natura se rosteşte în sensul că-i mai multă necinste să săvârşeşti decât să-nduri o nedreptate. Judecând astfel, se pare că nu spuneai adevărul mai adineauri: că n-ai avut dreptate să mă învinuieşti şi sa spui că legea şi natura se bat cap în cap, nici că eu mă slujesc cu ştiinţă de această opoziţie pentru a susţine o discuţie cu rea-credinţă, punându-mă în punctul de vedere al legii când se vorbeşte de natură şi în al naturii când se vorbeşte de lege.
KALLIKLES: Omul ăsta nu se mai poate opri din flecărie! Ia spune-mi, Socrate, nu-ţi este ruşine la etatea ta să faci o adevărată vânătoare de vorbe, pentru ca, de greşeşte unul un cuvânt, tu să-ţi socoteşti îndată câştigul? Nu cumva crezi că prin „superiori" înţeleg altceva decât pe cei capabili? Nu-ţi spun eu de atâta vreme că „superior" este una şi aceeaşi cu capabil? Sau crezi să fi zis că, de s-ar aduna pleava sclavilor şi a oamenilor de tot soiul, adică fără vreo valoare, afară poate de valoarea puterii trupului lor, şi de ar pune o regulă, aceasta-i legea, după părerea mea?
SOCRATE: Bine, preaînţeleptule Kallikles, aşa grăieşti?
KALLIKLES: Negreşit.
SOCRATE: Ci eu, divinule prieten, de mult am bănuit că aşa ceva înţelegi prin cuvântul „superior". Şi fiindcă doresc să ştiu clar ce spui, reiau întrebările. Nu-i aşa că tu nu socoteşti mai capabili nişte oameni fiindcă sunt doi la număr, decât este unul singur? Nici că sclavii tăi sunt mai capabili decât tine, fiindcă sunt mai puternici? Ia-o dar dintru început şi spune-mi: pe cine-i numeşti „capabili" dacă nu-i vorba de cei puternici? Şi fii mai îngăduitor când mă înveţi, minunate prieten, ca să nu fiu silit să plec.
KALLIKLES: îţi baţi joc de mine, Socrate.
SOCRATE: Deloc, Kallikles, şi îţi jur pe Zethos, de care te-ai folosit mai înainte pentru a-ţi bate joc de mine aşa de tare! Mai bine spune-mi care-s „capabilii" tăi?
KALLIKLES: Ai mei? Sunt cei destoinici.
296
SOCRATE: Vezi că şi tu acum baţi câmpii şi nu arăţi nimic? De ce nu spui dacă socoti capabili şi superiori pe cei inteligenţi, ori vreo altă categorie de oameni?
KALLIKLES: Ei da, pe Zeus, de aceştia: nici o îndoială că de ei vorbesc!
„Mai bun" e una şi aceeaşi cu „mai inteligent"?
SOCRATE: Şi de multe ori un singur om care gândeşte bine este superior, după părerea ta, faţă de zeci de mii, care nu gândesc; şi i se 490a cuvine să stăpânească, iar ceilalţi să fie supuşi; ca stăpân, apoi, el trebuie să aibă mai mult decât supuşii săi. Parcă asta ai vrea să înţelegi, şi nu-i cazul să mă ţii de rău că vânez cuvântul dacă zic, de pildă, că un singur om este mai capabil ca zeci de mii!
KALLIKLES: E tocmai ce susţin eu; cred că asta-i dreptatea după natură: capabilul şi cel inteligent să conducă şi să aibă mai mult decât bicisnicii.
SOCRATE: Stai puţin aici şi spune-mi deocamdată altceva; presupune că suntem toţi adunaţi, ca acum, în acelaşi loc; că avem b împreună multe merinde şi băuturi; că am fi nişte oameni de adunătură — puternici alături de slăbănogi; şi numai unul dintre noi să fie mai capabil, spre exemplu, în ştiinţa medicală. Ca putere fizică, fireşte, el va fi mai tare ca unii; desigur, mai slab decât alţii. Dar, fiind mai învăţat ca noi, nu cumva doctorul nostru va fi superior şi mai priceput ca noi, măcar în această privinţă?
KALLIKLES: Negreşit.
SOCRATE: I se cuvine oare lui, ca mai priceput, să aibă o grămadă mai mare din acele merinde? Ori sarcina sa de conducător se c opreşte la împărţire numai, iar în ce priveşte mâncarea şi folosirea, n-are dreptul să ia pentru propriul său corp nimic mai mult decât alţii, dacă nu vrea să fie pedepsit, ci să aibă în raport doar cu puterea sa fizică: mai mult decât cei slabi, mai puţin decât cei mai tari? Şi dacă s-ar întâmpla ca tocmai dânsul să fie mai firav-ca toţi, s-ar putea oare, Kallikles, ca omul cel mai capabil din adunare să aibă cea mai mică parte?
KALLIKLES: Vorbeşti de merinde, băuturi, doctori şi de ... atâtea fleacuri; eu nu mă gândesc la astea. d
297
PLATON
GORGIAS
SOCRATE: Spune-mi atunci, pe cine numeşti capabili? Pe cei inteligenţi, ori pe cine?
KALLIKLES: Pe aceia-i numesc.
SOCRATE: Şi nu se cuvine celui capabil să aibă o parte mai mare?
KALLIKLES: Da, însă nu merinde şi băutură.
SOCRATE: Pricep. Atunci poate îmbrăcăminte? Trebuie, de pildă, ca ţesătorul cel mai destoinic să aibă şi cea mai cuprinzătoare haină, sa se plimbe în cele mai numeroase şi mai arătoase veşminte?
KALLIKLES: Ce veşminte?
SOCRATE: Şi ca încălţăminte: e învederat că meşterul cel mai
iscusit în facerea lor trebuie să aibă mai multe, că de aceea doar este cel
e mai priceput! Poate că unui asemenea cizmar nu i-ar sta rău să se
plimbe încălţat cu cele mai încăpătoare ghete, cu cele mai numeroase!
KALLIKLES: Ce tot baţi capul cu ghetele?
SOCRATE: De nu vorbeşti de ghete, te gândeşti poate la alte cazuri. închipuieşte-ţi, de pildă, un om care, ocupându-se cu agricultura, este bun cunoscător al pământului; că e pe deasupra om cumsecade, om corect. Poate că i s-ar cuveni mai multă sămânţă, poate că ar merita să aibă, pentru ogorul propriu, cel mai mare hambar de cereale.
KALLIKLES: Iară şi iară aceleaşi pilde, Socrate.
SOCRATE: Şi nu-s numai pildele aceleaşi, Kallikles, dar stau tot în preajma aceloraşi subiecte chiar.
KALLIKLES: Pe Zeus, îi dai mereu înainte cu cizmari, postăvari, 491 a bucătari, doctori..., parcă de ei ar fi acum vorba noastră!
SOCRATE: Dacă-i aşa, spune tu: pe ce tărâm caută să fie cineva mai capabil şi mai cunoscător, pentru a avea pe drept o parte mai mare decât a celorlalţi? Cum văd, tu nici pe mine nu mă rabzi când arunc presupuneri, nici tu însuţi nu vrei să spui.
Capabili sunt numai cei înţelepţi şi îndrăzneţi în politică
KALLIKLES: Dar eu ţi-o spun de-atâta vreme! întâi de toate, când vorbesc de oamenii capabili, eu nu înţeleg nici pe cizmari, nici pe b bucătari, ci înţeleg pe cei pricepuţi în treburile statului, adică pe cei care ştiu cum să le administreze, în sensul că nu-s numai pricepuţi, dar şi îndrăzneţi, având destulă energie să ducă la bun sfârşit cele proiectate şi să nu dea îndărăt din slăbiciune de suflet.
298
SOCRATE: Vezi, preabunule Kallikles, că nu sunt aceleaşi pricini pentru care tu mă învinuieşti pe mine şi eu pe tine? Tu zici că eu susţin mereu una şi aceeaşi şi mă ţii de rău pentru asta. Dimpotrivă, învinuirea mea este că tu nu menţii niciodată aceeaşi convingere despre aceleaşi lucruri. Astfel, uneori numai cei puternici sunt pentru tine capabili şi superiori, alteori numai cei înţelepţi; acum ai venit cu alta: numai pe cei c îndrăzneţi îi numeşti superiori şi capabili. Pe Zeus, desfă-te odată de vorbărie şi spune care-s capabilii tăi? Care-s superiorii? Şi-n ce le stă superioritatea?
KALLIKLES: Dar am mai spus-o: cei care dispun de înţelepciunea trebuitoare pentru afacerile de stat, când sunt şi îndrăzneţi. După mine, acestora li s-ar cădea să cârmuiască statele: în plus, este şi drept " ca dânşii să aibă mai multe foloase decât ceilalţi: fireşte, cârmuitorii mai mult decât cei cârmuiţi.
SOCRATE: Cum vine asta? Cârmuitori ai cui? Ai lor înşile? Sau în ce altă privinţă „cârmuitori şi cârmuiţi?"
KALLIKLES: Cam în ce altă privinţă?
SOCRATE: înţeleg că fiecare este stăpân pe sine însuşi. Ce? După tine aşa ceva nu trebuie? Numai pe alţii să-i cârmuieşti?
KALLIKLES: Ce sens dai vorbelor stăpân pe sine însuşi?
SOCRATE: Nu-i alt sens aici; e cel care-1 dau toţi oamenii: „de a fi cumpătat şi stăpân pe sine însuşi". Cu alte cuvinte, de a-şi domina dorinţele şi poftele care sunt într-însul. e
KALLIKLES: Ce, glumeşti? Proştii sunt cumpătaţii tăi!
SOCRATE: Da de unde! Nu-i unul aici care să nu vadă că nu vorbesc de proşti.
Trăieşte viaţa după natură cine lasă liber frâul plăcerilor
KALLIKLES: Ba de ei vorbeşti, Socrate, şi încă cum! Căci care alt om se poate socoti fericit când este robul oricui? Vrei să ştii cum e după natură frumos şi drept? îţi spun îndată cu toată sinceritatea: trăieşte viaţa bine cine lasă frâu liber celor mai mari pofte ce sunt în el, cine nu le zăgăzuieşte şi cine este în stare, prin îndrăzneală şi pricepere, să le 492a pună neîncetat la îndemână tot ce cere dorinţa poftitoare mereu de altele. Dar aşa ceva, cred, nu-i cu putinţă marii mulţimi. Pentru aceea gloatele ţin de rău pe asemenea oameni; ele îşi ascund astfel propria
299
PLATON
GORGIAS
incapacitate, de care le e ruşine, şi declară necumpătarea lucru urât, întrucât — cum spuneam şi mai înainte — aduce în stare de robie şi pe oamenii de o natură superioară: nefiind capabili să-şi agonisească cele trebuitoare pentru saturarea poftelor, mulţimile laudă cumpătarea şi dreptatea, o fac din laşitate. Presupune că avem de-a face cu feciori de regi sau cu oameni în care natura a pus destul pentru ca ei să ajungă la conducere — la tiranie sau alt gen de supremaţie; ce-i mai urât pentru dânşii, ce-i mai bicisnic decât cumpătarea? Ei, cărora le stă la îndemână să guste fără nici o stingherire din bunurile vieţii, să vină singuri la stăpân, să treacă de partea celor mulţi şi să-şi însuşească şi legea şi raţiunea şi critica la care pot fi supuşi aceia! Şi cum nu i-ar face nefericiţi o astfel de „frumuseţe", pricinuită de cumpătare şi dreptate, câtă vreme ei nu sunt în stare să dea nimic mai mult prietenilor decât duşmanilor — deşi puterea supremă în propriul lor stat este în mâinile lor? Ci iată, Socrate, adevărul adevărat, acela pe care tu zici că-1 urmăreşti: virtutea şi fericirea — nu-s decât mijloace cu ajutorul cărora omul îşi poate mări plăcerea, neînfrânarea şi orice libertate. Celelalte sunt înfrumuseţări înşelătoare, convenţii de-ale oamenilor, întocmite contra naturii, sunt vorbe goale, praf şi fum.
SOCRATE: Nu fără avânt, Kallikles, şi cu destulă sinceritate ai făcut expunerea. în adevăr, vorbeşti răspicat lucruri pe care şi ceilalţi oameni le gândesc. însă nu vor să le rostească. De aceea, te rog să nu dai îndărăt cu nici un preţ; doar s-o face în mod real lumină asupra întrebării cum trebuie să trăim! Să-mi spui: dacă unul vrea să fie în viaţă aşa cum se cuvine, zici că nu trebuie să pună nici un frâu poftelor, ci, lăsându-le să devină cât mai mari, să alerge după mijloacele de satisfacere, de oriunde şi le-ar agonisi, şi zici că asta-i virtutea?
KALLIKLES: Da, acestea le spun eu.
SOCRATE: Deci pe drept sunt numiţi fericiţi cei care n-au trebuinţă de nimic.
KALLIKLES: în felul acesta numai pietrele sunt fericite, şi morţii.
Viaţa omului dedat poftelor este cea mai bună?
SOCRATE: Dar şi cum zici tu, grozavă viaţă! Nu m-aş mira să aibă dreptate Euripide când spune versurile:
„Cine mai ştie de nu e viaţa o moarte aievea, Moartea la rându-i de nu e viaţă?"
Şi poate că în realitate suntem morţi. Am auzit-o din gura unui înţelept. Spunea că noi acum suntem morţi, că trupul nu-i pentru noi 493a decât un mormânt şi că partea din suflet unde s-au sălăşluit poftele este prin natura ei supusă schimbărilor şi celor mai contrarii înrâuriri. Un spiritual povestitor de mituri, pasămite un bărbat din Sicilia sau din Italia, voind să se-joace cu vorbele, a numit această parte a sufletului pithos, adică butoi, din pricina asemănării cu vorbele pithanon şi peistikon, care arată „credulitate". Şi le-a zis anoetous, adică lipsiţi de minte, celor pe care îi numim amoetous, adică neiniţiaţi; iar partea b sufletului unde la cei lipsiţi de minte se sălăşluiesc patimile, parte ce nu se poate constrânge şi care nici nu-i în stare să reţină ceva, dânsul a asemănat-o unui butoi fără fund, din cauză că nu se umple niciodată. Cu totul altfel decât tine, Kallikles, el arată că dintre toţi cei coborâţi în Hades — căruia el îi zice Aeides, adică „nevăzutul" — cei mai nenorociţi sunt neiniţiaţii, pe care îi numeşte şi amuetoi, adică rău închişi: ei sunt nevoiţi să toarne într-un butoi găurit apă cu un ciur nu mai puţin găurit. După cât îmi spunea cel care mi-a destăinuit acestea, ciurul este sufletul; şi asemăna sufletul celor lipsiţi de minte cu un ciur, fiindcă şi el e pătruns de găuri şi-i incapabil să reţină ceva din pricina c orbirii şi a uitării. Se înţelege, asemenea icoane au şi câte o ciudăţenie în ele, dar, oricum, au darul că lămuresc bine ceea ce vreau să dovedesc; aceasta, bineînţeles, dacă eu sunt în stare să-ţi schimb convingerile, să te fac adică a preţui mai mult viaţa rânduită, viaţa mulţumită pururea cu ce are şi care nu cere mai mult, aceleia necontenit chinuite de pofte nesăturate şi neînfrânate. Izbutit-am oare să te conving şi să-ţi schimb părerile, în sensul că oamenii sunt mai fericiţi prin cumpătare decât prin desfrâu, sau nu clatin nimic, chiar de ţi-aş spune şi alte multe poveşti din acestea?
KALLIKLES: Ba, partea din urmă, Socrate, spune adevărul.
SOCRATE: Dacă-i aşa, atunci să-ţi mai arăt o icoană, pe care o scot din atmosfera aceleiaşi şcoli, de care am vorbit acum. Ia caută să-ţi dai seamă, nu cumva cele două moduri de viaţă — a omului înţelept şi a celui desfrânat — se pot asemăna cu împrejurarea a doi oameni care ar avea, fiecare, nenumărate butoaie? Ale celui dintâi, fiind în bună
d
300
301
_
PLATON
stare, sunt pline: unul cu vin, altul cu miere, altul cu lapte, şi celelalte b multe, pline cu de toate, esenţe rare, grele şi pentru a căror agonisire e nevoie de multe şi chinuitoare osteneli; dar odată pline, stăpânul lor nu mai toarnă nimic şi nu se mai ocupă de ele; din partea aceasta omul se simte liniştit. Al doilea ar avea şi dânsul putinţa să-şi adune, tocmai ca primul, nu fără osteneli, felurite băuturi; închipuie-ţi însă că vasele lui sunt în stare rea, sunt găurite. Pentru a le umple ar fi silit mai întâi să 494a muncească zi şi noapte şi să îndure cele mai mari necazuri. Iată, aceste două moduri de viaţă sunt aidoma celor trăite de omul înţelept şi de cel neînfrânat: care din doi îţi apare mai fericit? Oare am izbutit să-ţi aduc prin cele spuse o cât de mică schimbare în convingeri? Te laşi bătut că o viaţă bine rânduită este superioară uneia dezordonate? Ori tot nu eşti convins?
