Puterea politică

Argument

Despre violenţă ca fenomen social sau psihologic s-au scris multe cărţi importante şi de succes de-a lungul timpului. Problema violenţei în viaţa politică este însă puţin analizată şi cercetată în literatura de specialitate. O explicaţie rezidă şi în modul de manifestare al acestui fenomen „complex şi proteiform”, în faptul că el se întâlneşte la toate nivelurile societăţii astfel încât conştiinţa comună tinde să-l perceapă şi să-l accepte ca pe ceva natural, normal şi obişnuit.

Evenimente politice majore cu încărcătură maximă de violenţă, cum sunt cele care s-au petrecut şi se petrec şi în zilele noastre, fie că este vorba de cele care au însoţit procesul de prăbuşire a comunismului, cum a fost Revoluţia Română şi războiele din Jugoslavia, sau cele desfăşurate pentru înlăturarea terorismului, a dictaturilor şi a totalitarismului şi trecerea la o viaţa democratică, cum sunt războaiele din Afganistan şi Irak, iar recent cele din Tunisia şi Egipt şi, cu deosebire, cele din Libia, sunt de natură să aducă în atenţia publică şi în dezbaterea specialiştilor câteva probleme de mare importanţă teoretică şi practică, menite să revigoreze interesul pentru abordări şi analize mai complexe, interdisciplinare, ale vieţii politice. Printre acestea se numără şi cea privind relaţia dintre puterea politică şi violenţă, respectiv, necesitatea de a se găsi un răspuns la întrebări ca: Ce este puterea politică şi din ce motive este ea asociată frecvent cu autoritatea, forţa şi violenţa? Ce rol are puterea politică şi cum se manifestă? Este puterea politică reductibilă la violenţă şi dominaţie? Este violenţa o armă politică? ş.a.

Puterea politică – strategii şi manifestări

Ca mod de „a fi” şi „a acţiona” al politicului, puterea politică reprezintă capacitatea unor grupuri de oameni de a-şi impune voinţa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii. Puterea se exprimă prin acte de decizie, dar şi prin alte fenomene şi relaţii politice manifestate la diverse niveluri sociale, economice, organizaţionale etc. După Alvin Toffler, a studia puterea înseamnă a avea în vedere cel puţin trei ipoteze ale acesteia: 1. „Puterea e inerentă tuturor sistemelor sociale şi tuturor relaţiilor umane. Nu e un lucru, ci un aspect al oricărei şi tuturor relaţiilor dintre oameni. Prin urmare, e inevitabilă şi neutră, intrinsec nici bună, nici rea; 2. «Sistemul de putere» îi include pe toţi – nimeni nu e scutit de el. Dar pierderea de putere a unei persoane nu înseamnă întotdeauna câştigul alteia; 3. Sistemul puterii în orice societate e subdivizat în subsisteme de putere din ce în ce mai mici, cuibărite unul în altul. Aceste subsisteme sunt legate între ele şi de sistemele mai ample de care aparţin, prin feedback. Indivizii sunt încorporaţi în multe subsisteme de putere, diferite, deci conexe.

Este de reţinut, deci, că puterea politică nu poate fi limitată la un singur fenomen şi nici considerată ca un întreg indivizibil, ci ca un complex structurat, în forma unui sistem de puteri. Puterea politică priveşte întotdeauna acţiunea colectivă a unei comunităţi sociale şi se dispune într-un anumit teritoriu. Puterea politică există şi se manifestă acolo unde societatea devine stratificată, asimetrică, tensionată, unde sistemul de relaţii sociale devine tot mai complicat, fiind necesar un instrument pentru a sprijini ordinea şi organizarea raţională (conducerea, administrarea şi controlul etc.).

