sau
DATORIA CETĂŢEANULUI (dialog etic)
Socrate, Criton
Introducere
SOCRATE: De ce-ai venit aşa de dimineaţă, Criton? Au nu-i încă prea devreme?
CRITON: Da, e foarte devreme.
SOCRATE: Cât să fie?
CRITON: Nu s-au revărsat încă zorile.
SOCRATE: Mă mir cum de-a vrut să te lase paznicul închisorii.
CRITON: îmi este prieten acum, Socrate, de când tot vin pe-aici; apoi, mai e şi cinstit de mine cu câte ceva.
SOCRATE: Şi... ai venit acum, ori mai de mult?
CRITON: Cam de mult.
SOCRATE: Atunci, de ce nu m-ai trezit îndată, ci ai stat tăcut lângă mine?
CRITON: Nu, pe Zeus, Socrate. Şi eu, în locul tău, n-aş voi să fiu într-o atât de mare nelinişte şi mâhnire. Pe tine însă de mult te privesc şi te admir cât de liniştit dormi! Şi într-adins nu te-am trezit... ca să mai trăieşti câteva clipe, cât este cu putinţă, fără de griji. De multe ori, şi mai înainte în tot cursul vieţii, eu ţi-am fericit caracterul; dar cu deosebire în nenorocirea de faţă, cât de uşor şi liniştit o înduri!
SOCRATE: Ar fi nepotrivit pentru mine, Criton, la vârsta mea, să mă mâhnesc prea mult că trebuie în sfârşit să mor.
63
43a
PLATON
c CRITON: Şi alţii, Socrate, sunt copleşiţi de asemenea nenorociri,
şi, deşi la aceeaşi vârstă, totuşi nimic nu-i împiedică de a se întrista foarte de soarta ce-i aşteaptă.
SOCRATE: Aşa este. Dar, în sfârşit, de ce ai venit aşa de dimineaţă?
CRITON: Rea veste să-ţi aduc, Socrate. Rea — nu pentru tine, pe cât văd, ci pentru mine şi pentru toţi prietenii tăi; rea şi greu de îndurat, căci o socotesc ca pe cea mai grozavă din câte am avut de suferit vreodată.
d SOCRATE: Ce veste? Nu cumva a venit corabia din Delos, a cărei
sosire trebuie să-mi aducă moartea?
CRITON: Nu, n-a sosit încă, dar mi se pare că va sosi azi, după cât am aflat de la nişte călători veniţi din Sunion, care au lăsat-o în urma lor, acolo. Este aşadar sigur din aceste veşti că va sosi azi şi că tu, Socrate, până mâine trebuie să-ţi pui capăt vieţii.
SOCRATE: Să fie cu bun noroc, Criton! Dacă aşa le-a plăcut zeilor, aşa să fie. Totuşi, eu nu cred că va veni azi. 44a CRITON: De unde ai această credinţă?
SOCRATE: Iată de unde; în adevăr, eu trebuie să mor a doua zi după ce va sosi corabia.
CRITON: Aşa este; cel puţin stăpânii închisorii aşa spun.
SOCRATE: Ei bine, nu cred că pluta va sosi în decursul zilei de azi, ci mâine. Şi am această credinţă dintr-un vis, pe. care l-am avut astă-noapte, puţin înainte... poate tocmai în timpul când nu m-ai trezit...
CRITON: Cum era visul?
SOCRATE: Se făcea că o femeie frumoasă, bine făcută, şi b învăluită în haine albe, mă striga şi-mi zicea: „Socrate, numai în ziua de-a treia vei fi tu în Ftia mănoasă*'1.
CRITON: Ce ciudat vis, Socrate!
SOCRATE: Ba foarte lămurit, cel puţin aşa-mi pare mie, Criton.
CRITON: Fie şi „foarte lămurit", dacă ţi se pare aşa. Dar,
minunate Socrate, măcar acum ascultă-mă şi te mântuieşte. Dacă mori,
eu nu voi avea numai o suferinţă. Afară de aceea că pierd un prieten,
cum n-am să găsesc altul niciodată, dar în ochii multora care nu ne
c cunosc bine, nici pe mine nici pe tine, voi apărea ca un om care, deşi
1 Iliada, IX, 363. Sunt cuvinte pe care Ahile, mâniat, le rosteşte către Odiseu. Numai persoana verbului e aici schimbată.