KALLIKLES: Nu mă-ndupleci, Socrate, că doar omul cu butoaiele pline nu se mai bucură de nici o plăcere. Şi, dacă nu se mai poate bucura de ceva şi nu-i pus la încercare nici de necazuri, o dată ce butoaiele îi sunt pline, viaţa lui se scurge — cum ziceam şi înainte — tocmai ca a unei pietre. Ci fericirea vieţii stă în aceasta mai ales: să curgă cât mai b mult în butoi!
SOCRATE: Bine, dar ca să curgă mult nu-i cumva necesar ca pierderea să fie din belşug şi găurile de scurgere cât mai mari?
KALLIKLES: Fără îndoială.
SOCRATE: Atunci e vorba mai degrabă de viaţa unei ploi decât a unui mort sau a unei pietre. Dar spune-mi, sensul celor vorbite e ca împrejurarea înfometării, când omul fiind flămând s-apucă de mănâncă?
KALLIKLES: Acesta este. c SOCRATE: La fel şi cu însetarea, când omul căruia i-e sete bea?
KALLIKLES: O spun şi adaug că-i aşa cu toate celelalte dorinţe: să le aibă, să şi le poată satisface şi să se bucure! Astfel se trăieşte fericit.
SOCRATE: Ura, preabunule! Urmează cum ai început şi nu te lăsa cuprins de vreo sfială. Cât mă priveşte, îmi dau seama că n-ar trebui nici eu să şovăi de ruşine. Şi mai întâi spune: este cu putinţă ca unul cu râie pe el, dar cu toată înlesnirea de a se scărpina, să trăiască fericit, deşi ar duce-o toată viaţa într-un scărpinat?
d KALLIKLES: Ciudat mai eşti, Socrate, şi ce vorbă de bâlci în
gura ta!
GORG1AS
SOCRATE: Ei da, Kallikles; cu asta am speriat eu pe Polos şi pe Gorgias; i-am făcut de s-au ruşinat. Dar tu, sunt sigur, n-ai să te sperii, nici n-ai să te ruşinezi: eşti un om de curaj. Fii numai gata la răspunsuri.
KALLIKLES: Prin urmare susţin că şi unul care ar trăi scărpinându-se poate trăi cu plăcere.
SOCRATE: Dacă poate trăi cu plăcere, de ce n-ar fi şi fericit?
KALLIKLES: Negreşit.
SOCRATE: Şi numai la cap dacă se scarpină, ori să te-ntreb şi mai departe? Vezi, ce-ai să răspunzi, Kallikles, când te-ar lua cineva cu e întrebările şi pentru celelalte părţi, pe rând, aşa cum vine fiecare una după alta. Dar, ca să pun cap unui şir de întrebări de felul acesta, spune-mi într-un cuvânt, oare viaţa stricaţilor nu este ea grozavă, respingătoare şi nefericită? Sau vei avea curajul să spui că sunt fericiţi, din moment ce au din belşug ceea ce le trebuie?
KALLIKLES: Nu ţi-e ruşine, Socrate, să cobori convorbirea noastră la astfel de lucruri?
SOCRATE: Eu am coborât-o aici, nobile Kallikles, sau cel care a vorbit fără înconjur că oricine se bucură de ceva, în orice mod s-ar bucura de acel lucru, este fericit? Eu, sau acela ce n-a făcut deosebirea care dintre plăceri sunt bune şi care-s rele? Dar spune-mi acum: zici că 495a a fi plăcut şi a fi bun e una şi aceeaşi, sau poate fi una între plăceri care nu este bună?
KALLIKLES: Ca să nu-mi contrazic părerea proprie, spunând că-i altceva, iată, îţi spun că e una şi aceeaşi.
SOCRATE: Tu desfiinţezi acum, Kallikles, primele noastre temeiuri de discuţie, şi n-ai putea cerceta mulţumitor realitatea împreună cu mine, dacă vorbeşti împotriva adevăratelor tale păreri.
KALLIKLES: E tocmai ce faci tu, Socrate. b
SOCRATE: Nu-nseamnă că fac bine, dacă fac aşa ceva: nici eu, nici tu. Dar fericitule, bagă de seamă: nu cumva binele nu-i egal cu orice fel de a te bucura; altminteri, toate urmările urâte, de care abia am început să pomenesc acum, ies cu grămada înainte, dacă lucrul e aşa; ba mai ies şi multe altele...
KALLIKLES: Socrate, asta-i părerea ta.
SOCRATE: Dar tu, Kallikles, susţii părerea de adineauri cu tot dinadinsul?
KALLIKLES: Eu, da.
302
303
PLATON
c SOCRATE: Să ne-apucăm, atunci, s-o discutăm, considerând-o ca
a ta în mod serios?
KALLIKLES: Cu totul serios.
SOCRATE: Fie; fiindcă aşa găseşti cu cale, lămureşte-mi următoarele: există o preocupare pe care tu o numeşti ştiinţă?
KALLIKLES: Există.
SOCRATE: N-ai pomenit cumva adineauri şi de-o anumită cutezanţă, de care ziceai că merge împreună cu ştiinţa?
KALLIKLES: Ba da, am pomenit.
SOCRATE: Şi, când ai vorbit de acestea două, n-ai făcut cumva şi o deosebire între cutezanţă şi ştiinţă?
KALLIKLES: Ba încă cum!
SOCRATE: Da ce zici: plăcerea şi ştiinţa sunt una şi aceeaşi, sau două lucruri deosebite? d KALLIKLES: Negreşit că-s deosebite, preaînţeleptule!
SOCRATE: Dar cutezanţa e altceva decât plăcerea?
KALLIKLES: Ba bine că nu!
SOCRATE: Foarte frumos. Să ne însemnăm în minte acestea; Kallikles arharneianul a spus că plăcerea şi binele sunt una şi aceeaşi, iar ştiinţa şi cutezanţa se deosebesc şi între ele şi amândouă împreună faţade bine.
KALLIKLES: Dar Socrate alopekianul nu-i şi dânsul de această părere? Este ori nu?
e SOCRATE: Nu este, şi cred că nici Kallikles nu va fi, dacă îşi va
cerceta conştiincios cugetul. Spune-mi numai, nu crezi că dispoziţiile sufleteşti ale celor ce se află în propăşire sunt opuse celor ale oamenilor în nenorocire?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Şi dacă dispoziţiile unora faţă de ceilalţi sunt opuse, atunci nu-i o necesitate să se aibă între sine ca sănătatea faţă de boală; căci nu-i cu putinţă ca un om să fie în acelaşi timp sănătos şi bolnav, după cum el nu poate scăpa deodată de boală şi sănătate.
KALLIKLES: Cum vine asta?
SOCRATE: Ia de pildă fiecare parte a corpului şi cercetează una, 496a ori pe care o vrei. Pune că un om suferă de ochi, boala pe care o numim oftalmie.
KALLIKLES: Cum să nu?
304
GORGIAS
SOCRATE: Nu-i aşa că el nu se poate numi sănătos în ce priveşte
ochii?
KALLIKLES: în nici un caz.
SOCRATE: Dar ce zici? Când scapă de oftalmie, se poate spune că tot atunci scapă şi de sănătatea ochilor? Se poate spune că scapă de ambele în acelaşi timp?
KALLIKLES: Deloc.
SOCRATE: Aşa ceva ar fi, cred, un miracol; în tot cazul ceva lipsit de sens.
KALLIKLES: Negreşit.
SOCRATE: Dimpotrivă, eu cred că şi o stare şi cealaltă vin pe rând şi tot astfel dispar.
KALLIKLES: Şi eu zic.
SOCRATE: Dar asta nu se aplică la fel în privinţa puterii şi a slăbiciunii?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Nu şi în privinţa iuţelii sau încetinelii?
KALLIKLES: Fără îndoială.
SOCRATE: Şi nu-i tot aşa în ce priveşte de o parte binele şi fericirea, de alta potrivnicele lor: răul şi nenorocirea? Acestea, nu vin şi ele pe rând şi tot astfel dispar?
KALLIKLES: Negreşit.
SOCRATE: Dacă, prin urmare, s-ar întâmpla să găsim unele lucruri pe care omul le pierde şi le are în acelaşi timp, e învederat că acestea nu pot fi niciodată binele şi răul. Suntem înţeleşi? Cercetează cât poţi mai sigur şi răspunde-mi.
KALLIKLES: înţeleşi de minune.
SOCRATE: Foarte bine! Să ne întoarcem la cele susţinute înainte. Ce-ai spus de foame? Că e un lucru plăcut sau nesuferit? Vorbesc de foamea în sine.
KALLIKLES: Nesuferit, cred. Totuşi, faptul că omul mănâncă atunci când îi e foame, este lucru plăcut.
SOCRATE: înţeleg, dar foamea în sine este nesuferită ori nu?
KALLIKLES: Nesuferită, zic.
SOCRATE: Nu se poate spune la fel cu setea?
KALLIKLES: Da, cum de nu?
305
PLATON
SOCRATE: Să-ntreb şi mai departe aşa? Ori ne-am înţeles că lipsa este şi ea ca orice dorinţă, de nesuferit?
KALLIKLES: Ne-am înţeles, poţi să nu mă mai întrebi.
SOCRATE: Bine. Când un om însetat bea, ce zici că este? Altceva sau un lucru plăcut?
KALLIKLES: Plăcut.
SOCRATE: Din ce spui, eu înţeleg că-i ceva supărător să-i fie cuiva sete. e KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Dar „a bea" este împlinirea unei lipse, o plăcere, nu?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Şi faptul că bei nu se poate spune că-i o plăcere?
KALLIKLES: Desigur.
SOCRATE: Cel puţin când bei fiind însetat!
KALLIKLES: Aşa zic.
SOCRATE: Şi când eşti în suferinţă?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Atunci bagi de seamă unde s-ajunge? Din moment ce zici că un om, fiind însetat, bea, tu susţii în realitate că el, în vreme ce se găseşte în suferinţă, se şi bucură! Ori nu-i poate adevărat că acest îndoit rezultat se atinge deodată în una şi aceeaşi parte — fie a corpului, fie a sufletului, dacă vrei, căci nu-i aici după mine nici o deosebire. Sunt ori nu acestea?
KALLIKLES: Sunt.
SOCRATE: Dar bine, ai spus că nu-i cu putinţă să fie cineva în acelaşi timp şi fericit şi nefericit.
KALLIKLES: Şi-o spun.
SOCRATE: Dar cum rămâne cu recunoaşterea că şi când e în 497a suferinţă omul se poate bucura?
KALLIKLES: Probabil.
SOCRATE: Prin urmare a se bucura nu înseamnă a fi fericit; a se întrista nu este a fi nefericit; plăcerea este deci altceva decât binele.
KALLIKLES: Nu înţeleg nimic, Socrate, din sofismele tale.
SOCRATE: Ba înţelegi, Kallikles, dar faci pe prostu'. Mergi acum mai departe, haide înainte!
KALLIKLES: Ce, aiurezi?
306
GORGIAS
SOCRATE: Vreau să vezi cât eşti de inteligent, când mă înveţi. Prin faptul că bem, nu încetează de a fi însetat fiecare dintre noi şi în acelaşi timp de a simţi plăcerea?
KALLIKLES: Nu ştiu ce vrei să spui.
GORGIAS: Nu poţi vorbi aşa, Kallikles! Ci răspunde, măcar de hatârul nostru, ca s-ajungem la un capăt cu această discuţie.
KALLIKLES: Aşa-i Socrate totdeauna, Gorgias! Vine cu mărunţişuri, cu lucruri de mică valoare, pe temeiul lor te întreabă şi te respinge!
GORGIAS: Ce-ţi pasă ţie? La urma urmei, Kallikles, nu-i în sarcina ta să cântăreşti mărunţişurile. Lasă-1 pe Socrate să te respingă cum îi place.
KALLIKLES: Atunci întreabă mai departe mărunţişuri şi subtilităţi cât vrei, dacă aşa-i place lui Gorgias.
SOCRATE: Fericit muritor, Kallikles, dacă te-ai iniţiat în „Marile Mistere" mai înainte de a fi fost introdus în „Cele mici". Eu unul credeam că aşa ceva nu-i legiuit. Reia răspunsul de la punctul unde l-ai lăsat. Spune-mi dacă plăcerea de a bea nu încetează pentru fiecare dintre noi o dată cu setea.
KALLIKLES: Da, încetează.
SOCRATE: La fel şi cu foamea, şi cu celelalte dorinţe? încetează şi plăcerea o dată cu ele?
KALLIKLES: La fel.
SOCRATE: Cu alte cuvinte, suferinţele şi plăcerile dispar amândouă odată?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Dimpotrivă, binele şi răul nu încetează odată amândouă, parcă aşa ai recunoscut. Ori n-o mai recunoşti acum?
KALLIKLES: Ba da, însă ce vrei să spui cu asta?
SOCRATE: Că binele nu-i una şi aceeaşi cu plăcerea. De asemenea, prietene, că răul nu-i una şi aceeaşi cu cele greu de suferit. Intr-un caz cele două contrarii dispar odată împreună; în celălalt, întrucât sunt de natură deosebită, nu dispar odată amândouă. Cum poţi asemui atunci plăcutul cu binele, neplăcutul cu răul? De vrei, cercetează şi altfel problema, deşi sunt încredinţat căci nici aşa nu vei fi consecvent cu tine însuţi. Vezi, de pildă, cei pe care îi numeşti buni nu sunt numiţi
307
II
PLATON
aşa din pricina bunătăţii împlântate într-înşii cum frumoşii nu-s frumoşi e din pricina frumuseţii?
KALLIKLES: Aşa e.
SOCRATE: Dar ce? Numeşti buni pe oamenii răi şi laşi? Nu astfel vorbeai adineauri, ci numeai aşa pe îndrăzneţi şi cuminţi. Ce, acum nu-i numeşti aşa pe cei buni?
KALLIKLES: Nici vorbă că-i numesc.
SOCRATE: Dar ce? Nu ţi s-a întâmplat să vezi un copil lipsit de minte care să fie şi vesel în acelaşi timp?
KALLIKLES: Ba da.
498a SOCRATE: Şi n-ai văzut până acum fiind vesel un om lipsit de
minte?
KALLIKLES: Se poate să fi văzut; dar ce vrei cu asta?
SOCRATE: Nu vreau nimic, ci doar te întreb şi vreau să-mi dai un răspuns.
KALLIKLES: Am văzut.
SOCRATE: Da ce, tu n-ai văzut un om cu minte, care să fie în acelaşi timp şi în suferinţă şi bucuros?
KALLIKLES: Am văzut.
SOCRATE: Care din cele două rânduri de oameni suferă şi se bucură mai mult: cei cu minte ori cei fără?
KALLIKLES: Nu văd aici o deosebire prea însemnată.
SOCRATE: în tot cazul, pentru cât am nevoie mi-i de ajuns şi asta. Şi apoi, văzut-ai până astăzi om fricos în război?
KALLIKLES: Cum de nu?
SOCRATE: în faţa unor duşmani ce bat în retragere, care din cele două categorii ţi-au părut că se bucură mai mult: fricoşii ori îndrăzneţii?
KALLIKLES: Cred că şi unii şi alţii. în tot cazul, şi de n-ar fi chiar b aşa, stau foarte aproape unii de ceilalţi.
SOCRATE: Deosebirea interesează puţin: vorba e — se bucură şi fricoşii?
KALLIKLES: Ba bine că nu!
SOCRATE: Pe cât se pare, şi cei fără de minte?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Dar când înaintează inamicul, se întristează numai fricoşii, ori şi vitejii?
KALLIKLES: Si unii si alţii.
308
GORGIAS
SOCRATE: Deopotrivă?
KALLIKLES: Poate mai degrabă fricoşii.
SOCRATE: Dar când duşmanii se retrag, nu se bucură mai mult?
KALLIKLES: Tot ce se poate.
SOCRATE: Prin urmare se mâhnesc şi se bucură cam deopotrivă, după spusa ta, şi cei fără de minte şi cei cu minte şi cei fricoşi şi cei îndrăzneţi, dar nu chiar ceva mai mult fricoşii decât cei îndrăzneţi?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Bine, bine: dar cei cu minte şi cei îndrăzneţi nu-s oare buni? Cei fricoşi şi cei lipsiţi de minte nu sunt răi?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Prin urmare aproape în mod egal se bucură şi se întristează cei buni ca şi cei răi?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Prin urmare aproape în mod egal sunt buni şi răi cei buni ca şi cei răi? Sau cei răi sunt ceva mai buni decât cei buni?