Prin urmare, puterea politică „nu este un lucru ci o relaţie care operează la toate nivelurile societăţii, nu doar la nivelul aparatului puterii”, şi în interiorul căreia, arată M. Foucault, există „un conflict.Ca şi politicul a cărei expresie este, puterea poartă în sine şi promovează interese şi forţe opuse. Ea nu este numai represivă, ci şi constructivă. Puterea politică reprezintă un efort de dominare, de impunere şi exercitare a forţei, totdeauna în raport cu anumite interese, dar înseamnă şi conducere, organizare, funcţionare şi dezvoltare socială etc. Altfel spus puterea politică „e în acelaşi timp autoreprezentare a societăţii şi o instituţie a ei“ şi apare ca „indicatorul unei diviziuni organice a societăţii^.
În esenţă, rolul oricărei forme de putere este „de a asigura - în conformitate cu interesele categoriilor sociale care o deţin şi o exercită - coeziunea şi funcţionalitatea diferitelor structuri şi organisme ale societăţii umane, coordonarea activităţilor care se desfăşoară în interiorul acesteia.Toate societăţile au nevoia de o orientare (coordonare) spre anumite scopuri, puterea având funcţia de a realiza aceasta şi a menţine societăţile în stare de funcţionare. În acelaşi timp, concurenţa politică între indivizi, grupuri sociale (partide) poate genera instabilitate, puterea fiind mijlocul de a „veghea” la echilibrul social şi la ordinea stabilită. Fiecare structură politică (statul îndeosebi) intră în relaţie cu altele, puterea acţionând pentru apărarea intereselor naţionale, pentru a dezvolta relaţii economice, politice, culturale etc.

Este necesar, subliniază M. Foucault, „să distingem între relaţiile de putere înţelese ca jocuri strategice, între libertăti şi poziţiile de dominaţie pe care oamenii le denumesc de obicei <putere>. Între acestea se află tehnologiile de guvernare prin care poziţiile de dominare apar şi se menţin”. De aceea, analiza puterii politice trebuie facută la „trei niveluri: relaţii strategice, tehnicile de guvernare şi poziţiile de dominaţiei. Ignorarea sau confundarea unor asemenea niveluri de analiză au condus întotdeauna la a asocia sau chiar identifica puterea politică cu forţa, violenţa, dominaţia şi autoritatea, cum procedează interpretările psihologiste, sociologice, teleologice şi instrumentale date puterii politice.

Analiza relaţiilor de putere ca jocuri politice strategice evidenţiază măsura în care puterea ar putea constitui o dimensiune eminamente politică a unei comunităţi, menită să asigure ordinea socială ca unitate a libertăţilor şi obligaţiilor cetăţenilor, iar acţiunile şi manifestărle sale să coincidă cu voinţa şi interesele cetăţenilor şi ale întregii societăţi. Aceasta se realizează numai din perspectiva concret istorică a diverselor forme de manifestare a puterii politice. Cea mai importantă formă de manifestare a puterii politice o constituie regimurile politice, care exprimă modul concret de constituire a organelor şi instrumentelor de conducere din societate în raport cu cetăţenii. Se ştie că diversitatea constituirii şi evoluţiei regimurilor politice este în strânsă legătură cu modul preluării şi exercitării puterii, pe căi democratice sau nedemocratice, după cum anumiţi factori, sociali şi economici, culturali, religioşi sau tradiţii istorice, au generat sau stimulat un gen sau altul (democratic sau autoritar, totalitar) de regim politic. Criteriile viabile de apreciere a unui regim politic sunt, deci, natura şi modalităţile sale de funcţionare (democratică sau dictatorială), valorile pe care le promovează, eficienţa procesului de guvernare etc.

În viziunea modernă a lui M. Foucault, puterea se poate exercita ca o dmensiune politică numai în regimurile democratice, unde membrii societăţilor sunt cetăţeni liberi trataţi „ca subiecţi care acţionează. În aceste condiţii, puterea politică nu se mai identifică cu violenţa, constrângerea şi dominaţia, întrucât puterea coexistă cu posibilitatea rezistenţei şi reacţiei adverse non-violente a cetăţenilor la exercitarea acesteia. Mecanismele vieţii democratice, funcţionarea sistemului de drept, extinderea spaţiului public, cincidenţa intereselor societaţii civile cu ale statului conferă puterii politice legitimitate, autoritate şi capacitatea de a se impune ca recunoaştere de sine. ”Violenţa ramâne astfel o simplă (subl. ns.) componentă a puterii, constant reafirmată prin multiple evenimente din viaţa cotidiană.