64
CRITON
eram în stare să te scap, totuşi am pregetat, fiindcă n-aş fi voit să cheltuiesc ceva bani. Şi... ce faimă poate fi mai urâtă decât aceea de a părea că preţuieşti mai mult banii ca prietenii? Desigur, mulţimea nici n-are să creadă că tu, cu toate îndemnurile din inimă ale noastre, n-ai vrut să ieşi de aici.
SOCRATE: Dar, fericitule Criton, de ce ne-am sinchisi aşa de mult de părerea mulţimii? Doar cei cu minte, singurii de care trebuie să ne ocupăm, vor şti să judece că lucrurile s-au întâmplat precum au şi fost în realitate.
CRITON: Vezi numai, Socrate, şi de părerea celor mulţi este nevoie să ne ocupăm. Dovadă înseşi împrejurările de faţă, că sunt în stare cei mulţi să săvârşească nu cele mai neînsemnate nenorociri, dar cele mai mari — grozave chiar —, când cineva a fost ponegrit îndeajuns faţă de ei.
SOCRATE: Ah, Criton, cât aş fi dorit ca mulţimea să fie în stare să săvârşească şi cele mai mari rele, în schimb să poată face şi cel mai mare bine; ce frumos ar fi fost! De fapt, cei mulţi nu sunt în stare pentru nici una; ei nu se învrednicesc să facă nici ceva cugetat, nici chiar necugetat, ci lucrează aşa, la întâmplare.
CRITON: Fie cum zici; dar spune-mi, Socrate, nu cumva te îngrijeşti pentru mine şi ceilalţi prieteni? Nu cumva te temi să ieşi de aici ca sicofanţii1 să nu urzească încurcături, că te-am făcut scăpat? Şi vom fi siliţi, astfel, sau să ne pierdem întreaga stare, sau să cheltuim foarte mulţi bani; sau, pe lângă acestea, să mai pătimim şi cine ştie ce. Că dacă te temi de aşa ceva, lasă-ncolo, rogu-te, asemenea griji; doar este din parte-ne o datorie să te scăpăm chiar cu primejdia aceasta sau, de va fi nevoie, cu preţul unei primejdii mai mari. Ascultă-mă dar şi nu face altfel.
SOCRATE: Şi de asta mă îngrijesc, Criton, şi de multe altele.
CRITON: Ei bine, să nu te temi pentru aşa ceva, căci suma de bani pe care-o cer cei care te vor scăpa de aici nu este mare ; pe de altă parte, nu vezi că sicofanţii sunt aşa de ieftini încât nici pentru ei n-ar fi nevoie de mulţi bani? Chiar numai averea mea, care este şi a ta, ar fi, cred, de
1 Erau un fel de părători publici; ei au denunţat mai întâi contrabandele cu smochine, de aici numele de sicofanţi; pe urmă însă, prin abuz, ei delatau orice, adică şi bune şi rele, îndeplinind rolul pe care îl joacă azi, în democraţie, unele ziare ce nu pot trăi prin „tiraj".
65
45a
PLATON
46a
ajuns. Dar dacă tu, îngrijindu-te de mine, crezi că nu se cade ca eu să-mi risipesc averea, mai sunt aici şi alţii: deşi străini, ei sunt gata să cheltuiască. Unul dintre ei, tebanul Simmias1, a şi adus cu el banii necesari. Gata este şi Kebes, gata în tot momentul încă mulţi alţii. Aşa încât, cum spuneam, nici de starea noastră să n-ai teamă; nu respinge mântuirea şi nu mai spune ce ziceai la tribunal, că fugind îţi va fi displăcută viaţa şi că nu vei şti ce să faci. în tot locul doar, pe unde te voi duce de aici, vei găsi admiratori; iar de vei vrea să te duci în Tesalia, am acolo prieteni, care te vor preţui mult şi-ţi vor da siguranţa vieţii; şi nimeni din Tesalia nu te va stingheri.