KALLIKLES: Pe toţi zeii, nu ştiu ce spui!
SOCRATE: Nu ştii că ai spus despre cei buni că sunt buni prin prezenţa în ei a celor bune, despre cei răi că sunt răi prin prezenţa celor rele? Că lucrările bune sunt plăcerile, cele rele supărările?
KALLIKLES: Da, am spus.
SOCRATE: Şi nu cumva cei ce se bucură încearcă acest sentiment tocmai fiindcă au cele bune, plăcerile? De vreme ce se bucură?
KALLIKLES: Cum de nu?
SOCRATE: Prin urmare nu din pricina prezenţei celor bune sunt buni cei care se bucură?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Dar ce? Când este cineva mâhnit nu rezultă tocmai invers, că are pe cele rele; am numit mâhnirea?
KALLIKLES: Le are.
SOCRATE: Şi nu zici că numai prin prezenţa relelor sunt răi cei răi? Ori nu mai spui?
KALLIKLES: Ba da.
SOCRATE: Prin urmare sunt buni cei ce se bucură, răi cei ce se mâhnesc.
KALLIKLES: Negreşit.
309
PLATON
GORGIAS
SOCRATE: Şi, natural, fiecare dintre ei nu-s oare fie buni fie răi într-un grad superior, dacă acele simţiri de bucurie şi de mâhnire sunt mai puternice? în grad inferior, dacă acelea-s mai slabe? Şi nu-s aproape deopotrivă dacă acelea-s aproape egale?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Bine, dar nu spui că se bucură şi se mâhnesc aproape deopotrivă cei cu minte ca şi cei fără de minte, cei fricoşi ca şi cei îndrăzneţi, sau chiar ceva mai mult încă cei fricoşi?
KALLIKLES: Ba spun.
SOCRATE: Să rezumăm împreună şi să vedem ce iese din tot ce am afirmat amândoi; nu-i rău să repetăm şi să examinăm chiar de două-trei ori lucrurile frumoase. Spunem că-i bun cel cu minte şi cel 499a îndrăzneţ? Ce zici?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: De cel fără de minte şi de fricos zicem că-s răi?
KALLIKLES: Negreşit.
SOCRATE: Dar este bun cel care se bucură?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Şi-i rău cel mâhnit?
KALLIKLES: Cu necesitate.
SOCRATE: Dar putem spune că atât cel bun cât şi cel rău se b bucură şi se mâhneşte la fel? Ori poate într-un grad superior cel rău?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Prin urmare prin bine nu se face cineva la fel de rău şi de bun, sau cel rău se face bun chiar într-un grad superior? Dacă susţine cineva că cele plăcute sunt una şi aceeaşi cu cele bune, nu urmează şi ce-am spus acum şi cele ce-am spus mai înainte? Nu se impun cu necesitate, Kallikles?
Să deosebim plăcerile de suferinţe, după cum sunt sau nu folositoare
KALLIKLES: Este vreme de când te ascult, Socrate. încuviinţez orice-mi ceri, gândindu-mă că dacă-ţi face cineva, din glumă, cea mai uşoară concesie, tu te agăţi de ea cu o bucurie de copil; parcă n-ai şti că nici eu, nici oricare alt om nu scăpăm din vedere că există plăceri superioare şi plăceri inferioare.
310
t
SOCRATE: Ehei, Kallikles! Ce şiret eşti şi cum te porţi cu mine, c de pare c-aş fi un copil! Spui ba că lucrurile stau aşa, ba că altminteri, doar să mă poţi înşela! N-aş fi crezut totuşi, la început, că ţi-ar face plăcere să mă înşeli; doar te credeam prieten. Acum văd că greşeam şi nu-mi rămâne, desigur, decât, cum zice o vorbă veche, s-o înghit şi pe asta, făcând pe veselul şi s-o iau ca dar din parte-ţi. Pe cât se pare, există, cum zici acum, plăceri bune şi plăceri rele? Ori cum?
KALLIKLES: Da, există.
SOCRATE: Oare sunt bune cele folositoare, rele cele păgubitoare? d
KALLIKLES: Negreşit.
SOCRATE: Şi cele folositoare nu sunt astfel, fiindcă fac cumva un bine, cele rele întrucât fac un rău oarecare?
KALLIKLES: Aşa zic.
SOCRATE: Nu vorbeşti de plăceri în felul celor ce se ţin de corp, cum am spus şi adineauri, adică de mâncare şi de băutură? Oare între ele numeşti bune pe cele ce întreţin sănătatea trupului, care-i dau fie puterea fie celelalte însuşiri fizice, şi rele pe cele ce-i aduc însuşirile contrarii acestora?
KALLIKLES: Negreşit.
SOCRATE: Atunci şi suferinţele sunt de acelaşi fel: unele bune, altele rele? e
KALLIKLES: Cum de nu?
SOCRATE: Să nu facem deci o alegere, să nu preferăm a practica pe cele bune, plăceri ori suferinţe?
KALLIKLES: Negreşit.
SOCRATE: Şi să nu ocolim pe cele rele?
KALLIKLES: învederat.
SOCRATE: Dacă ţi-aminteşti, am recunoscut la un moment dat, Polos şi eu, că în orice împrejurări trebuie să lucrăm în vederea binelui. Crezi la fel cu noi, că ţinta tuturor faptelor este binele şi că în vederea binelui trebuie să facem toate celelalte acţiuni, ci nu binele în vederea celorlalte? Ne dai şi tu în acest sens votul al treilea la cele două ale 500a noastre?
KALLIKLES: Vi-1 dau.
SOCRATE: Datoria noastră e ca atât celelalte cât şi cele plăcute să le facem în vederea celor bune, nu cele rele în vederea celor plăcute.
KALLIKLES: Negreşit.
311
PLATON
SOCRATE: Bine, este în stare orice om să deosebească între lucrurile plăcute care-s bune şi care rele? Sau este nevoie de un specialist pentru fiecare caz în parte?
KALLIKLES: De un specialist.
SOCRATE: Să ne amintim acum ce-am spus lui Polos şi Gorgias. Ziceam, dacă-ţi mai aduci aminte, că între diferitele îndeletniciri unele ajung până la plăcere numai, şi nu pot agonisi omului altceva decât aceasta; nu cunosc însă nici binele nici răul, pe când altele ştiu ce-i bine şi ce-i rău. Şi printre preocupările ce se referă la plăceri puneam atunci arta bucătăriei, care nu-i decât o practică, nicidecum o artă; printre cele ce privesc binele am pus ştiinţa vindecării. în numele zeului prieteniei, Kallikles, nu te socoti îndrituit să faci glume cu mine, nici să-mi răspunzi la întâmplare, contra părerilor tale, şi nu lua cele spuse de mine drept glume. în adevăr, tu vezi că discuţiile noastre se fac în jurul unei probleme, decât care eu nu văd ce poate fi mai serios, când omul are un dram de cugetare. Astfel este de pildă întrebarea: în ce mod să ducem viaţa? Oare să ne-o îndreptăm în direcţia către care mă îndemni? Să urmăresc adică toate datoriile unui cetăţean: să ţin cuvântări poporului, să mă pregătesc în retorică şi să mă ocup cu politica, aşa cum faceţi voi acum? Sau să rămân la această viaţă de filosofie? Şi, în sfârşit, ce deosebire este între una şi alta? Poate cel mai bun lucru e să facem ceea ce am încercat eu adineauri: o analiză. Şi, după ce vom fi făcut-o şi vom fi căzut la înţelegere unul cu altul că există aceste două feluri de viaţă, să cercetăm şi în ce stă deosebirea dintre ele şi pe care din două trebuie să ne-o însuşim. Dar poate că încă nu înţelegi ce vreau să spun.
KALLIKLES: Nu, deloc.
SOCRATE: Să-ţi spun şi mai limpede. Fiindcă eu şi cu tine am căzut la înţelegere asupra faptului că există ceva care este bun şi ceva care este plăcut şi că plăcutul e altceva decât binele şi că pentru dobândirea fiecăruia din ele este şi o preocupare, o pregătire aparte: în vederea plăcerii, o adevărată goană, în vederea binelui...; dar spune-mi întâi dacă eşti de acord sau nu cu mine asupra lucrului. Cum zici? Eşti de acord?
KALLIKLES: Aşa zic.
SOCRATE: Haide, spune ceva şi de cele rostite de mine către aceşti oaspeţi. Mărturiseşte dacă, după părerea ta, am spus atunci adevărul. Le ziceam cam aşa: mie nu-mi pare bucătăria ştiinţă, ci numai
312
GORGIAS
o practică. Şi făceam între ea şi medicină deosebirea că aceasta, când îngrijeşte un bolnav, se ocupă şi de natura suferindului; când face un 501a tratament, ştie de ce-1 face şi-i gata să ne dea seama despre orice măsură ia. Cealaltă, dimpotrivă. Cum toată silinţa ce-şi dă este numai în vederea plăcerii, ea merge de-a dreptul într-acolo fără o pregătire ştiinţifică. Nu cercetează nici natura plăcerii, nici cauza ei. Lăsată în voia întâmplării, ea nu calculează nimic, ca să zic aşa; ci, păstrând printr-o practică oarbă numai amintirea deprinderii, îşi dă osteneala să procure plăcerea. Prin b urmare tu examinează în primul rând dacă cele de mai înainte îţi par rostite cum se cuvine şi dacă nu cumva există şi pentru suflet, la fel, două preocupări: unele cu caracter ştiinţific, cu previziunea binelui; altele, nesocotind binele, atente numai la plăcerile sufletului — ca şi dincolo —, căutând doar mijlocul cum îi pot fi create. Cât despre faptul de a se şti care plăcere-i mai bună şi care mai rea, acele preocupări n-ajung până la aşa ceva: gândul lor nu trece dincolo de crearea plăcerii şi rămâne indiferent asupra binelui şi răului. întrucât mă priveşte, Kallikles, găsesc că există astfel de îndeletniciri; dar eu le numesc c „linguşiri", fie că se raportează la corp, fie la suflet, fie la orice — numai să poată procura plăcerea, fără considerare pentru bine şi rău. în această chestiune eşti şi tu de părerea noastră sau o respingi?
KALLIKLES: Nu-s de alta. Şi pentru a lăsa drum liber expunerii tale şi pentru a face plăcere acestui Gorgias, o împărtăşesc cu tine.
SOCRATE: Oare linguşirea de care spun se poate săvârşi numai d asupra unui suflet sau şi asupra a două, sau chiar mai multe?
KALLIKLES: Nu numai asupra unuia, ci şi asupra a două sau mai multe chiar.
SOCRATE: Putem deci să linguşim o lume întreagă deodată fără considerarea binelui?
KALLIKLES: Cred.
SOCRATE: Eşti în măsură să-mi spui ce îndeletniciri au în vedere acest interes? Sau, dacă vrei, să te întreb mai bine eu. Tu, la întrebările mele, când vei găsi că am dat peste vreuna dintr-însele, să-mi spui, iar când nu e cazul, păstrează mai departe tăcerea. Să privim mai întâi e auhtica. Nu găseşti tu, Kallikles, că-i tocmai cazul de care vorbim? Că nu urmăreşte decât să ne producă plăcere şi că nu se mai îngrijeşte de nimic alta?
KALLIKLES: Ba găsesc.
313
I
PLATON
SOCRATE: Şi nu-s cumva la fel toate celelalte îndeletniciri, cum este de pildă citharistica, vorbesc de cea care ia parte la concursuri?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Dar ce? Nu s-arată la fel şi evoluţia corurilor şi poezia ditirambică? Crezi că Kinesias al lui Meles îşi bate capul să spună numai lucruri în stare de a face mai buni pe cei care-1 ascultă sau se 502a gândeşte mai degrabă să facă pe plac mulţimii privitorilor?
KALLIKLES: Se înţelege, Socrate, că acesta-i cazul, cel puţin cât priveşte pe Kinesias.
SOCRATE: Dar ce să spun de tată-său Meles? Când cânta din cithară, îţi părea şi de el că are în vedere realizarea celui mai mare bine? Ori acela nu se gândea nici măcar la plăcere, de vreme ce chiar plictisea pe auditori când cânta? Ci bagă numai de seamă: nu ţi se pare cumva că şi toată citharedica şi alcătuirea ditirambilor s-au născocit în vederea plăcerii?
KALLIKLES: Mi se pare.
b SOCRATE: Dar ce zici de acea serioasă şi minunată poezie care
este tragedia? Ce ţintă urmăreşte? Unde merge strădania ei? Să fie silinţa ce pune ea, cum mi se pare, numai o satisfacere a plăcerii privitorilor, sau este într-însa şi acea tendinţă de luptă, că dacă un lucru este rău, chiar de-i plăcut şi distractiv, să fie trecut sub tăcere? Şi de se întâmplă să fie de folos, deşi neplăcut, să se spună, să se cânte: fie că s-ar bucura privitorii, fie că nu. Pentru care din aceste două atitudini crezi că este alcătuită poezia tragică?
c KALLIKLES: E limpede, Socrate, că pentru plăcere mai degrabă
s-a pus ea în mişcare şi ca să înveselească privitorii.
SOCRATE: Dar aşa ceva, Kallikles, n-am zis puţin mai înainte că este linguşire?
KALLIKLES: Desigur.
SOCRATE: Să vedem acum: de ia cineva întregii opere şi cântecul şi ritmul şi măsura, ceea ce rămâne nu-s doar cuvintele? KALLIKLES: Cu necesitate.
SOCRATE: Prin urmare nu se poate spune că aceste expuneri sunt nişte cuvântări către marea mulţime şi către popor?
KALLIKLES: Se poate.
j SOCRATE: Deci poezia nu-i decât o cuvântare în faţa poporului.
KALLIKLES: Aşa se pare.
314
GORGIAS
SOCRATE: Şi o cuvântare în faţa poporului este retorică curată. Ce, nu găseşti că poeţii în teatre fac retorică?
KALLIKLES: Găsesc.
SOCRATE: Acum iată-ne în faţa unei retorici pe care am inventat-o ca să fie întrebuinţată într-o adunare unde, pe lângă bărbaţi, se adună la un loc copii şi femei; unde vin şi robi alături de oameni liberi; o retorică, pe care n-o preţuim foarte, de vreme ce-i zicem „linguşitoare".
KALLIKLES: Se-nţelege.
SOCRATE: Bine. Dar ce-i atunci în ochii noştri retorica întrebuinţată către poporul Atenei sau către celelalte adunări ale e cetăţenilor? (Se-nţelege, mă gândesc numai la adunări de oameni liberi.) Eşti de părere că aceşti oratori vorbesc în vederea lucrului care este cel mai bun, că au ca ţintă statornică să facă pe cetăţeni mai buni prin cuvântările lor? Sau crezi că gonesc după simpatia poporului şi că jertfesc interesul public celui particular şi că tratează adunările poporului ca pe nişte copii, cărora doresc înainte de orice să le fie pe plac şi nu se îngrijesc dacă prin astfel de mijloace îi fac mai buni ori 503a mai răi?
KALLIKLES: Ceea ce-ntrebi nu mai e lucru simplu. în adevăr,există oratori în ochii cărora, când ei vorbesc ce vorbesc, precumpăneşte interesul cetăţenilor; dar există şi dintre aceia cum zici tu.
SOCRATE: Ajunge. De sunt cu adevărat în viaţa publică două feluri de elocinţă, una este linguşire şi vorbire demagogică; cealaltă însă e lucru frumos. De ce? Fiindcă pregăteşte sufletele cetăţenilor să devină cât mai bune, fiindcă se luptă necontenit să rostească numai ce este b foarte bun, fie că place, fie că nu place auditorilor. Dar nu cred că ai văzut până acum această retorică. Sau, de-mi poţi cita o pildă de asemenea oratori, de ce nu mi l-ai spune şi mie? Cine este?
KALLIKLES: îţi jur pe Zeus că nu-s în măsură, cel puţin eu, să-ţi arăt, ca fiind astfel, pe nici unul dintre oratorii zilelor noastre.
SOCRATE: Dar ce? Dintre cei vechi nu-mi poţi spune unul datorită căruia, după ce a început să vorbească poporului, atenienii au început să devină tot mai buni, dintre mai puţin buni cum erau mai înainte? Eu unul nu ştiu cine-i acesta. c
315
PLATON
KALLIKLES: Cum nu? De Temistocle n-auzi vorbindu-se că de un bărbat ales? De Cimon, de Miltiade şi de acest Pericle, mort de curând, pe care zici că l-ai şi ascultat?