Prin contrast, în regimurile totalitare, comuniste, dictatoriale, puterea politică se manifestă fraudulos, ca o putere absolută, nelimitată de legi constitutive, neîngrădită de niciun fel de reguli şi bazată direct pe forţă şi violenţă. Acest fapt este posibil pentru că societătile totalitare apar în condiţii de destructurare socială, de dispersare a acţiunii şi scopurilor colective, de dezintegrare a spaţiului public, care conduc la inacţiune şi destrămarea universului politic comunitar. Aşa se explică şi durata, uneori, îndelungată a regimurilor totalitare şi dictatoriale. Într-o astfel de realitate se poate exercita o dominaţie totală prin mijloace exterioare politicii, făcând din stat un instrument de produs violenţă şi teroare, iar din violenţă o armă politică. Orice reacţie ori manifestare potrivnică regimului este uşor reprimată cu brutalitate.

Consecinţa utilizării violenţei ca armă politică este instituirea în societate a unei violenţe impersonale, încorporată în întreaga societate. Este ceea ce cunoscutul politolog suedez Johan Galtung denumea violenţă structurală care exprimă efectele defectuoasei alcătuiri a societăţii, subdezvoltare şi sărăcie, încălcarea oricăror drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor, abrutizarea vieţii personale şi colective. Un asemenea tip de violenţă mocneşte şi se acumulează şi, neavând nicio alternativă de calmare, poate exploada oricând în forme necontrolabile. Aşa s-au petrecut lucrurile în România comunistă, în Tunisia, Egipt şi continuă să se petreacă astăzi în Libia, Siria sau Yemen.

Modul de desfăşurare a acestor evenimente demonstrează că nu forţa violenţei are un rol hotărâtor, ci slăbiciunile comunităţii care o acceptă. Acolo unde s-au putut organiza forme de rezistenţă şi luptă non-violente, dar ferme, bazate pe o solidaritate colectivă puternică, s-a putut contracara şi s-a înfrânt forţa violenţei înarmate, aşa cum au demonstrat atât confruntăile dintre mulţimile ieşite pe străzile din Timişoara şi Bucureşti, în România, cât şi cele de pe străzile din Kairo, în Egipt. În cazurile în care violenţele politice iau o asemenea amploare încât afectează interesele altor state şi pun în pericol valorile umane fundamentale, dreptul popoarelor la libertate şi independenţă, are loc intervenţia altor state care sunt puse în situaţia de a folosi şi ele violenţa ca armă politică. Aşa s-a întâmplat în Jugoslavia, în Afganistan şi Irak, şi se întâmplă încă în Libia.

Este un principiu teoretic cunoscut că puterea politică nu este un scop în sine, dar este un mijloc în perspectiva unui scop. Iar dacă scopul justifică mijloacele, în mod reciproc, acele mijloace, puterea politică, sunt îndreptăţite să susţină acel scop cu instrumentele sale cele mai potrivite, inclusiv folosind forţa şi violenţa ca armă politică.

Violenţa instrumentală, instituţionalizată

După cum am arătat, puterea politică este însoţită de manifestări şi fenomene violente, care îmbracă o diversitate de forme, indiferent de tipul de orânduire sau regim politic. Şi aceasta cu deosebire prin modul de exercitare şi de folosire a instrumentelor sale de guvernare Raporturile sociale conducători-conduşi, dominanţi-dominaţi, ordine-control etc. sunt percepute de oameni ca tipuri de agresiune şi violenţă. Putem privi, deci, puterea ca pe o formă de manifestare a violenţei, pentru că puterea politică nu se poate realiza prin voinţă proprie, ci prin dominaţie, prin forţă, persuasiune, manipulare, demagogie şi jocuri politice.

Chiar şi într-o societate democratică utilizarea puterii se exercită prin instrumente de presiune, prin instituţii proprii, iar violenţa politică se concretizează în măsuri de prevenire şi coerciţie, oficializate prin legi constitutive. Puterea politică apare astfel ca o forţă calificată, instituţionalizată, un fel de ,,violenţă legală” (Max Weber), de acţiune raţională, exercitată prin instrumentele statului. De aceea viziunea instrumentală a puterii, susţinută de Max Weber, a fost preluată de tot mai mulţi teoreticieni ai fenomenului politic care „recunosc că violenţa nu reprezintă nimic mai mult decât cea mai evidentă manifestare a puterii.