Mai mult, Socrate; mi se pare că ceea ce faci nu este nici drept; anume că, deşi poţi scăpa, tu te predai; ba chiar lucrezi cu râvnă să ţi se întâmple ceea ce numai nişte duşmani ar putea să-ţi facă, cum ţi-au şi făcut; duşmani care ar voi să te piardă cu totul. Afară de asta, mi se pare că-ţi trădezi propiii-ţi copii, de vreme ce, putând tu însuţi să-i creşti şi să-i educi, pleci şi-i părăseşti în voia soartei... să facă din parte-ţi ce-or şti. Ei vor împărtăşi, cum e şi firesc, soarta pe care o au orfanii, lipsiţi de orice ocrotire. Căci, ori nu trebuie să ai copii, ori, dacă-i ai, se cade să suferi împreună cu dânşii până la sfârşit, crescându-i şi educându-i. Dar tu alegi, după părerea mea, calea cea mai uşoară, când ar trebui, dimpotrivă, să alegi calea cea mai vrednică de un bărbat îndrăzneţ şi cinstit; mai ales de unul ca tine, care necontenit ai spus că în decursul întregii vieţi n-ai părăsit cărarea virtuţii. De aceea, mie cel puţin mi-e ruşine atât pentru tine, cât şi pentru noi, amicii tăi, nu cumva să se creadă că tot ce s-a întâmplat cu tine s-a făcut din cauza nemerniciei noastre, atât când s-a adus procesul la tribunal — că s-a adus, deşi putea să nu fie adus —, cât şi pentru felul cum s-a dezbătut. Iar acum, în urmă, ca o culme a batjocurii, dăm impresia că fugim de primejdie ca nişte laşi şi fricoşi, de vreme ce nici noi nu te-am mântuit, nici ţie nu ţi-am dat cel mai mic ajutor, ca să te mântuieşti singur, atunci când era uşor şi cu putinţă. Acestea să le iei aminte, Socrate, ca nu cumva, pe lângă nenorocirea ce ne izbeşte, să ne mai facem şi de ocară, şi tu şi noi! Gândeşte-te, ori mai degrabă hotărăşte-te, căci nu mai este acum vreme de gândit. Şi este o singură hotărâre, căci totul trebuie să se săvârşească
1 Simmias şi Kebes sunt doi filosofi tebani, buni prieteni ai lui Socrate. în Fedon ei au roluri însemnate.
66
CRITON
în cursul acestei nopţi. Dacă zăbovim acum cât de puţin, nu va mai fi uşor şi cu putinţă pe urmă. Ci în orice caz, Socrate, ascultă-mă şi nu face altminteri, cu nici un preţ!
Principiile lui Socrate
SOCRATE: Dragul meu Criton, zelul tău este vrednic de toată lauda, dacă-i însoţit de dreptate; dacă nu, atunci e cu atât mai vrednic de dojana, cu cât este mai mare.
Ia să cercetăm: oare este drept ca noi să facem aşa ceva, sau nu? Eu totdeauna, nu numai acum, am fost astfel, că din toate cele ce alcătuiesc fiinţa mea am dat ascultare numai uneia: raţiunii. Aceasta mi s-a părut, după judecata mea, cel mai bun îndreptar. Şi credinţele mele, mărturisite altădată, nu pot acum, fiindcă mi s-a schimbat soarta, să le nesocotesc eu însumi. Dimpotrivă, ele sunt în totul aceleaşi; fiind însă mai vârstnice, le cinstesc ca şi mai înainte. Dacă deci în împrejurarea de faţă nu vom avea de spus convingeri mai bune decât acestea, să ştii bine că nu te voi asculta, chiar dacă puterea celor mulţi m-ar speria ca pe copii şi m-ar ameninţa cu suferinţe mai grozave decât cele de acum; chiar dacă m-ar osândi lanţurilor, confiscării averilor şi morţii.
Cum am putea deci să cercetăm lucrurile cu cea mai dreaptă măsură? Iată: să luăm din nou întrebarea pe care ai atins-o cu privire la părerile lumii. Este drept sau nu ce mi s-a spus de atâtea ori, că de părerile unora trebuie să ţinem seamă, de ale altora nu? Şi cele vorbite altădată erau bune numai înainte de a trebui să mor, iar acum să încep a susţine că atunci vorbeam numai aşa, pentru a vorbi, şi că nu erau în realitate decât nişte copilării şi flecăreli? Doresc mult, Criton, să cercetăm împreună dacă eu mi-am schimbat şi credinţele o dată cu situaţia, ori sunt aceleaşi ca înainte; precum şi dacă trebuie să părăsesc acum acele credinţe, sau să le urmez.