SOCRATE: Kallikles, dacă este o adevărată virtute să faci ce ziceai la început, adică să mulţumeşti pasiunile proprii şi pe-ale celorlalţi, n-am nimic a-ţi răspunde. De este însă altcum, de-i adevărat — cum am fost nevoiţi pe urmă a recunoaşte — că este bine să mulţumim doar acele dintre dorinţele noastre care ne fac, prin însuşi d acest fapt, mai buni, şi nu pe cele ce ne fac mai răi — şi asta-i arta cea adevărată — eşti în măsură să declari ca fiind astfel de bărbat pe vreunul dintre aceştia?
KALLIKLES: Nu mai ştiu cum să-ţi răspund.
SOCRATE: Dacă cercetezi bine, vei găsi cum. Noi să ne vedem
liniştit de cercetare, aşa cum o facem; să vedem dacă vreunul dintre ei
a fost în adevăr cum zic eu. Haide dar: un bărbat distins, unul care când
vorbeşte — orice-ar spune — urmăreşte înfăptuirea celui mai mare
bine, vorbeşte el vreodată la întâmplare sau are în vedere şi o ţintă? Va
proceda, cred, ca toţi ceilalţi meşteri: urmărind fiecare desăvârşirea
operei proprii, nu iau la întâmplare materialul trebuincios pentru
e înfăptuire, ci îl aleg astfel, încât să fie adecvat ideii pe care au
conceput-o mai înainte. De pildă, urmăreşte dacă vrei pe pictori, pe
arhitecţi, pe constructorii de corăbii şi în genere pe toţi artiştii. Ia din-
tr-înşii pe care vrei şi vei vedea cu ce precisă orânduială aşază fiecare
feluritele materiale din care îşi întruchipează opera; cum se sileşte să le
armonizeze unele cu altele, până ce se alcătuieşte în sfârşit întregul şi
504a se dezvoltă frumos. La fel şi ceilalţi artişti, de care am pomenit mai
înainte — cei ce se ocupă de corp —, medici şi gimnastici: toţi îşi dau
osteneala să pună în opera lor, care e corpul, frumuseţea proporţiilor
şi-a organizării. Recunoaştem împreună sau nu acest punct?
KALLIKLES: Fie, să-1 recunoaştem.
SOCRATE: Rânduiala încăperilor şi proporţia nu-s la o casă însuşirea de seamă? Neorânduiala nu-i urâţenia ei? KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Nu-i la fel şi cu un vas plutitor? b KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Şi nu spuneam acelaşi lucru de corpurile noastre? KALLIKLES: Negreşit.
316
GORGIAS
SOCRATE: Şi sufletul? Fiind şi el în dezordine, va fi valoros sau, dimpotrivă, numai fiind în rânduiala şi într-o oarecare proporţie?
KALLIKLES: Este nevoie să conchid din cele de mai sus că şi lucrul acesta se petrece la fel.
SOCRATE: Şi ce nume poartă însuşirea ce rezultă pentru trup din
orânduială şi măsură?
KALLIKLES: Poate vrei să vorbeşti de sănătate şi de putere? SOCRATE: Chiar de ele. Şi ce nume să dăm însuşirii ce rezultă pentru suflet, când se înfăţişează orânduit şi proporţionat? încearcă de-1 află şi rosteşte-mi acest nume, aşa cum ai făcut cu celălalt. KALLIKLES: De ce nu-1 spui tu singur, Socrate? SOCRATE: Ţi-l spun dacă-ţi este mai plăcut. Tu spune-mi de găseşti că vorbesc corect. De nu, respinge-mă şi nu mă cruţa. Susţin prin urmare că orânduială în privinţa corpului se cheamă însuşirea de a fi sănătos, adică însuşirea din care purcede şi sănătatea şi orice altă virtute trupească. Este sau nu adevărat acest lucru? KALLIKLES: Este.
SOCRATE: Şi în privinţa sufletului, orânduială şi armonia se numesc deprindere regulată şi lege; e adică ceea ce pregăteşte pe cetăţenii ordonaţi, pe oamenii de treabă; ceea ce se numeşte dreptate şi înţelepciune. Recunoaşteţi sau nu? KALLIKLES: Fie.
SOCRATE: Iată de ce un orator ca acela, fiind şi artist şi om corect, nu pierde din vedere astfel de ţeluri, ci referă sufletelor şi cuvântările ce rosteşte şi toate acţiunile lui. Va da, când ar fi cazul să facă un dar, şi va lua, când ar fi vorba să ia te-miri-ce, având spiritul mereu aţintit spre următorul scop: în ce chip dreptatea poate să ia naştere în sufletele concetăţenilor săi, în ce chip nedreptatea poate fi izgonită din ele; în ce chip să se sădească cumpătarea, în ce chip să dispară neorânduiala; în ce chip, în sfârşit, să poată naşte într-înşii orice altă virtute şi să depărteze de la dânşii orice răutate? Recunoşti ori nu asta?
KALLIKLES: Recunosc.
SOCRATE: Care-i atunci folosul, Kallikles, să dai unui corp în suferinţă şi-n rea dispoziţie mâncăruri multe şi cât mai plăcute? Sau băuturi, sau altele, tot lucruri care nu-i folosesc mai mult decât îi
317
PLATON
505a
foloseşte uneori abstinenţa, sau - ca să vorbim cu o dreaptă judecată — care îl ajutorează mai puţin? Sunt acestea?
ir a r i »t>-~ —-
KĂLLIKLES: Fie.
SOCRATE: Nu-i, cred, de nici un folos omului să trăiască cu un trup pângărit, căci viaţa va fi şi ea, în acesl caz, tot aşa de pângărită. Ce, nu-i aşa?
KĂLLIKLES: Da.
SOCRATE: Şi medicii fac aşa când îngăduie omului sănătos să-şi mulţumească poftele cât mai mult: de pildă, înfometatului să mănânce, însetatului să bea. Şi, dimpotrivă, suferindului, ca să spun aşa, nu-i dau voie niciodată să-şi îndestuleze simţurile cu orice ar pofti. Eşti şi tu aici de părerea mea?
KĂLLIKLES: Da, sunt.
SOCRATE: în privinţa sufletului, nu-i acelaşi drum, preabunule? Câtă vreme el este vicios, adică lipsit de minte, neînfrânat, nedrept, nelegiuit, trebuie să-1 împiedicăm de a-şi îndestula poftele, trebuie să nu-1 lăsăm a face altceva — oricare ar fi lucrul acela — decât cele prin care el însuşi ar deveni mai bun. încuviinţezi asta ori nu?
KĂLLIKLES: încuviinţez.
SOCRATE: în adevăr, şi pentru suflet e mai bine aşa.
KĂLLIKLES: Fără îndoială.
SOCRATE: A-l împiedica de la pofte înseamnă prin urmare a-1 înfrâna?
KĂLLIKLES: Da.
SOCRATE: Atunci înfrânarea prin constrângere este pentru suflet mai bună decât e, cum gândeai puţin mai înainte, absenţa înfrânării.
KĂLLIKLES: Nu pricep ce vrei să spui, Socrate. Asemenea întrebări pune-le mai bine altuia.
SOCRATE: Omul ăsta nu suferă nici să-i dai o mână de ajutor; nu primeşte măcar lucrul de care-i acum vorba — să se înfrâneze.
KĂLLIKLES: Cât mă priveşte, află că nimic din ce spui nu mă interesează; n-am răspuns aşa decât spre a face plăcere lui Gorgias.
SOCRATE: Fie, dar atunci ce-i de făcut? Să întrerupem convorbirea?
KĂLLIKLES: Fă cum vrei.
SOCRATE: Se spune că-i foarte rău să laşi pe jumătate chiar basmele; că totdeauna trebuie spuse în întregime, să nu rămână fără cap,
318
GORGIAS
să umble aşa... Răspunde prin urmare şi celorlalte întrebări, pentru ca discuţia ce facem să aibă şi cap.
KĂLLIKLES: Ce pisălog eşti, Socrate! Ascultă-mă şi lasă la o parte această convorbire, ori ia-ţi pe altul în locul meu.
SOCRATE: Dar care altul va consimţi acum, la mijlocul ei? Ci noi, care am început-o, nu trebuie s-o lăsăm baltă.
KĂLLIKLES: Şi ce? N-ai putea s-o duci singur la capăt: fie printr-o expunere neîntreruptă, fie chiar punându-ţi întrebări şi răspunzând singur?
SOCRATE: N-aş vrea să se întâmple cu mine după cuvântul lui e Epiharm: „ceea ce mai înainte cerea să fie spus de doi oameni, acum fac aceasta eu, unul singur". Teamă mi-e însă că nu-i chip să fie altfel. Dacă totuşi o voi face, sunt de părere că toţi avem datoria să căutăm pe întrecutele ce-i adevăr în lucrurile pe care le discutăm şi ce nu. Doar e un bine comun tuturor să scoatem la lumină adevărul. Voi face, prin 506a urmare, o expunere cum cred eu că stă lucrul; iar dacă unuia dintre voi i se pare că mă înfăţişez cu susţineri ce nu conţin realităţi, trebuie să mă contrazică şi să mă respingă. Că nici eu nu prezint cele ce spun ca ştiute în mod absolut, ci caut împreună cu voi astfel, încât, dacă potrivnicul spune ceva cu miez, eu sunt cel dintâi care s-o recunosc. Fac aşadar această expunere numai dacă vi se pare că e necesar să sfârşim discuţia; dacă însă nu ţineţi la aşa ceva, atunci s-o lăsăm baltă şi să ne despărţim.
Kallikles nu mai discută. Socrate face singur o expunere liberă. Răspunsurile lui Kallikles sunt numai de formă
GORGIAS: Nu-s de părere, Socrate, că trebuie să ne despărţim, ci sa continui cuvântarea. Pe cât văd şi părerea celorlalţi este la fel cu a b mea. Eu vreau să te aud până la urmă cum tratezi problema.
SOCRATE: Dar şi eu, Gorgias, şi eu aş mai fi vorbit bucuros cu acest Kallikles, până ce-i dădeam răspunsul lui Amfion la cele rostite de Zethos. Ci fiindcă tu nu vrei, Kallikles, să ducem împreună vorba Până la sfârşit, ascultâ-mă încalţe şi întrerupe-mă oricând îţi par că nu vorbesc cum se cuvine. Şi dacă mă dovedeşti slab, eu nu mă voi supăra pe tine cum faci tu faţă de mine, ci am să te înscriu în caietul meu ca c fiindu-mi cel mai mare binefăcător.
319
PLATON
GORGIAS
KALLIKLES: Atunci vorbeşte singur, prietene, şi mergi până la capătul problemei.
SOCRATE: Ascultă-mă dar să reiau dintru început discuţia. Să fie , oare plăcerea şi binele una şi aceeaşi? Eu zic că nu. Doar noi aşa ne-am înţeles, eu şi Kallikles.
— Şi ce-ar trebui să facem întâi: plăcutul în vederea binelui ori binele în vederea plăcutului? Plăcutul în vederea binelui.
— Dar ce-i plăcutul? Nu ceea ce, când apare, pricinuieşte plăcerea? Şi ce-i binele? Nu ceea ce, când apare, ne face buni? Nici
d vorbă.
— în adevăr, că suntem buni, noi şi toate celelalte câte mai sunt bune, n-o datorăm fiinţării în noi a unei virtuţi? Lucru necesar, Kallikles. ■
— Iar virtutea care fiinţează în toate: într-un lucru, în corp, în suflet şi în orice vietate, nu-i urmarea unei întâmplări, ci apare ca după o anumită rânduială, exactitate şi artă, ce ţin de fiece lucru şi se repartizează în toate. Este sau nu? Este.
— Prin urmare numai graţie unei anumite orânduieli fiecare lucru e s-a hotărât şi s-a împodobit într-o calitate proprie? Aş putea s-o afirm.
— Există deci înnăscută în fiece lucru o armonie care se arată proprie fiecăruia. Această armonie nu-i ea cea care face ca fiecare din existenţe să fie bună? Mie cel puţin aşa mi se pare.
— La fel e şi cu sufletul. Cel ce are în sine o virtute care-i este proprie, nu se înfăţişează ca fiind superior celui ce n-o are? Cu
507a necesitate.
— Şi sufletul, care are această virtute, nu este alcătuit armonic? Cum de nu.
— Şi sufletul care e armonic nu-i şi cumpătat? Cu multă necesitate.
— Dar un suflet cumpătat nu poate fi decât virtuos; cel puţin eu, iubite Kallikles, nu pot spune altceva decât acestea. Dacă tu poţi altfel, învaţă-mă.
KALLIKLES: Ba urmează înainte tu, bunule.
SOCRATE: Zic că, dacă un suflet cumpătat este virtuos, cel cu păcatul contrariu este vicios. în adevăr, acesta din urmă e lipsit de cumpăt, e neînfrânat. Foarte adevărat.
— Şi acum: cumpătatul este desigur în măsură să păstreze cuviinţa faţă de zei şi oameni. Că nici n-ar fi cumpătat de n-ar respecta cuviinţa. E necesar s?. fie astfel.
— Păstrând cuviinţa faţă de oameni, el săvârşeşte dreptatea: păstrând-o faţă de zei, săvârşeşte sfinţenia. Şi-i necesar ca săvârşitorul b celor drepte şi sfinte să fie drept şi sfânt. Şi aceasta-i adevărat.
— Vezi însă că-i necesar să fie şi cutezător. Datoria înţeleptului este: nici să urmărească, nici să se lase urmărit în cele ce nu se cuvin, înţeleptul, de sunt în joc lucruri, oameni, plăceri, mâhniri... nu urmăreşte şi nu se fereşte de ceea ce nu se cuvine. El ştie să-ndure cu tărie orice-i impune datoria sa sufere. Astfel, Kallikles, este o mare necesitate ca înţeleptul, fiind cum 1-am arătat: drept, îndrăzneţ, evlavios, c să fie şi om cu desăvârşire bun. Fiind astfel, orice face este bine şi frumos; cine lucrează aşa, este fericit şi bine inspirat, pe când păcătosul
— cel ce lucrează rău — este nefericit. Acesta din urmă e tocmai potrivnicul cumpătatului, e neînfrânatul pe care tu-1 lăudai. Iată părerile pe care eu le susţin drept adevăruri. Dacă şi sunt aşa, pasămite cine doreşte să fie fericit trebuie să gonească după înţelepciune, să se exercite în ea; trebuie să fugă de neînfrânare — fiecare cât îl ţin d picioarele mai repede — şi trebuie mai cu seamă să-şi pregătească o purtare de aşa natură, încât niciodată să n-aibă nevoie de constrângere. Dacă s-ar întâmpla totuşi să aibă nevoie şi de aşa ceva, fie el personal, fie altul dintre apropiaţii săi, particular ori stat, atunci trebuie să primească sancţiunea justiţiei şi să fie pedepsit, bineînţeles dacă doreşte să fie fericii. Iată, aşa-mi pare să fie scopul către care trebuie să ţinem privirile încordate cât trăim. într-acolo fiecare să-şi îndrepte şi cele personale şi cele publice, către înfăptuirea dreptăţii şi înţelepciunii, e oricine vrea să devină fericii. în tot ce face omul. să nu lase frâu liber pitimilor, să n-apuce a le da satisfacţie — nemărginit rău! — pentru a nu trăi viaţă de tâlhar. Că nu poate fi drag unul ca acesta, nici semenului său, nici zeilor, de vreme ce nu-i în stare să trăiască în obşte. Şi cine nu trăieşte în obşte, cum poate să lege prietenii?
Spun filosofii, o, Kallikles, că apropierea dintre oameni, prietenia, 508a oranduiala, cumpătarea şi dreptatea, iată ceea ce leagă împreună cerul, pământul, pe zei şi pe oameni; din această pricină, amice, numesc ..podoabă" întregul acestei firi, iar nu haos, nici dezlănţuire nestăpânită. In ce te priveşte, nu-mi pari a da cuvenita băgare de seamă acestor
320
321
PLATON
lucruri, cu toate că eşti un cunoscător al lor. îţi scapă din vedere că numai egalitatea geometrică este atotputernică între zei şi oameni. Tu îţi închipui că grija noastră trebuie să fie cum să dobândim în viaţă mai mult, şi scoţi geometria din preocuparea ta. Dar fie! Sau această judecată trebuie să-mi fie respinsă, dovedindu-mi-se că eu suni greşit şi arătându-mi-se că nici dreptatea nici cumpătarea nu hărăzesc fericirea, cum nici răutatea nu le aduce păcătoşilor nefericirea, sau — dacă este adevărată părerea mea — atunci e nevoie să-i cercetăm şi urmările. Acestea nu sunt altele, Kallikles, decât tocmai cele susţinute de mine mai înainte, atunci când mă întrebai de vorbesc serios sau nu, iar eu susţineam cu tot dinadinsul că omul trebuie să-şi ridice învinuiri şi sie însuşi şi copilului şi prietenului său, de îndată ce săvârşeşte o nedreptate şi că în acest scop trebuie să se folosească şi de retorică. Iar ceea ce credeai despre Polos, când îl învinuiai că n-a aprobat dintr-un sentiment de sfială rău înţeleasă, nu era decât adevărul. Aşadar a săvârşi nedreptatea nu numai că este mai rău decât a o îndura, dar lucrul e cu atât mai urât, cu cât este mai păgubitor! Pentru a deveni cineva orator bun, trebuie să înceapă prin a fi un om drept şi destoinic în această ştiinţă — adică tocmai întâmpinarea pe care Polos o făcea lui Gorgias, eând acesta îmi dăduse aprobarea din aceeaşi sfială.