Teoria politică se preocupă în principal de fenomenul utilizării violenţei organizate de către putere (statul cu deosebire) sau de cel al răzvrătirii violente împotriva puterii. Hannah Arendt preciza că trebuie ”să stabilim dacă faptul de a folosi forţa, respectând legile, modifică natura forţei înseşi, oferindu-ne cu totul alt tablou al relaţiilor umane, pentru că forţa, datorită faptului că admite o calificare, încetează să mai fie forţă.”

Distincţiile care se fac între violenţa organizată de stat şi caracterizată drept forţă în contrast cu actele de violenţă politică împotriva statului sunt deseori menite să justifice pe unele şi să condamne pe altele: forţa este legitimă, iar violenţa nu. În tradiţia gândirii politice occidentale violenţa este privită ca un mijloc indezirabil, dar uneori necesar pentru atingerea obiectivelor politice. Autorii Enciclopediei Blackwell admit necesitatea unui minimum de violenţă din partea statului care are un rol ordonator şi organizator în societate, ,,dar numai în contextul legalităţii şi al unui regim ce are sprijinul majorităţii.”Întrucât puterea cere întotdeauna instrumente, exercitarea sa este inseparabilă de complexul de mijloace şi de scopuri, între care trebuie să existe o armonizare, o concordanţă. Dacă mijloacele utilizate de putere tind să deturneze interesul public al cetăţeanului spre satisfacerea interesului privat sau de grup, de partid, exercitarea ei are consecinţe violente şi efecte sociale perverse.

În ultimul timp, guvernul român a luat o serie de măsuri cu scopul declarat de „a scoate ţara din criză”, mijloacele folosite fiind asumarea răspunderii guvernamentale ocolind dezbaterea parlamentară. Au fost emise legi privind scăderea salariilor cu 25%, recalcularea, scăderea şi impozitarea pensiilor, reducerea numărului de salariaţi din aparatul de stat, din sistemul sanitar şi de învăţamânt ş.a. Aceste legi au afectat interesele cetăţenilor, drepturile, condiţia socială şi nivelul lor de trai, determinând acţiuni violente de protest individual dar mai ales colectiv; greve, mitinguri, revolte, manifestaţii. Faptul că aceste violenţe colective n-au scăpat de sub control, cum se întâmplă în alte ţări, în Grecia, de exemplu, se explică şi prin aceea că ele au fost oarecum calmate prin unele măsuri reparatorii.

Problema mişcărilor sociale stă azi tot mai mult în atenţia cercetătorilor europeni constituin obiectul unor lucrări, dezbateri şi conferinţe ştiinţifice internaţionale Unii teoreticieni consideră ca violenţă colectivă este un fenomen iraţional cu consecinţe distrugatoare pentru ordinea socială. Alţi teoreticieni (V Pareto, Georges Sorel, Frantz Fanon) dau însă violenţei colective un sens pozitiv, având capacitatea de a ridica semne de întrebare pentru elita politică. Aceasta este forţată să admită că o parte a vechilor norme sociale nu mai funcţionează şi trebuie adaptate, reformate. Fapt este că violenţa colectivă constitue un fenomen comun tuturor societăţilor şi se impune şi în societatea contemporană, facând să se clatine uneori guverne care par puternice. Ea se manifestă ca un fenomen raţional atâta timp cât nu scapă de sub controlul celor ce trebuie să asigure gestionarea ei. În caz contrar, violenţa colectivă devine un fenome iraţional, distructiv, aşa cum se întâmplă în Grecia.