Aşa stând lucrurile, să cercetăm pentru ce mă ţii tu de râu. Este bine să spui sau nu că eu nu-s în stare să mă apăr şi să mă descurc singur, pe mine, un prieten sau o rudă... dacă s-ar întâmpla să trecem prin cele mai mari primejdii? Mă arăţi aruncat la bunul plac al oricui mi-ar ieşi în cale, cum sunt cei pătaţi de te-miri-ce nelegiuire (ca să mă folosesc şi eu de tinereasca ta expresie), şi gata să fie pălmuiţi, despuiaţi de avere, surghiuniţi din stat şi chiar osândiţi la moarte. înfăţişezi o astfel de stare drept cea mai ruşinoasă din câte există! Părerea mea, pe care de altfel am arătat-o adeseori, nu văd de ce n-aş mai spune-o şi acum.
Tăgăduiesc, Kallikles, că cel mai ruşinos dintre lucruri este să fii cu nedreptate pălmuit pe obraz; tăgăduiesc aceasta chiar dacă mi s-ar tăia capul sau o altă parte a corpului. Dimpotrivă, este mai urât şi mai rău de acela care mă loveşte pe nedrept, pe mine sau pe unul dintre ai mei, de acela care mă fură, dacă mă aduce în stare de robie, dacă-mi sparge casa, sau, într-un cuvânt, dacă mă nedreptăţeşte pe mine sau pe unul din ai mei; este mai rău şi mai urât pentru făptaşul nedreptăţii decât pentru mine, nedreptăţitul. Arătate şi într-o expunere anterioară, acestea
GORGIAS
se înlănţuie şi se menţin — ca să întrebuinţez o comparaţie mai tare — prin raţionamente de fier şi de diamant, aşa cât pot până aici să-mi dau seama. De nu izbuteşti a rupe aceste legături, fie tu, fie unul mai tare ca tine, e cu neputinţă să găsesc un mod de a vorbi mai drept. Cât mă priveşte, rămân mereu la aceeaşi părere: deşi nu-mi dau lămurit seama cum sunt acestea, ştiu totuşi că nici unul dintre convorbitorii pe care i-am întâlnit — ca în cazul de faţă — nu s-a putut feri de ridicol, când a vorbit altfel decât mine.
Presupun acum că lucrurile stau aşa. De este adevărat cum zic eu, că nedreptatea este pentru făptaşul ei cel mai mare dintre rele, şi că de e cu putinţă să fie un rău mai mare decât acesta e ca făptaşul să nu-şi ispăşească greşeala, atunci care-i ajutorarea pe care cineva ar fi în adevăr ridicol să nu şi-o poată aduce sie însuşi? Nu cumva-i tocmai aceea care depărtează de la noi paguba cea mai mare? Dar se impune ca puternică necesitate să admitem că cea mai ruşinoasă din situaţii este să nu te poţi ajuta nici tu singur, nici pe prietenii, nici pe intimii tăi. în al doilea rând al ruşinii, vine ajutorarea faţă de răul al doilea, în al treilea vine cea împotriva răului al treilea, şi aşa mai departe, lucrul masurându-se după mărimea răului, după frumuseţea puterii cu care ne apărăm şi după ruşinea slăbiciunii noastre în această direcţie. Oare altcumva ţi se înfăţişează lucrul acesta, Kallikles, sau aşa cum zic eu?
KALLIKLES: Nu-i altcumva.
SOCRATE: Dacă, prin urmare, ni se înfăţişează aceste două rele: de a nedreptăţi sau de a îndura nedreptatea, noi zicem că-i mai mare rău cel de a nedreptăţi, mai mic cel de a fi nedreptăţit. Dar ce-şi poate făuri omul spre a se ajuta şi apăra de aceste două: săvârşirea şi îndurarea nedreptăţii? Ce armă să ia: puterea, voinţa? Să spun altfel: pentru a nu şuieri nedreptatea este de ajuns să n-o vrei sau este nevoie să-ţi aduni toate puterile pentru a o înlătura.
KALLIKLES: învederat că trebuie să intervină şi puterea.
SOCRATE: Şi ce zici despre săvârşirea nedreptăţii? Poate spune cineva că-i de ajuns voinţa de a n-o săvârşi, pentru a n-o săvârşi? Sau trebuie pentru asta să-şi agonisească o anumită putere şi o artă, pe care, dacă nu le învaţă şi exercită, va săvârşi nedreptatea? Kallikles, răspunde cel puţin atât, dacă e drept sau nu, după tine, că am fost constrânşi de mai înainte, eu şi Polos, să convenim că nimeni nu-i nedrept cu voinţă Şi că oricine, când face nedreptatea, o face fără voie.
509a
322
323
PLATON
GORGIAS
KALLIKLES: Presupun că-i aşa, Socrate; fie cum zici, numai să te 510a văd odată ajuns la capătul expunerii.
SOCRATE: Pasămite, trebuie să ne agonisim o anumită putere şi chiar o artă spre a nu săvârşi nedreptatea.
KALLIKLES: Nici vorbă.
SOCRATE: Dar care este arta unei agonisiri ce s-ar face în scopul de a nu suferi nici o nedreptate sau, în tot cazul, de a suferi pe cea mai mică posibil? Vezi, nu eşti de părerea mea? Eu gândesc că-i următoarea: sau ar trebui să aibă cineva stăpânirea statului, sau tirania asupra lui, sau este un prieten al cârmuirii în fiinţă.
KALLIKLES: Vezi, Socrate, cât sunt eu de bucuros să te laud b când spui ceva frumos! De data asta găsesc că ai vorbit foarte bine.
SOCRATE: Bagă de seamă acum şi mai departe, poate găseşti că vorbesc tot aşa de bine. Cred că cel mai bun prieten al cuiva este mai ales acela cu care el seamănă cel mai mult; o spun şi bătrânii şi înţelepţii. Nu găseşti?
KALLIKLES: Ba da.
SOCRATE: Ei bine, dacă în ţara unde domneşte un tiran grosolan şi lipsit de învăţătură s-ar găsi un om cu mult mai bun ca dânsul, nu cumva tiranului i-ar fi frică de acela şi nu-i va putea fi niciodată un c prieten, pe care să-1 iubească din tot sufletul?
KALLIKLES: Este adevărat.
SOCRATE: Şi dacă ar exista unul cu mult mai păcătos ca dânsul, nici acesta nu i-ar fi prieten, căci tiranul l-ar dispreţui pe acesta şi nu s-ar purta faţă de el niciodată cu sinceritatea pe care o dă cineva unui prieten.
KALLIKLES: Şi astea-s adevărate.
SOCRATE: Nu-i rămâne tiranului prieten preţios decât unul care,
fiind de acelaşi caracter ca dânsul, se potriveşte să dojenească şi să
laude aceleaşi lucruri ca acela; unul căruia îi place să fie dus de nas şi
d să se supună unui stăpân. Iată, unul ca acesta va avea o mare putere în
statul său. Lui nu-i va face nimeni bucuros o nedreptate. Nu-i aşa?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Şi dacă vreunul dintre tinerii acestui stat s-ar gândi aşa: „în ce chip să ajung la o putere atât de mare, încât nimeni să nu-mi facă nici o nedreptate?" ar trebui, după părerea mea, să urmeze cam aceeaşi cale. Să se deprindă deci încă de tânăr a se bucura şi mâhni de
aceleaşi lucruri ca despotul său; să se pregătească, cu alte cuvinte; a deveni cât mai asemenea cu putinţă aceluia. Nu-i aşa?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: în acest chip, desigur, el va ajunge să nu îndure nici o nedreptate, să devină — cum zici tu — un om puternic în statul său, e dobândind orice vrea.
KALLIKLES: Fără îndoială.
SOCRATE: Izbuti-va oare şi să nu facă nedreptăţi? Sau nu va fi departe de aşa ceva, ca unul ce s-a făcut asemenea nedreptului său stăpân, pe lângă care de altfel va păstra aceeaşi mare înrâurire? întrucât mă priveşte, cred tocmai contrariul. Eu socotesc că pregătirea lui va fi de aşa natură, încât va săvârşi cele mai multe rele; şi, făcându-le, nici nu se va gândi măcar sâ le ispăşească. Ori nu?
KALLIKLES: E limpede.
SOCRATE: în cazul acesta puterea i se va întoarce împotrivă-i şi 51 la va fi pentru el cel mai mare rău. El va rămâne cu un suflet pervers şi pângărit, fie din pricina imitării despotului său, fie din aceea a puterii de care dispune.
KALLIKLES: Nu ştiu, Socrate, cum învârteşti de fiece dată vorbele în sus şi în jos... Ce, nu-ţi dai seama că imitatorul unui tiran, la rândul său, va căuta şi dânsul să ucidă pe cel care nu-1 imită şi de va vrea îi va răpi şi averea?
SOCRATE: Ba ştiu, bunule Kallikles, de vreme ce nu-s surd; afară b de asta eu chiar adineauri te-am auzit şi pe tine şi pe Polos, de atâtea ori, şi pe mai toţi ceilalţi din ţara noastră. Acum află din parte-mi că va ucide, desigur, pe oricine va vrea; însă o va face ca om rău faţă de unul bun şi drept.
KALLIKLES: Bine, dar tocmai această împrejurare nu-i mai vrednică de indignarea voastră ca orice?
SOCRATE: Nu, cel puţin omul cuminte nu se înfurie; aşa povâţuieşte judecata. Nu cumva crezi că pregătirea noastră trebuie să se îndrepte numai în sensul de a trăi o cât mai îndelungată viaţă? Nu cumva întreaga noastră grijă trebuie să se concentreze la găsirea mijloacelor cum să scăpăm întotdeauna de primejdii, cum e, de pildă, c retorica, de care mă îndemni să mă ocup mai de aproape — pentru a scăpa teafăr din tribunale?
KALLIKLES: Pe Zeus,cred că nu-i rău îndemnul meu.
324
325
FLATON
GORGIAS
SOCRATE: Spune-mi, preabunule, îţi pare preaţioasă tehnica înotului?
KALLIKLES: îţi spun, pe Zeus, mie unuia nu-mi pare. SOCRATE: Şi totuşi ea scapă pe oameni de la moarte sigură, când se întâmplă să cadă într-o astfel de nenorocire, încât au nevoie de ea. De-ţi pare însă fără valoare să trec la una mai însemnată. Să vorbesc de plutire. Vei recunoaşte că arta navigării mântuie pe oameni de cele mai însemnate primejdii; şi nu numai sufletele, dar şi trupurile, dar şi averile
d lor. La fel cu retorica. Şi cu toate acestea, ce modest, ce la locul ei ni se înfăţişează! Nu se trufeşte, nu-şi ia aere, ca şi cum ar face cine ştie ce ispravă. Dimpotrivă, căpitanul unui vas, după ce-şi dă osteneala să ducă la bun sfârşit lucruri tot aşa de însemnate ca şi cele ce se tratează la tribunale, când mântuie călătoria şi aduce la noi pe le-miri-cine din Egina, nu cred că cere o răsplată mai mare ca doi oboli. Dacă transportă pe cineva tocmai din Egipt ori din Pont, cel mai mare câştig ce poate să-i iasă pentru o binefacere aşa de însemnată, aducând teferi — cum
e ziceam înainte — şi debarcându-i în port şi pe tatăl unei familii, şi pe copii, şi avutul şi pe femeia lui — este suma de două drahme. Cât priveşte pe mânuitorul acestei arte, cel care a dus toate la bun capăt, pe dânsul, o dată ce se coboară de pe vas, îl poţi vedea plimbându-se lângă malul mării, în preajma corăbiei, într-o ţinută modestă. Cred că este în stare să judece atât, că nu se poate şti căruia dintre călătorii săi i-a făcut un serviciu nelăsându-1 să se înece şi căruia o pagubă — el care-şi dă
512a seamă că nu i-a dat jos din corabie mai buni (la suflet şi la corp) decât erau când îi îmbarcase. Ştie doar că, şi când unul e stăpânit de boli mari şi fără vindecare, ale corpului, încă este un nenorocit dacă nu s-a înecat şi n-a murit pe drum. Şi căpitanul se gândeşte că un astfel de om n-a putut fi întru nimic ajutat de dânsul în acest sens. Cu atât mai vârtos va fi când are cineva boli multe şi fără lecuire la acea parte a fiinţei noastre care e mai de preţ ca trupul — am numit sufletul — şi când omul astfel bolnav va trebui totuşi să continue a trăi, chiar dânsul ajutându-1 în
b această direcţie şi scăpându-1 fie de valurile mării, fie de tribunal, fie de orice altă primejdie, bine ştiind că nu-i nici un câştig pentru pervers să trăiască, traiul lui rămânând cu necesitate un lanţ de păcate. Aşa se face că nu-i în datina unui căpitan de vas să se fălească, deşi ne mântuie de pieirc. Dar, minunatule, nu se mândreşte nici constructorul maşinilor de război, care nu se lasă mai prejos în privinţa serviciilor nici decât
căpitanul de corabie, nici decât un general, nici decât oricare altul, el care scapă câteodată oraşe întregi de la pieire. Şi ce? Nu stă el alături de un avocat? Mai mult decât atât, Kallikles! Dacă acest constructor ar vrea şi el, după pilda noastră, să-şi laude meseria, ar putea să vă acopere într-o ploaie de argumente, să vă spună şi să vă îndemne a vă face c constructori de maşini de război, ca dânsul, şi să vă facă dovada că toate celelalte meserii nu sunt nimic pe lângă a sa. Şi ar avea destule fapte de chemat în ajutor. Cu toate acestea, tu nu încetezi de a-1 dispreţui pe el şi tehnica lui; îi rosteşti în batjocură meseria şi n-ai încuviinţa, de pildă, să-ţi dai fata după băiatul lui, nici s-o iei pe a lui pentru copilul tău. Şi dacă ne-am uita mai bine la faptele din care-ţi faci merite, dă-mi voie să te întreb: cu ce drept dispreţuieşti tu pe constructorul de maşini şi pe cei de care ţi-am vorbit adineauri? Ştiu ce-ai să-mi spui; că le eşti d superior şi că te tragi din oameni superiori. Dar dacă superioritatea nu stă în ceea ce arăt eu că este, dacă ăsta-i în adevăr meritul cel mare: de a te mântui şi pe tine însuţi şi ale tale, orice valoare ar avea, atunci eşti ridicol când dispreţuieşti pe meseriaş,pe medic şi celelalte meşteşuguri care se săvârşesc în vederea mântuirii. Dar, o, fericitule, eşti măcar sigur că toată nobleţea şi binele stau în a mântui şi a fi mântuit? Nu cred că trebuie îngăduit omului, care e cu adevărat un om, să nu-1 preocupe alt e gând decât acela de a trăi o viaţă cât mai îndelungată, şi să fie aşa de iubitor al ei; ci să se încreadă în această privinţă zeului, să mai creadă şi pe acele femei care spun că nimeni nu scapă de soarta ce-i este scnsâ. Cred că trebui să cercetăm asupra acestui lucru: în ce chip poate trăi cineva cel mai corect vremea ce-i este dat s-o trăiască. Oare să se potrivească cineva cerinţelor politice, sub regimul cărora trăieşte şi după care tu ar trebui, de pildă, să devii cât mai asemenea demosului atenian, 513a de vrei să i te faci plăcut şi să capeţi o mare putere în stat? Ce folos vine de aici pentru tine şi pentru mine, minunatule, iată la ce trebuie să bagi de seamă. Nu cumva să păţim1 şi noi ca acele femei din Tesalia de care se spune că dau luna jos prin farmece. Goana după o asemenea putere în stat ne poate primejdui şi nouă tot ce avem mai scump în viaţă. Te înşeli amar, Kallikles — sunt încredinţat de asta —, dacă-ţi închipui că există cineva în stare să te poată învăţa un meşteşug prin care să câştigi
Se spunea că aceste vrăjitoare îşi puneau în primejdie vederea ochilor şi picioarele prin practicile lor.
326
327
PLATON
b în stat o mare putere, fără să te adaptezi în totul - în cele bune sau în cele rele — constituţiei sale politice. Că nu e numai vorba să devii un imitator al lor, ci să te asemeni cu ei chiar prin firea ta, de vrei să-ţi făureşti o amiciţie sinceră cu demosul atenienilor, şi zău, chiar cu Demos al lui Pyrilamp. Cel ce te va asemui acestora întocmai, acela te c va face un om politic după cum îi e dorinţa, şi în acelaşi timp un orator, în adevăr, fiecare se bucură când i se vorbeşte potrivit cu caracterul propriu şi se supără, iubite amice, de orice vorbire străină felului său de a fi. Ce întâmpinăm acestor susţineri, Kallikles?
KALLIKLES: Nu ştiu cum se face, Socrate, dar mi se pare că vorbeşti bine. Eu trec totuşi prin aceleaşi stări sufleteşti ca mulţimea: nu mă pot convinge.
SOCRATE: împotriva mea lucrează dragostea pentru demos, care a străbătut în sufletul tău. Dar dacă privim mai des şi mai adânc aceste d chestiuni, vei fi convins. Acum adu-ţi aminte ce-am spus: că două sunt căile de pregătire în ce priveşte trupul şi sufletul. Una vrea să mulţumească dorinţele, cealaltă să facă binele. Aceasta nu numai că nu face pe plac dorinţelor, dar li se şi împotriveşte. Nu-s astea cele caracterizate de noi înainte?1
KALLIKLES: Tocmai.
SOCRATE: Şi-am spus de una că n-are altă ţintă decât plăcerea. Nu-i în realitate decât o linguşire lipsită de orice demnitate. Ori nu? e KALLIKLES: Fie — de vrei cu tot dinadinsul aşa.
SOCRATE: Cealaltă, dimpotrivă, nu urmăreşte decât să ducă la desăvârşire lucrul de care se ocupă, fie că-i vorba de un corp, fie că-i de suflet.
KALLIKLES: Se-nţelege.
SOCRATE: în grija ce se cuvine să purtăm statului şi cetăţenilor, n-ar trebui să ne ocupăm de a face pe concetăţenii noştri oameni cât mai buni? Am descoperit lucrul încă de mai înainte. Fără asta orice altă binefacere pe care le-am aduce-o ar fi zadarnică, o dată ce le lipseşte de la temelie gândul cel bun şi cinstit al celor chemaţi fie să facă mari 514a averi, fie să ajungă la conducerea unora, fie la cine ştie ce altă putere. Să spunem că lucrurile sunt aşa?
1 E vorba de conducerea în viaţă: nu faţă de sine, ci faţă de ceilalţi. Discuţia readuce chestiunea lăsată în suspensie la 503 c, privitoare la judecata formulată asupra oamenilor de stat.
328
GORGIAS
L
KALLIKLES: Fără îndoială, dacă găseşti mai plăcut aşa.
SOCRATE: Kallikles, dacă am pune la cale o mare întreprindere cu caracter public, vreo construcţie, nişte monumente de proporţie, de pildă, temple, arsenale, ziduri, n-ar trebui să începem a ne cerceta întâi pe noi înşine dacă ne pricepem sau nu în tehnica construcţiei şi să vedem de la cine am învăţat-o? Ar trebui ori nu?
KALLIKLES: Sigur că ar trebui.
SOCRATE: Trebuie să cercetăm, în al doilea rând, dacă am mai construit vreodată o clădire, fie una particulară — pentru un prieten — fie una personală. Să vedem, de asemenea, dacă această construcţie e frumoasă ori urâtă. Să presupunem că din cercetarea noastră aflăm că maeştrii pe care i-am avut învăţători au fost capabili şi renumiţi, că am mai înălţat multe alte clădiri originale: mai întâi împreună cu aceia, pe urmă,părăsindu-i şi lucrând absolut singuri. Că,în sfârşit, am construit şi lucrări cu caracter public. Presupunem însă ca nu putem arăta cine a fost maestrul nostru, nici ce construcţie am mai făcut — bineînţeles, lăsând la o parte pe cele lipsite de orice valoare. N-ar fi o curată nebunie să ne gândim la lucrări publice şi să ne îndemnăm unii pe alţii în această direcţie? Să socotim exacte ori nu asemenea lucruri?
KALLIKLES: Desigur.
SOCRATE: La fel şi cu toate celelalte. Dacă, de pildă, ne-am apuca să aducem şi noi foloase publice ca medici şi ne-am îndemna la aceasta unul pe altul, ca unii ce am fi destul de pregătiţi în această direcţie, nu ne-am supune reciproc unui examen: eu cercetându-te pe tine, tu pe mine? „în numele zeilor!" — mi-ai putea spune atunci — „să vedem întâi cum este Socrate însuşi în privinţa sănătăţii corpului; să ne dăm seama dacă vreun om — liber sau sclav — a fost vindecat de te-miri-ce boală prin îngijirile lui Socrate". La fel te-aş cerceta şi eu pe tine. Şi, dac-am afla că n-am redat sănătatea nici unuia, străin, concetăţean, bărbat ori femeie, pe Zeus, Kallikles, nu-i în adevăr un lucru ridicol s-ajungă aceşti oameni la un grad de rătăcire aşa de mare, încât se apucă să-nveţe — cum zice proverbul — olăria la dogar? Se apucă ei de-o slujbă publică, ba-i îndeamnă şi pe alţii în aceeaşi direcţie, înainte să fi săvârşit măcar o lucrare cu caracter particular, înainte să-şi fi făcut ucenicia încercărilor, înainte să-şi fi agonisit un număr de succese, înainte de a-şi fi exercitat îndeajuns meseria? Nu ţi se pare lucru nebunesc să procedeze cineva astfel?
329
PLATON
KALLIKLES: Ba da.
515a SOCRATE: Dar acum, tu, cel mai bun dintre oameni! Fiindcă intri
în viaţa politică, ba mă sfătuieşti la asta şi pe mine şi mă ţii de rău că nu fac la fel, nu e cazul să ne supunem unul pe altul cercetării în următorul mod? „Haide să vedem: fost-a Kallikles în stare să facă mai bun pe careva dintre cetăţeni? Există cineva, care să fi fost înainte pervers, nedrept, neînfrânat, fără socoteală, iar prin Kallikles s-a făcut cumsecade? Citează-mi unul străin, cetăţean, sclav sau liber. Rogu-te spune-mi, Kallikles, dacă cineva te-ar lua la o astfel de cercetare, ce vei b spune? Despre cine vei afirma că s-a făcut mai bun graţie convieţuirii cu tine? Ce? Pregeţi să-mi răspunzi dacă există în adevăr o astfel de operă a ta încă din timpul când trăiai ca simplu particular şi nu te apucase şi încă de politică?
KALLIKLES: Eşti iubitor de gâlceava, Socrate.
SOCRATE: Dar eu nu din iubire de gâlceava te întreb, ci dintr-o dorinţă curată de a şti în ce fel înţelegi că trebuie să faci politică în statul nostru. Dacă ai ajunge în capul trebilor statului, grija ta n-ar fi să faci c din noi cei mai buni cetăţeni? N-am convenit de atâtea ori că asta-i datoria bărbatului politic? Răspunde. Ne-am înţeles ori ba? Iată, să răspund eu şi pentru tine. Dacă asta-i datoria unui om de treabă şi pregătirea ce el trebuie s-o dea propriului său stat, adu-ţi aminte acum de bărbaţii pe care mi i-ai citat puţin înainte: Pericle, Cimon, Miltiade şi Temistocle... şi spune-mi: mai crezi că au fost nişte cetăţeni de toată isprava? d KALLIKLES: Eu - da.
SOCRATE: Dacă în adevăr ar fi fost — nu-i limpede că fiecare ar fi trebuit să facă pe cetăţeni mai buni decât erau înainte? Trebuia ori nu să-i facă?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Aşadar, când Pericle era pe la începutul cuvântărilor sale către demosul atenian, erau concetăţenii noştri mai răi decât în vremea ultimelor sale discursuri?
KALLIKLES: Poate.
SOCRATE: Nu „poate", preabunule, ci „cu necesitate" i-a făcut astfel, dacă în adevăr a fost superior acest cetăţean. Doar aşa ne-am înţeles.
KALLIKLES: Şi ce urmează de-aici?
330
GORGIAS
SOCRATE: Nimic. Mai spune-mi şi următorul lucru în această privinţă. Se zice despre atenieni că s-au făcut mai buni datorită Iui Pericle? Ori, dimpotrivă, că au fost stricaţi de el? întrucât mă priveşte, aud că Pericle i-a făcut pe atenieni leneşi, fricoşi, flecari şi iubitori de argint; că el a dat cel dintâi lefuri pentru slujbele publice.
KALLIKLES: Astea le-ai auzit de la amicii spartanilor, de la cei cu urechile stricate.
SOCRATE: Dar iată altele, pe care nu le spun din auzite, ci le cunoaştem bine şi eu şi tu. Ştii că Pericle şi-a câştigat un frumos renume la început, pe când atenienii erau mai răi. Totuşi ei nu i-au dat lui Pericle nici o pedeapsă ruşinoasă. Dar pe la sfârşitul vieţii, când aceia deveniseră mai buni şi mai virtuoşi graţie lui, dânşii l-au osândit pentru furt şi puţin a lipsit să nu ia chiar pedeapsa cu moartea, bineînţeles fiindcă a fost socotit om rău.
KALLIKLES: Dar ce? Pentru asta-i Pericle om rău?
SOCRATE: Dar presupune că un astfel de bărbat ar fi numai îngrijitor de măgari, de cai sau boi. N-ar părea el un om rău dacă, primind animalele fără să zvârle cu copita, fără să împungă sau să muşte, le-ar face să ia toate năravurile şi le-ar sălbătici. Nu crezi că-i un îngrijitor rău, oricare ar fi el, de vreme ce a primit nişte vieţuitoare blânde şi le predă mai sălbatice decât le primise? Nu crezi aşa?
KALLIKLES: Foarte mult — ca să-ţi fac şi o plăcere.
SOCRATE: Mai fă-mi o plăcere şi spune-mi: este omul sau nu una din vieţuitoare?
KALLIKLES: Cum de nu?
SOCRATE: Şi grija lui Pericle nu se îndrepta către oameni?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: în acest caz, nu suntem înţeleşi că ar fi trebuit să-i facă pe atenieni din nedrepţi mai drepţi, dacă a fost în adevăr priceput în cele politice?
KALLIKLES: Desigur.
SOCRATE: Dar drepţii sunt blânzi, cum zice Homer1. Tu ce zici? Nu-i aşa?
KALLIKLES: Da.
1 Odiseea, VI, 120.
_
331
516a
PLATON
SOCRATE: Totuşi i-a făcut mai sălbatici decât îi primise; şi asta chiar faţă de el, lucru la care se aştepta cel mai puţin.
KALLIKLES: Vrei să fiu de aceeaşi părere?
SOCRATE: Dacă-ţi pare că spun adevărul.
KALLIKLES: Bine. Fie şi acestea aşa cum zici.
SOCRATE: Şi dacă i-a făcut în adevăr mai sălbatici, atunci i-a făcut şi mai nedrepţi şi chiar mai răi. d KALLIKLES: Fie.
SOCRATE: încheiem dar această judecată că Pericle n-a fost bărbat bun în politică.
KALLIKLES: Tu zici că nu, Socrate.
SOCRATE: Pe Zeus, din cele recunoscute împreună la fel zici şi tu. Dar spune-mi şi de Cimon. Nu l-au alungat prin ostracizare tocmai aceia pe care el îi ocrotea mai mult? Şi asta pentru a nu-i mai auzi glasul vreme de zece ani? Şi n-au făcut acelaşi lucru şi cu Temistocle, pe care l-au mai osândit şi la surghiun? Apoi pe Miltiade, eroul de la Maraton, nu l-au condamnat prin vot să fie aruncat în prăpastie? De nu era pritanul, n-ar fi fost şi prăbuşit acolo? Toţi aceştia, dacă nu erau — cum e zici — bărbaţi capabili, nu păţeau aşa ceva niciodată. Nu văd de ce nişte vizitii buni n-ar cădea din trăsură mai degrabă la începutul carierei decât mai târziu, când şi caii li s-au mai îmblânzit, când şi dânşii au devenit mai destoinici! Cum vezi, lucrul nu se întâmplă nici în meşteşugul conducerii cailor, nici în alte împrejurări. Găseşti?
KALLIKLES: Da, nu se întâmplă.
SOCRATE: Era deci curatul adevăr ce-am spus înainte: că nu ştim 517a să fi fost în statul nostru un om politic de treabă La rândul tău ai mărturisit că în vremea noastră nu sunt, îusă că altădată au existat. Şi ai pomenit îndeosebi pe câţiva — cei de care am vorbit. Dar iată că nici aceia nu-s mai presus decât cei din vremea noastră. Desigur, dacă au fost oratori de meserie, n-au întrebuinţat adevărata oratorie (că nu mai cădeau de la putere), nici pe aceea linguşitoare1.
KALLIKLES: Cu toate acestea, Socrate, suntem departe de situaţia ca vreunul din cei de acum să poată sta alături de oricare vrei b din aceia în privinţa faptelor săvârşite.
1 Dacă erau oratori superiori nu cădeau, fiindcă chiar ei i-ar fi făcut pe atenieni oameni superiori; astfel că nu i-ar mai fi răsturnat de la putere. Dar n-au întrebuinţat nici oratoria linguşitoare, deoarece cu aceasta nu ajungeau să fie niciodată urâţi de popor.
332
GORG1AS
L
SOCRATE: Nici eu, minunatule, nu le aflu vină ca slujitori ai statului. Mai mult. îi găsesc chiar mai buni decât cei de azi; mi se pare c-au arătat mai multă pricepere să agonisească statului ceea ce dorea de la dânşii. Cât priveşte însă pentru schimbarea înclinărilor manifestate de cetăţeni sau pentru puterea lor de a-i împiedica fie prin convingere, fie prin forţă, din calea de unde, întorcându-i, cetăţenii trebuiau să se facă oameni mai de treabă, nu văd — ca să zic vorba — nici o deosebire între ei şi cei de acum. Şi doar asta-i marea sarcină a unui bun cetăţean. Că au fost mai capabili decât aceştia să agonisească corăbii, să facă c ziduri, arsenale, precum şi multe altele de i.cest fel, sunt gata s-o mărturisesc împreună cu tine. Bag de seamă însă că şi eu şi tu facem ceva comic în discuţie. De când discutăm, noi nu încetăm de a ne învârti în jurul aceluiaşi punct, dar fără măcar să ne înţelegem unul cu altul. Şi totuşi mie-mi pare că de mai multe ori tu ai recunoscut şi înţeles că în ce priveşte trupul şi sufletul sunt la îndemână două mijloace de a d le purta de grijă. Mijlocul întâi e o slujbă de rând, care-şi propune să agonisească, prin toate căile cu putinţă, corpurilor noastre: când ne e foame merinde, când ne e sete băuturi, când ne e frig veşminte, aşternuturi, încălţăminte şi orice poate pofti un corp. înadins vorbesc mereu cu aceleaşi pilde, ca să mă pricepi uşor. înţeleg ca un om să fie în stare a procura cele necesare pentru trebuinţele de acest fel, având calitatea de cârciumar, negustor sau meseriaş; de pildă, brutar, bucătar, e ţesător, cizmar sau tăbăcar. Nu-i de mirare că, având această meserie, el însuşi se simte legat să poarte grija corpului; nici să fie socotit ca atare de cine nu ştie că, în afară de aceste meşteşuguri, mai e unul, ale cărei părţi sunt gimnastica şi medicina; în sarcina acestora cade cu adevărat întreţinerea corpului. Că numai ea are dreptul să poruncească tuturor celorlalte şi să se folosească de serviciile lor, ca una care ştie: ce-i folositor la băut şi mâncat şi ce-i păgubitor sănătăţii; pe când celelalte meşteşuguri n-o ştiu. Iată de ce în chestiunea corpului se zice 518a de celelalte meşteşuguri că sunt slugarnice şi josnice, pe când gimnastica şi medicina joacă pe drept cuvânt rol de stăpânitoare. La fel se petrec lucrurile cu sufletul. Am credinţa că-mi pricepi gândul, deoarece îmi aprobi unele susţineri tocmai ca un om care înţelege foarte bine ce zic. Dar iată că îndată după aceea îmi ieşi înainte cu vorba că statul nostru a născut oameni politici buni şi capabili. Când te-ntreb de nume, tu-mi înfăţişezi nişte oameni care în politică seamănă cu b
333
PLATON
următorul caz. închipuieşte-ţi că, întrebându-te într-o chestiune de gimnastică asupra celor ce au fost ori sunt dibaci să dezvolte corpul, tu mi-ai răspunde şi ai cita în mod serios pe Thearion bucătarul, ori pe Mithaicos, cel ce a scris despre bucătăria siciliana, ori pe negustorul de vin Sârambos, vorbind de dânşii ca de nişte minunaţi îngrijitori ai
c corpurilor, întrucât primul face pâini minunate, al doilea bucate, celălalt vin.