Raţionalizarea violenţei colective înseamnă de fapt instituţionalizarea ei. În cadrul democraţiei moderne violenţa colectivă se exercită la nivelul politicului întrucât, prin intermediul regimurilor reprezentative, masele îşi asumă drepturi, roluri şi acţiuni ce aparţineau altădată doar elitelor. Se ştie că principiul de bază în democraţia reprezentativă este că poporul îi conduce pe cei care guvernează şi nu invers. Cum apreciază Gustav Le Bon în cunoscuta lui lucrare „Psihologia mulţimilor”, comportamentul social este parte integrantă a procesului de schimbare culturală şi socială şi trebuie să-i recunoaştem funcţia pozitivă ce determină stabilitatea societăţii, cu rol de a revigora ordinea socială. Exemple de violenţe instutuţionalizate datorate politicilor aplicate sau cele de răzvrătire împotriva acestor politici sunt numeroase în societate şi ele trezesc reacţii pentru că sunt vizibele. Există însă şi alte tipuri de violenţă politică chiar mai numeroase dar trecute adesea cu vederea pentru că sunt acţiuni invizibile, insesizabile, dar cu efect major pe termen scurt. Este vorba despre violenţa simbolică prin care reacţia de tip agresiv a puterii este înlocuită cu echivalenţe culturale de tip funcţional. Violenţa politică poate lua forme ale violenţei simbolice, invizibile, de câte ori violenţa brutală, deschisă, este imposibilă, condamnată social.

Violenţa simbolică

După unii autori, ideea de violenţă simbolică este folosită prima dată de Pierre Bourdieu, fiind o inovaţie a sociologiei educaţiei, evidenţiată în încercarea acestuia de a deconspira „relaţiile de determinare dintre sistemul puterii politice şi sistemul de învăţământ” – ca cea mai eficientă cale de reproducere a relaţiilor de putere într-o societate. Lumea socială, argumentează Stefan Stănciugelu, funcţionează „simultan ca un sistem de relaţii de putere şi ca un sistem simbolic” . Altfel spus, luptele pentru putere se duc în societate inclusiv la nivel simbolic şi constau în tendinţa de apropiere a bunurilor simbolice apreciate ca semne distinctive la nivelul întregului social. Violenţa reprezintă un punct comun tuturor societăţilor întrucât conflictul se află la originea politicului şi a vieţii politice. Toate societăţile fug de conflict, de violenţă, dar, cum arată Ph. Braud, „conflictul este un fenomen pozitiv, cu condiţia să fie stăpânite costurile şi controlate posibilele derapaje.”

Potenţialul de violenţă şi probabilitatea de a izbucni conflicte cu consecinţe de schimbare politică, sunt legate de felul în care sistemul politic pune la dispoziţia oamenilor resurse pentru rezolvarea de situaţii. Tipul de violenţă simbolică este întâlnit deopotrivă în sistemele totalitare şi cele democratice. Prin violenţa simbolică se exclude „competiţia între capitaluri simbolice a căror acreditare şi funcţionare ar duce la ameninţarea sistemului de simboluri şi valori ale grupului dominant.” Spre deosebire de regimurile politice totalitare, în cazul celor democratice violenţa simbolică este întemeiată pe „principiul democratic al alegerilor periodice într-un comportament social ritualizat.”

Pe baza acestui principiu, precum şi a noilor tehnologii de comunicare vi a tabloidizării spaţiului public, regimurile democratice reuşesc să substituie conflictele reale, periculoase, conflictelor ritualizate, codificate, ţinând de dimensiunea simbolică a violenţei. Din vremuri îndepărtate guvernanţii Romei Antice au înţeles că „pâinea şi circul” pot orienta agresivitatea colectivă spre un derivat, altul decât propriii lor guvernanţi. Sângeroasele spectacole date de gladiatori, de fiarele ce sfâşiau „duşmanii” Romei, aveau funcţia de a transfigura impulsurile violente ale populaţiei şi a le menţine sub control.