Te-ai supăra poate, dacă ţi-aş vorbi în modul următor: „Omule, nu te pricepi deloc în gimnastică, îmi vorbeşti de slugi şi de indivizi al căror rost se mărgineşte să procure altora satisfacerea poftelor; tot oameni care nu înţeleg nimic din ceea ce-i bun şi superior pentru semenii lor. Astfel de slugi nu fac decât să îmbuibe de hrană şi să
d îngroaşe trupurile oamenilor. Pentru asta ei sunt şi lăudaţi de cei trataţi aşa. Nu mai puţin însă aceştia din urmă s-aleg cu pierderea vechii lor bunăstări. Afundaţi cum sunt în neştiinţă, nu învinuiesc pe hrănitorii lor pricinuitori fie ai bolilor, fie ai pierderii vechii lor prosperităţi fizice, învinuirile lor cad însă asupra celor ce se întâmplă să fie de faţă în momentul când le vine suferinţa — moment care soseşte adeseori mult mai târziu decât acela când au înfrânt regulile igienei, îmbuibându-se de hrană. Aşa se întâmplă ca tocmai pe aceştia care veniseră poate să dea vreun sfat bun cade sorţiul acuzaţiei. Pe aceştia — dacă mai sunt în stare s-o facă — îi ţin de rău, pe când faţă de cei mai vechi, care sunt adevăraţii vinovaţi ai relelor de care suferă acum, ei n-au decât laude!
e lată, Kallikles, tocmai aşa ni se înfăţişează şi purtarea ta; căci proslăveşti pe cei ce ospătează pe atenieni, punându-le la dispoziţie tot ce poftesc. Lumea zice pe de o parte că ei au mărit Atena. Nu simt însă că o astfel de creştere nu-i decât o umflătură nesănătoasă. Marii noştri oameni de stat de odinioară, fără să se ocupe de înţelepciune şi dreptate,
519a au umplut oraşul de porturi, arsenale şi ziduri; l-au încărcat de biruri şi de atâtea alte fleacuri de acest fel. Dar când va veni criza prăbuşirii, desigur ei vor arunca vina pe cei care din întâmplare vor avea situaţia în momentul acela, povăţuindu-i de bine. Dimpotrivă, vor fi sărbătoriţi oameni ca Temistocle, Cimon şi Penele, adică tocmai vinovaţii păcatelor noastre. Poate că atunci se vor repezi şi împotriva ta, de nu
b vei lua seama bine; poate şi împotriva prietenului meu Alcibiade, când vor vedea că o dată cu bunurile dobândite acum pierd şi pe cele de altădată. Bineînţeles, aceasta li se va întâmpla fără să fie vinovaţi de
334
GORGIAS
L
relele noastre, ci fiind cel mult tovarăşi la vină. Totuşi există un lucru destul de lipsit de judecată, pe care eu însumi îl pot vedea şi de care aud vorbindu-se la fel ca despre oamenii de altădată. Când chiar statul învinuieşte de te-miri-ce nedreptate pe vreunul dintre oamenii politici, bag de seamă că învinuiţii se supără foc, se revoltă contra nedreptăţii ce li se aduce şi strigă că după ce au adus cetăţii atâtea servicii este o c nelegiuire să li se dorească pieirea. Totul e o minciună. în adevăr, capul unui stat nu poate fi lovit niciodată pe nedrept de însuşi statul pe care-1 conduce. Acelaşi lucru se petrece şi cu cei ce se consideră oameni politici. întocmai ca şi cu sofiştii. în adevăr, aceştia, oricât sunt de pricepuţi în atâtea direcţii, fac totuşi greşeala următoare: declarându-se învăţători de virtute,ei îşi ponegresc destul de des şcolarii, deoarece — zic ei — aceia îi nedreptăţesc, fie pentru că nu-i plătesc, fie pentru alte atitudini de recunoştinţă faţă de modul superior cum i-au tratat ei, d simţindu-se maltrataţi din partea acelora. Ce-ar putea fi mai lipsit de judecată ca asta? Cum e cu putinţă ca nişte oameni deveniţi buni şi drepţi graţie unui învăţător care i-a dezbărat de nedreptate să săvârşească nedreptatea chiar faţă de învăţătorul lor, tocmai când nici nu mai au nedreptatea în suflet? în adevăr, când n-o au, cum ar putea-o întrebuinţa faţă de cineva? Nu găseşti, prietene, că aşa ceva-i fără loc? Ca un adevărat orator politic, astfel m-ai silit sa vorbesc acum, Kallikles, prin refuzul tău de a-mi răspunde.
KALLIKLES: Adică tu nu poţi vorbi dacă cineva nu-ţi răspunde?
SOCRATE: Poate că da, de vreme ce mă întind şi eu la vorbă mai ales acum, când tu nu mai vrei să-mi răspunzi. Dar, bunule, în numele e zeului prieteniei, tu nu găseşti că-i fără raţiune ca omul ce se tot laudă că face pe alţii virtuoşi, tocmai el să se plângă ca de nişte păcătoşi de cei pe care el însuşi i-a pregătit să fie virtuoşi şi chiar sunt astfel?
KALLIKLES: Ba găsesc.
SOCRATE: Aşa, nu-i auzi şi tu pe cei ce spun mereu că formează oameni în vederea virtuţii?
KALLIKLES: Cum de nu? Dar ce te aştepţi de la unii ca aceştia, 520â oameni vrednici de tot dispreţul?
SOCRATE: Dar eu zic ce să spunem de ceilalţi, care, dându-se drept cârmuitorii unui stat pe care-şi iau sarcina să-1 facă desăvârşit, se apucă ei înşişi să-1 bârfească la cel dintâi prilej şi să-1 declare drept cel mai păcătos? Crezi că este vreo deosebire între aceştia şi cei de care
335
PLATON
GOROIAS
vorbeam înainte? Nu este, ferici tute! A fi sofist e una şi aceeaşi cu a fi retor; în tot cazul ceva foarte aproape, cum spuneam lui Polos1. Dar tu, din neştiinţă desigur, ai spus despre una — de retorică — că-i lucru desăvârşit, pe când faţă de cealaltă n-ai arătat decât dispreţ. La drept vorbind, sofistica întrece aşa de mult retorica în frumuseţe, pe cât stă legiferarea deasupra procedurii judecătoreşti, gimnastica deasupra medicinei. în ce mă priveşte, am socotit că vorbitorii politici şi sofiştii sunt singurii oameni care n-au dreptul să se plângă de opera pe care ei înşişi au săvârşit-o, spunând că ea se întoarce cu răutate împotriva lor. Nu — fiindcă această plângere s-ar îndrepta în contra lor: e vina lor că n-au adus şcolarilor folosul pe care îl făgăduiau. Ce, nu-i aşa?
KALLIKLES: Aşa e.
SOCRATE: De asemenea, ei sunt singurii care, cât se pare, pot hărăzi binefaceri numai pe încredere, dacă cele ce făgăduiesc sunt adevărate. E altceva când ar fi în discuţie o binefacere de natură deosebită. Să pregăteşti, de pildă, pe cineva să alerge bine la o întrecere prin tehnica pedotribului. Aici s-ar mai putea înţelege ca un elev să-şi înşele învăţătorul, lăsându-1 fără recunoştinţa cuvenită şi neplătindu-i salariul în cazul că maestrul a lăsat lucrul la voia aceluia, neînţele-gându-se de mai înainte asupra preţului şi neridicându-şi banii îndată după întrecere. Dar nu încetineala alergării a pricinuit nedreptatea, ci însăşi nedreptatea. Ce, nu-i aşa?
KALLIKLES: Ba da.
SOCRATE: Şi astfel, o dată ce maestrul înlătură tocmai acest lucru, nedreptatea, el n-are să se mai teamă că va fi nedreptăţit şi rămâne singurul în măsură să săvârşească binefacerea fără vreo garanţie, dacă în adevăr este în stare să-i facă pe oameni drepţi. Nu-i aşa? . KALLIKLES: Este.
SOCRATE: Pasămite, asta-i pricina că nu e ruşine pentru cineva să ia plată în schimbul celorlalte îndrumări ce ar da, cum e de pildă la construirea unei case sau la alte specialităţi tehnice de felul acesta.
KALLIKLES: Fireşte.
SOCRATE: Dar când este vorba de vreo acţiune de unde urmează să ştim care-i cel mai bun mijloc să facem pe cineva virtuos, sau cum să-şi călăuzească un om cel mai bine casa proprie ori ţara sa, lumea
'La 465 c.
336
veştejeşte pe cel ce nu-şi dă sfatul decât în schimbul unei sume de bani. Sau nu?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Se înţelege, pricina stă în faptul că acest gen de 521a binefaceri este singurul care trezeşte în sufletul celui folosit dorinţa să i-o întoarcă cu recunoştinţă. Şi apare astfel ca semn bun, dacă cel ce a făcut binele îl va şi primi la rândul său. Şi se înţelege, semnul nu-i bun dacă aceasta nu se întâmplă. Este sau nu aşa cum spun?
KALLIKLES: Este.
SOCRATE: Ce fel de grijă rrZ ndemni, prin urmare, să port b oraşului nostru? Lămureşte-mă. Să mă lupt cu atenienii ca un doctor, spre a-i face cât mai buni? Să păstrez faţă de ei ascultare, vorbindu-le numai pe plac? Spune-mi adevărul, Kallikles. Este drept din parte-ţi să urmezi a vorbi tot aşa de sincer cum ai fost la început. Acum iată, grăieşte frumos şi nobil.
KALLIKLES: Răspunsul meu e că trebuie să-ţi slujeşti poporul.
SOCRATE: Cu alte cuvinte, prea nobile prieten, tu mă îndemni să-i linguşesc?
KALLIKLES: Slujba unui mysian1 de eşti în căutarea unui cuvânt mai plăcut, Socrate! De nu vei face aşa...
SOCRATE: Nu mai repeta ce mi-ai spus de atâtea ori, cum că mă va ucide oricine va vrea, ca să nu-ţi răspund şi eu la fel, că numai un om rău omoară pe unul bun. Nici că voi fi jefuit de tot ce am, pentru a nu-ţi repeta răspunsul că jefuitorul nu va avea cum să se folosească de acest avut, deoarece aşa, pe nedrept cum le-a luat, aşa le va şi folosi. Şi c ceea ce-i nedrept este şi ruşinos, ce-i ruşinos este şi rău.
KALLIKLES: Cum văd, Socrate, tu eşti încredinţat că nu ţi se poate întâmpla nici un rău din acestea, ca şi cum ţi-ai ales locuinţa dincolo de linia oricărei primejdii; ca şi cum ar fi cu neputinţă să te tragă cineva în judecată: vreun pervers sau un păcătos oarecare.
SOCRATE: Kallikles, ar trebui să fiu cu adevărat nebun de n-aş crede că într-un stat ca al nostru oricine poate păţi orice. Ştiu totuşi foarte bine că, dacă voi intra prin tribunale şi voi fi expus la cine ştie ce primejdii, de pildă, de felul celei de care vorbeşti, fără îndoială, cel ce d
^
1 Mysienii erau socotiţi oameni fără prestigiu; în altă parte Platon zice despre un mysian cu acelaşi dispreţ: Mvoui' eoxaTO?.
337
PLATON
GORGIAS
mă va târî acolo va fi un neruşinat. Căci nici un om de treabă n-ar duce acolo pe unul ce n-a făcut nimănui o nedreptate. Şi n-ar fi de mirare să mi se tragă şi moartea de aici. Vrei să-ţi spun de ce mă aştept la orice? KALLIKLES: Foarte mult.
Politica lui Socrate
SOCRATE: Cred că sunt între puţinii atenieni, ca să nu zic singurul, care m-am apucat de adevărata politică; în tot cazul sunt singurul astăzi care pun în aplicare o astfel de activitate. Dar întrucât, când vorbesc, eu nu iau cuvântul pentru a face cuiva plăcere, şi numai în vederea binelui superior şi, întrucât prin modul cum vorbesc, eu nu caut desfătarea şi nu voi să mă folosesc de mijloacele care încântă şi
e către care tu mă îmbii, recunosc că nu voi fi în stare să mă apăr la un tribunal. Este însă locul să repet cuvântul pe care l-am spus lui Polos: voi fi judecat întocmai ca doctorul pe care l-ar învinui bucătarul în faţa unor copii. Şi te las să cercetezi dacă poate un astfel de om să se apere, când ar fi târât înaintea acelor judecători faţă de care prigonitorul său ar spune: „Iată copii, acesta-i bărbatul care v-a făcut nenumărate neajunsuri. Pe cei mai mici dintre voi îi sluţeşte, îi taie, îi arde, îi face să
522a slăbească, să se înăbuşe... într-un cuvânt, vă aduce la disperare; tot el vă dă cele mai amare băuturi, vă opreşte de la mâncare şi de la băut. Nu este ca mine, care vă ospătez din belşug cu tot felul de mâncăruri plăcute!.. ."Ei, strâns de această nenorocire, ce crezi că ar putea spune doctorul? De-ar vrea să dea glas adevărului şi ar spune: „Copii, eu făceam toate acestea pentru sănătatea voastră", ce ţipete gândeşti că nu s-ar ridica din pieptul unor astfel de judecători? Ori poate crezi că strigătul lor nu va fi destul de mare?
KALLIKLES: Tot ce se poate; e foarte de crezut!
b SOCRATE: Şi socoteşti că ar fi pus în cea mai mare încurcătură
şi că n-ar şti ce să spună? KALLIKLES: Desigur.
SOCRATE: Tocmai aşa ceva cred că mi s-ar întâmpla şi mie, dacă aş intra vreodată într-un tribunal, căci eu nu voi putea să le amintesc plăcerile pe care le-aş fi pricinuit judecătorilor — considerate de aceştia binefaceri şi servicii. Pe de altă parte eu nu râvnesc poziţia nici a celor ce fac, nici a celor ce primesc aşa ceva. Ci, dacă va susţine cineva că
338
stric pe tineri, împlântând îndoiala în sufletele lor, ori că vorbesc de rău pe cei în vârstă, rostind în cerc intim sau în public cuvinte amare împotriva lor, recunosc că nu voi fi în stare să le răspund nici adevărul c că pe bună dreptate spun toate acestea şi că ce fac e numai în folosul vostru, judecătorilor, nici altceva nimic. Aşa că va trebui să îndur orice-mi va fi hotărât de soartă.
KALLIKLES: Găseşti, Socrate, cp are o frumoasă situaţie omul care în oraşul său se vede fără putinţa >e a se apăra singur?
SOCRATE: Dacă ar fi în el măcar cealaltă apărare, Kallikles, pe care mi-ai recunoscut-o şi tu de atâtea ori! Să fie adică ajutat prin aceea că n-a rostit niciodată, nici n-a săvârşit ceva nedrept, nici faţă de d oameni, nici faţă de zei. Căci, după cum adesea ne-am înţeles, cea mai puternică ajutorare a sa însuşi — asta este. Dacă îmi dovedeşte cineva că nu mă pot apăra singur nici pe mine, nici pe altul, în felul acum pomenit, mi-ar fi în adevăr ruşine, fie că mi-ar dovedi-o faţă de mulţi, fie faţă de puţini, fie faţă de mine singur; iar dacă ar fi să mor din această neputinţă de a mă apăra, recunosc că m-aş mâhni foarte. Dimpotrivă, dacă mi-aş termina viaţa din pricină că am fost total lipsit de linguşirile retorice, ştiu bine că m-ai vedea îndurând moartea cu toată liniştea. Că doar însuşi faptul de a muri n-are în sine pentru nimeni e nimic înspăimântător, pentru nimeni care nu-i total lipsit de judecată şi bărbăţie; ce ne înfricoşează e săvârşirea nedreptăţii; să ajungi în lumea lui Hades cu sufletul împovărat de nenumărate păcate, iată care este cea din urmă nenorocire. Dacă vrei, sunt gata să-ţi povestesc cum stă şi lucrul acesta.
KALLIKLES: întrucât ai sfârşit cu celelalte, de ce n-ai duce-o şi pe asta la capăt?