Violenţa simbolică este mai eficientă decât coerciţia în politică şi aparţine oricărei puteri care poate impune ca legitime o serie de simboluri şi de semnificaţii, disimulând conflictele reale, pentru a reuşi să gestioneze violenţa şi emoţiile colectivele. În lupta pentru cucerirea puterii, pentru menţinerea şi exercitarea ei, oamenii politici se angajează în proiecte de manipulare tot mai subtile şi diverse. ,,În ciuda tuturor protestelor acest comportament seducător al elitelor este unul democratic, aparţinând societăţilor pluraliste. Face parte din <joc> şi este acceptat ca atare, devenind un element normal al modului nostru de viaţă. Acest <joc> politic este <rău>, dar a devenit necesar, spune Stefan Stănciungelu . În secolul nostru, acest tip de violenţă este cel care a început să domine şi să i se ofere legitimitate datorită în special mass-mediei. Datorită comportamentului lipsit de credibilitate al oamenilor politici şi a anumitor evoluţii de pe piaţa mediatică (apariţia jurnalismului vedetă, comercializarea excesivă şi competiţia pentru audienţa etc.) se manifestă, cu intensitate şi cu accente diferite de la o ţară sau alta, o mediatizare centrată pe ştiri negative şi conflictuale, pe fapte diverse dramatice.(violenţă, crimă, accidente, catastrofe etc.), pe relatări tip paparazii sau reality-show. Acest fenomen denumit ,,videomalaise”, ,,jurnalism critic” sau ,,jurnalism popular”, care, scrie Camelia Beciu, ,,nu se bazează pe surse, pe investigaţie şi argumente, ci pe pe o serie de strategii jurnalistice proiectate pentru a intreţine contraversa şi conflictul cu orice preţ, erodează puternic încrederea publicului în structurile politice, generând indiferenţă, frustrare, cinism, angoasă,îndoială, apatie apatie şi absenteism

De la campaniile electorale până la polemica sau alercaţia dintre doi agenţi politici, prin conflicte indirecte speculate de mass media, demascări reciproce şi spectacole TV oferite publicului prin scandaluri de corupţie etc., întreaga lume politică se prezintă ca un spectacol al conflictului ritualizat oferit cetăţenilor de către mass media. Sfera politicii şi spaţiul public se tabloidizează, sunt invadate de diverstiment şi simboluri, iar impunerea lor ca legitime se concretizează în manifestarea violenţei la nivelul ideilor, reprezentărilor despre realitatea înconjurătoare. Astfel, vehicularea de mituri şi de simboluri politice în mass-media creează identităţi colective şi le modelează, stabilind dimensiuni şi forme concrete ale culturii politice într-o societate sau alta. ,,Simbolurile nu reprezintă altceva decât ceea ce sugerează la o primă vedere şi evocă o atitudine, un set de impresii sau un model de evenimente asociate în timp şi spaţiu prin logică şi imaginaţie. Ele ajută la abordarea logică a unei situaţii şi la manipularea ei şi evocă emoţiile asociate unei anumite situaţii.”

Prin intermediul violenţei simbolice, partidele politice din România au reuşit să limiteze foarte mult libertatea de exprimare şi de acţiune politică a cetăţenilor. Este un fenomen întâlnit chiar în ţări cu democraţii consolidate, deoarece partidele se erijează în purtătorii de cuvânt ai maselor, ai celor reprezentaţi. Singurul moment când aceştia se pot exprima cu adevărat rămâne votul, dacă şi acesta nu este deturnat. De aceea, după opinia unor autori, campaniile electorale poartă în ele un grad mult mai mare de violenţă simbolică pentru a cuceri, pentru a convinge. Este un joc la care participă aproape întreaga societate, alegătorii fiind puşi să decidă între două rele şi s-o aleagă pe cea mai puţin rea, ne mai fiind liberi în totalitate să aleagă ceea ce cred ei că este mai bun. ,,Sub masca dezbaterilor, talk-show-urilor, se ascunde un adevărat spectacol de violenţă, ritualizat. Politicienii exprimă frustrările indivizilor, îşi etalează propriile soluţii ca şi cum ar fi ale alegătorilor, iar aceştia se regăsesc în discursuri. Principii divergente, controverse asupra politicilor publice, sunt substanţa spectacolului. Fiecare replică <usturătoare> face să înflorească un zâmbet pe faţa <suporterului> şi un <aşa-i trebuie> care demonstrează că aceste conflicte favorizează proiecţiile spectatorilor, dându-le ocazia de a-şi exprima propriile frustrări prin procură”
În timpul campaniilor electorale lupta se poartă „pe faţă”, acuzaţiile sunt mult mai dure decât de obicei, promisiunile sunt mult mai frumos şi poate chiar mai credibil ambalate decât în restul timpului. Putem numi aceste campanii, susţine Ştefan Stănciugelu, ,,spectacolele cele mai ample de violenţă simbolică prin care aspiranţii la Putere îşi măsoară abilitatea de a seduce electoratul, într-o interacţiune specifică agent politic - ­electorat, în care primul îşi etalează logistica şi intenţiile politice pentru a seduce, iar celalalt se oferă de bună voie ca subiect al seducţiei. Un alt motiv al frustrărilor este faptul că politicienii nu exprimă fidel toate aşteptările electoratului. În timpul campaniei electorale, oamenii politici fac promisiuni exagerate, îşi ascund adevăratele sentimente faţă de alegători şi o anumită aroganţă dată de poziţionarea lor în rândul elitelor. Ei intensifică relaţiile, contactele, legăturile cu „cei mulţi”, cerşindu-le acestora susţinerea. Toate acestea aparţin unui sistem de ritualuri având menirea de a dezarma agresivitatea.

Principiul însuşi al alternanţei democratice este generator de conflicte şi manifestări violente. Într-adevăr, alternanţa presupune o concurenţă între proiecte politice realmente diferite şi perceperea succesiunii la putere a echipelor ce reprezintă aceste proiecte ca reală. În această competiţie sunt inventariate conflictele sociale, sunt manipulate temerile electoratului, rezultatul acestui efort de identificare şi găsire a tehnicilor potrivite de utilizare a problemelor sociale acute concretizându-se în victoria sau căderea guvernanţilor actuali.

O altă formă de violenţă simbolică este vehicularea miturilor politice care pot fi legate de magia limbajului şi a ritualurilor (care produc emoţii şi impulsuri colective de amploare). Miturile moderne (Mitul Salvatorului, Mitul Conspiraţiei, Mitul Vârstei de Aur sau societatea ideală ş.a) sunt expresii ale dorinţelor colective care nu-şi găsesc împlinirea prin solutii raţionale. Mitul are o importantă dimensiune afectivă şi imaginativă, fiind în primul rând trăit şi nu judecat, supus deci rigorilor raţiunii, gândirii. Acest lucru face mitul invulnerabil în faţa argumentelor de ordin raţional şi nu poate fi respins prin raţionamente de niciun fel. Dar deşi este o legendă, mitul politic exercită şi ,,o funcţie explicativă, furnizând un anumit număr de chei pentru interpretarea prezentului, constituind o grilă care pare a ordona haosul tulburător al faptelor şi evenimentelor.”

Raoul Girardet vorbeşte despre mituri ca despre „ecrane pe care se proiectează angoasele colective”, modalităţi de reacţie în faţa tensiunilor, crizelor din interiorul societăţii. Pe lânga rolul explicativ, mitul este „dublat de un rol mobilizator prin tot ceea ce vehiculează cu dimensiune profetică, mitul deţine un rol important în originea cruciadelor sau a revoluţiilor”

Dincolo de aspectele de manipulare, propagandă, demagogie şi minciună, violenţa simbolică înregistrată în societate are avantajul că nu se prelungeşte decât accidental cu pierderea de vieţi omenesti sau cu distrugeri de bunuri. Este o violenţă ce se desfaşoară dupa un ritual bine stabilit, este controlată prin mecanismele democraţiei şi este, deci, o constantă a oricarei societăţi.

În concluzie, politicul, puterea politică, conflictul şi violenţa constitue coordonate esenţiale ale societăţii şi vieţii politice. Conflictul şi violenţa însoţesc puterea politică, dar printr-un dialog public, prin acea conversaţie gălăgioasă pe care societatea o întreţine cu ea însăşi, aceasta îşi produce şi administrează propriile interese, probleme şi idealuri. Toate acestea se reflectă prin intermediul acţiunilor actorilor politici ce ne oferă un spectacol grandios, menit să diminueze agresivitatea socială, să garanteze reproducerea sistemului politic şi să asigure ordine si pace sociala.