Judecata din urmă. Imperiul lui Hades
SOCRATE: Ascultă dar, reluă dânsul, o foarte frumoasă expunere, 523a pe care sunt sigur că o vei lua drept basm, dar eu ţi-o dau ca pe o realitate. în adevăr, cele ce am de gând a-ţi spune ţi le voi prezenta ca adevăruri. Zeus, Poseidon şi Pluton, zice Homer, îndată ce au primit de la tatăl stăpânirea lumii, şi-au împărţit-o între ei. Şi era în vremea lui Cronos o lege în privinţa muritorilor - lege care a fiinţat de altfel în toate timpurile şi este şi acum în vigoare între zei — că, dintre oameni,
339
I
PLATON
GORGIAS
b cine îşi trăieşte viaţa după dreptate şi cu evlavie, acela când moare se duce să locuiască în Insulele Fericiţilor, departe de necazuri, în mijlocul a toată fericirea. Dimpotrivă, cel nedrept şi nelegiuit se duce la închisoarea ispăşirii şi-a dreptăţii, închisoare pe care o numesc Tartar. Judecătorii acestora în vremea lui Cronos şi chiar mai târziu, pe la începutul domniei lui Zeus, judecau fiind în viaţă încă; şi judecau pe oameni ca vii, chiar în ziua când aceştia trebuiau să-şi dea sfârşitul. Se înţelege, judecăţile lor nu erau bine făcute; de aceea, atât Pluton cât şi supraveghetorii Insulelor Fericite au adus faptul la cunoştinţa lui Zeus, spunându-i că veneau neîncetat, fie într-o parte fie în cealaltă, oameni
c nevrednici să intre acolo. Atunci Zeus zise: „Dacă-i aşa. voi pune eu capăt acestei stări; că nu se mai poate să las a se judeca rău; şi cum era să fie altfel, zise dânsul, când cei ce se înfăţişează înaintea Scaunului vin îmbrăcaţi şi sunt judecaţi încă în viaţă fiind? Apoi se mai întâmplă, adăugă el, că mulţi care au sufletele încărcate de păcat se bucură de trupuri frumoase, de nobleţea neamului şi de bogăţie; iar când a sosit ziua judecăţii, ei târăsc după sine o mulţime de martori, care depun că
d aceia au trăit după dreptate; şi, negreşit, judecătorii sunt impresionaţi de mărturiile lor, în afară de faptul că ei înşişi sunt vii în clipa când trebuie să se rostească; că, prin urmare, şi ochii şi urechile lor, precum şi celelalte simţuri ale corpului se interpun în faţa spiritului lor şi le acoperă vederea. Toate acestea, şi nu mai puţin îmbrăcămintea, atât a lor cât şi a celor ce sunt judecaţi, li se aşază înaintea vederii. Pentru aceea, zise el, cel dintâi lucru este ca oamenii să înceteze pe viitor de a mai cunoaşte dinainte clipa când moartea îl va ajunge pe fiecare, lucru pe care ei acum îl ştiu. Porunca, de altfel, este dată lui Prometeu, în sensul ca să se isprăvească cu starea aceasta. în al doilea rând, oamenii
e trebuie să fie judecaţi dezbrăcaţi de toate astea; să fie, prin urmare, aduşi în faţa Scaunului numai după ce au murit. Pe de altă parte şi judecătorul trebuie să fie gol; tot după moarte să fie şi el, atunci când judecă, pentru a putea privi nemijlocit, cu sufletul său, sufletul fiecărui justiţiabil mort, care vine acolo desfăcut la rândul său de toate neamurile, după ce şi-a lăsat pe pământ toată podoaba de acolo. Numai astfel poate fi dreapta judecată! Eu, ca unul ce ştiu acestea înaintea voastră, am şi orânduit ca judecători pe chiar copiii mei: doi din Asia, pe Minos şi Radamante, iar
524a din Europa pe Aiakos. Lui Minos îi voi da precăderea în judecăţi, pentru cazul când unul sau altul dintre ceilalţi ar avea o nedumerire în vreun
340
.
punct: în acest chip se va orândui cea mai dreaptă hotărâre asupra drumului ce trebuie să apuce oamenii dincolo". Iată, Kallikles, ce-am auzit povestindu-se, lucruri pe care eu le cred adevărate. Iată şi ce poate b urma după a mea socotinţă, din cele spuse mai sus.
Ce este moartea?
Eu cred că moartea nu-i nimic alta decât despărţirea a două lucruri deosebite: sufletul şi corpul. Şi când s-au desfăcut unul de altul, nu mai puţin fiecare dintr-însele îşi păstrează starea proprie, pe care omul o avea când era în viaţă. Aşa, corpul îşi ţine propria lui natură şi arată semnele tratamentelor şi a suferinţelor ce va fi îndurat. Dacă, de pildă, c un om a avut în viaţă corpul mare, fie în mod natural, fie ca urmare a modului de a se fi hrănit, fie din ambele pricini, el şi mort va fi mare; dacă a fost gras, va fi şi după moarte gras; la fel şi cu toate celelalte: dacă de pildă a avut grijă în viaţă să-şi păstreze părul, el va fi pletos şi mort; dacă purta pe corp, când trăia, te-miri-ce urmă de biciuire ori altfel de răni — nu numai de bici, ci şi din alte pricini — şi pe acestea le poţi vedea pe trupul său neînsufleţit; de asemenea, dacă ar fi avut mădularele frânte sau stâlcite când era viu, frânte sau stâlcite pot fi văzute şi după moarte. într-un cuvânt, în orice chip îşi va fi pregătit în d viaţă corpul, în acelaşi chip va rămâne şi mort: va avea. adică, vizibile câtăva vreme toate sau cea mai mare parte din particularităţile lui. Şi lucrul îmi pare că se întâmplă la fel şi cu sufletul, Kallikles. Dezbrăcat de corp, se va putea cunoaşte urmele pasiunilor ce-i străbătuseră viaţa: fie ale celor din natură, fie ale celor pe care omul şi le va fi întipărit în suflet, datorită unei deprinderi repetate asupra fiecărui lucru. Iar când sufletele lor se vor înfăţişa judecătorului, când de pildă cele din Asia vor veni la Radamante, acesta, după ce le va aşeza în faţă, le va examina e pe fiecare, fără să ştie ale cui sunt. Şi nu rareori judecătorul are înaintea sa pe însuşi Marele Rege, ori sufletul vreunui alt rege, ori pe al unui puternic, cu deosebire când vede că are de-a face cu unul lipsit total de sănătate, sfâşiat de biciul patimilor sau de ridurile ce i-au întipărit adânc jurămintele strâmbe, nedreptatea şi faptele vieţii de toate zilele. Nimic 525a drept în el; toate strâmbate de trufie, de minciună, de-o creştere din care a lipsit adevărul. Vede în sfârşit un suflet pângărit de neorânduială şi de
341
PLATON
toate fărădelegile pe care i le-a pricinuit în viaţă puterea nemărginită, moliciunea, cutezanţa cea pătimaşă şi lipsa de măsură în fapte. Iar după ce judecătorul a examinat un suflet păcătos ca acesta, îl trimite numaidecât cu ruşine într-o închisoare, în care, dacă ajunge, începe să-şi ispăşească în suferinţe pedepsele ce i se cuvin. Şi ce i se cuvine unei fiinţe supuse astfel ispăşirii? Ce se cade omului pe care-1 pedepseşte cineva pe bună dreptate? Una din două: sau să se facă om de treabă, trăgând un folos din suferinţă, sau să fie pildă altora, pentru ca, oricine-1 vede îndurând cele ce îndură, să se înfricoşeze şi să se facă mai bun. Dar şi cei care se aleg cu un folos şi cei care-şi ispăşesc în pedepse greşelile — fie c-ar fi osândiţi astfel de zei sau de oameni — ei fac parte oricum din categoria celor ce s-au făcut vinovaţi de păcate ce se pot ierta. Dar şi aşa, folosul cu care ei se aleg, aici ori în infern, e dobândit nu mai puţin prin dureri şi suferinţe... că nu-i alt chip a se elibera de păcatul nedreptăţii. Cât pentru vinovaţii cei mari, cei pe care deprinderea şi nărăvirea în rele îi osândeşte fără leac, de la unii ca dânşii nu rămâne decât pilda pentru alţii. Folos ei nu trag din pedeapsa proprie, ca unii ce n-au iertare. Se folosesc însă alţii: toţi câţi, fiind nedrepţi, îi văd pe aceştia supuşi din cauza păcatelor la cele mai mari, mai dureroase şi mai înfricoşătoare suferinţe — eternă privelişte şi înştiinţare pentru cei ce se tot coboară în închisoarea infernului. Şi eu unul nu mă îndoiesc că şi Arhelau va sta în rândul lor, fără de alta, dacă-i adevărat ce Polos mi-a spus despre dânsul. Ba adaug şi pe toţi tiranii, câţi vor mai fi fost... De altminteri, eu sunt încredinţai că cea mai mare parte dintre cei sortiţi a rămâne pilde sunt aleşi dintre tirani, dintre regi, dintre puternicii zilei şi în genere dintre cei care s-au îndeletnicit cu cârmuirea statelor. De obicei aceştia sunt oameni care, fiindcă dispun de-o putere suverană, săvârşesc cele mai mari crime şi cele mai blestemate fapte. Părerea mea se întăreşte şi de mărturia lui Homer, în ale cărui opere ne sunt înfăţişaţi regi şi potentaţi, care în împărăţia lui Hades erau osândiţi la chinuri veşnice; aşa e cazul lui Tantal, Sisif şi Tityos. în schimb, nu cunosc poet care să fi menţionat pe Tersit care, deşi renumit ca păcătos pentru răutatea lui fără de iertare, totuşi, fiindcă a fost un simplu particular, nimeni nu 1-a pus să sufere pedepse înfricoşate.
342
GORGIAS
Păcătoşii cei mari sunt cu deosebire cei puternici. O excepţie: Aristide al lui Lisimah
Pricina? Nici nu i-ar fi fost lui cu putinţă, ca particular, să se coboare la o astfel de treaptă a păcătoşeniei; pentru asta a şi fost el mai fericit decât unul dintre cei cu mare putere. Cum vezi, Kallikles, cu deosebire între oamenii înzestraţi cu autoritate vei găsi pe cei care devin criminali adevăraţi. Trebuie să adaug totuşi că nimic nu te împiedică să 526a întâlneşti şi dintre cei puternici în rândurile cetăţenilor virtuoşi. Sunt cu totul vrednice de admirat asemenea cazuri, când apar. Căci să recunoaştem, Kallikles: când ai la îndemână toate mijloacele de a fi nedrept, nu-i uşor să trăieşti după dreptate. Şi cât de puţini sunt muritorii care intră în această categorie! S-au ivit în adevăr şi la noi şi pe aiurea — şi sper că s-or mai ivi — dintre cei virtuoşi şi buni, având însuşirile trebuitoare pentru a duce la îndeplinire cu dreptate sarcinile pe care le încredinţează cineva. Eu ştiu numai unul, a cărui faimă s-a lăţit pe tot b cuprinsul locuit de greci: este Aristide al lui Lisimah. Dar, preabunule, cea mai mare parte dintre cei puternici sunt păcătoşi. Şi acum, întorcându-ne la ce ziceam adineauri, când acel Radamante, de care a fost vorba, primeşte un astfel de suflet, el nu vrea să ştie de dânsul nimic, nici cine este, nici din cine se trage, ci doar dacă e un păcătos. Şi, după ce se încredinţează că-i aşa, îl trimite în Tartar, adăugând doar atât: dacă-1 socoteşte om rău, dacă-i cu iertare sau dacă e rău fără de leac. Acela, odată intrat acolo, începe să îndure suferinţele meritate. Alteori, când judecătorul bagă de seamă că are înainte un suflet care a străbătut prin viaţă fiind însoţit de evlavie şi adevăr, sufletul unui c oarecare, fie particular fie altcineva (cu deosebire, Kallikles, pot vorbi aici de cazul când are în faţă sufletul unui filosof, care şi-a îndeplinit în viaţă ale sale şi nu s-a încurcat în intrigi), atunci judecătorul, după ce-1 admiră, îl trimite în Insulele Fericiţilor. Aceleaşi lucruri, exact la fel, face Aiakos. Şi unul şi celălalt judecă ţinând în mână o varga. Iar Minos, fiind supraveghetor, sade jos. Numai dânsul ţine în mână sceptrul de aur, cum zice că 1-a văzut şi Odiseu al lui Homer1: „Stând şi d pe morţi judecându-i cu schiptrul de aur în mână..."
1 Odiseea, XI, 569.
343
u
PLATON
GORGIAS
Cât mă priveşte, Kallikles, eu sunt încredinţat de adevărul acestor susţineri şi studiez în ce chip mă voi înfăţişa judecătorului având sufletul cel mai sănătos. Lăsând la o parte onorurile cu care sunt
e deprinşi cei mai mulţi dintre oameni şi urmărind numai adevărul, îmi voi da osteneala în fapt, cât pot, să fiu cel mai virtuos atât în viaţă cât şi — când va fi să mor — în moarte. Şi sfătuiesc cu întreaga mea putere pe toţi oamenii — se înţelege, te îndemn în rândul întâi pe tine, contrar ideilor ce împărtăşeşti — să vă îndreptatţi către acest fel de viaţă şi să râvniţi premiul unei astfel de lupte, pe care o declar mai preţioasă decât toate celelalte întreceri de aici. Şi te ţin de rău, pentru vremea când nu vei mai fi în stare să-ţi ajuţi ţie însuţi, atunci când va veni şi pentru tine ziua dreptăţii şi vei fi supus judecăţii de care am vorbit puţin mai
527a înainte. Ajuns în faţa judecătorului, la fiul Aiginei, când va pune mâna pe tine ca se te ducă acolo jos, vei rămâne şi tu cu gura căscată şi cu capul ameţit, nu altfel decât sunt eu aici. Ba s-ar putea să te şi pălmuiască cineva pe obraz şi să te acopere de ocări în chip şi fel. Poate că acestea îţi par un basm din cele ce spun babele şi le dispreţuieşti; n-ar
b fi nici o mirare să le nesocoteşti, dacă am fi în măsură să căutăm dezlegarea problemei în altă direcţie şi să găsim alte soluţii, mai bune şi mai aproape de adevăr. Dar, aşa stând lucrurile, tu vezi singur că voi trei, fiind cei mai capabili dintre toţi grecii de astăzi — tu, Polos şi Gorgias —, nu vă văd în stare să faceţi dovada că altul e felul de viaţă ce ar trebui să ni-1 însuşim şi nu acesta, care are superioritatea că-i folositor şi în lumea de dincolo. Nu numai atât, dar lungile noastre discuţii, deşi au izbutit să zdruncine toate teoriile, pe una singură n-au clintit-o din liniştea ei. Anume, că mai degrabă trebuie să ne ferim de a săvârşi decât de a suferi nedreptatea şi că, dacă e o preocupare vrednică de dat în grijă omului, este să nu căutăm mai mult a părea decât a fi drepţi; aceasta şi în viaţa particulară şi în cea publică. Şi, dacă cineva
c se face rău într-o parte, el trebuie să fie pedepsit, întrucât al doilea bun după cel de a fi drept este ca, dacă te-ai făcut netrebnic, să-ţi ispăşeşti prin pedepse greşelile. De asemenea, trebuie să fugim de toată linguşirea: şi de cea faţă de sine, şi de cea faţă de alţii, şi de cea faţă de câţiva, şi de cea faţă de mulţime. Iar de retorică să ne folosim ca de oricare altă faptă, punând-o pururea în slujba dreptăţii. Ascultându-mă deci pe mine, însoţeşte-mă acolo unde, dacă ajungi, vei fi fericit şi în cursul vieţii şi după ce mori: mi-o arată raţiunea însăşi.
Practică virtutea chiar suferind palme, zice Socrate
Şi lasă pe oarecine să te dispreţuiască, să te trateze ca pe un om fără minte, să te acopere de ocări, dacă-i place aşa. Pe Zeus! tu prinde atunci cutezanţă şi fii gata să primeşti chiar palma cea ruşinoasă, de care vorbeam... că nu-i nimic grozav în această suferinţă dacă, practicând virtutea, rămâi de fapt un om superior şi corect. Şi numai după ce vom fi străbătut împreună drumul virtuţii, ne vom apuca şi de treburile politice; de-abia atunci vom pune la cale ceea ce vom găsi că-i nimerit a orândui, ca unii care vom fi atunci mai în stare să hotărâm decât suntem acum. E în adevăr lucru ruşinos ca noi, fiind în halul în care ne arătăm că suntem, să ne mai şi fălim, lăsând a crede că este ceva de capul nostru, când noi ne schimbăm părerile asupra aceloraşi lucruri în fiece clipă; aceasta chiar în marile probleme! La câtă neştiinţă ne-am coborât! Să ne folosim, prin urmare, de călăuza raţiunii, care ni s-a descoperit acum. Este raţiunea care ne învaţă că cel mai bun chip de a trăi viaţa e să praticăm dreptatea, şi în general virtutea, în vederea vieţii şi a morţii. Să urmăm acestei învăţături şi s-o propovăduim şi celorlalţi. Ci nu pe aceea, în care crezi tu, şi spre care mă împingi şi pe mine, că nu-i bună de nimic, Kallikles.
344