S-a spus parcă, pe cât mi-aduc aminte, de multe ori de către cei cu temei serios de judecată, cum eu însumi am spus-o acum, că dintre părerile exprimate de oameni pe-ale unora ar trebui să le preţuim mult, pe-ale altora deloc. în numele zeilor, Criton, nu găseşti asta bine cugetat? în adevăr, tu, după mersul obişnuit al lucrurilor omeneşti, eşti în afară de primejdia să mori mâine, şi nu te-ar putea înşela în păreri o nenorocire apropiată, ca pe mine. Cugetă prin urmare: nu-ţi pare dreaptă
67
47a
PLATON
CRITON
judecata că nu trebuie să pui acelaşi preţ pe părerile oamenilor, ci pe unele da şi pe altele nu, şi nu pe-ale tuturor oamenilor, ci pe-ale unora da, pe-ale altora nu? Ce zici? Nu sunt acestea nişte judecăţi drepte?
CRITON: Drepte.
SOCRATE: Nu sunt de preţuit prin urmare numai părerile exacte, iar cele slabe nu?
CRITON: Desigur.
SOCRATE: Şi părerile exacte, nu sunt ale celor pricepuţi? Cele slabe, nu sunt ale celor proşti?
CRITON: Cum de nu?
SOCRATE: Ia să vedem acum, după ce temei le deosebim pe unele de celelalte?
Un gimnast, care se ocupă de aproape cu arta aceasta, va ţine socoteală de părerea — fie laudativă, fie critică — a oricui se întâmplă, sau numai de părerea aceluia care este ori medic ori maestru de gimnastică?
CRITON: Numai de părerea acestuia.
SOCRATE: Aşadar, trebuie să se ferească de critică şi să dorească numai lauda acestuia, iar nu şi a celor mulţi?
CRITON: Fireşte.
SOCRATE: Dacă-i aşa, el trebuie să lucreze, să facă exerciţii, să mănânce ori să bea după cum îl sfătuieşte cel învăţat şi priceput, iar nu după cum i se va părea unuia şi altuia.
CRITON: Aşa este.
SOCRATE: Bine. Dar dacă nu-1 va asculta, şi-i va dispreţui şi critica şi lauda, şi s-ar lua după părerile mulţimii cu desăvârşire nepricepute, oare nu va avea de îndurat nici o pagubă?
CRITON: Cum de nu?
SOCRATE: Şi care este anume această pagubă? Unde ţinteşte ea şi ce părticică din fiinţa acestui neascultător va atinge?
CRITON: Fără îndoială, trupul lui; pe acesta-1 distruge.
SOCRATE: Bine judeci. Şi la fel se întâmplă cu celelalte lucruri, Criton, ca să nu le mai cercetăm pe toate. Fără îndoială că şi în privinţa dreptului şi nedreptului, a cinstei şi ruşinii, a binelui şi răului, asupra cărora este şi discuţia noastră de acum: trebuie oare să fim ascultători ai părerii celor mulţi şi să ne ferim de critica lor, sau numai ai părerii aceluia care singur se pricepe, pe care trebuie să-1 respectăm şi de care trebuie să ne temem mai mult ca de toţi ceilalţi? Şi nu vom asculta sfatul
68
lui, nu vom scădea şi distruge din noi tocmai partea care prin dreptate desăvârşeşte sufletul, prin nedreptate-1 nimiceşte? Ori nu este aşa?
CRITON: Cred că da, Socrate.
SOCRATE: Ia vezi acum. Dacă, ascultând de nepricepuţi, ne stricăm diferite organe ale trupului, care se păstrează numai prin igienă, iar prin boli se vatămă, oare nu putem vieţui cu un trup vătămat? Totuşi, este sau nu acesta un trup?
CRITON: Este.
SOCRATE: Bine, dar este oare de trăit cu o aşa ruină de trup
vătămat?
CRITON: Nicidecum.
SOCRATE: Dar atunci putem trăi dacă ni se strică acea parte a fiinţei noastre pe care nedreptatea o vatămă, iar dreptatea o păstrează? Sau socotim că acea parte a fiinţei noastre în care sălăşluieşte nedreptatea şi dreptatea este de mai mic preţ ca trupul?
CRITON: Ba nicidecum.
SOCRATE: Atunci, mai de preţ?
CRITON: Cu mult.
SOCRATE: Aşadar, preabunule, trebuie să ne îngrijim foarte mult de ceea ce vor zice despre noi, nu cei mulţi, ci numai cel care pricepe lucrurile drepte şi nedrepte; ce va zice unul singur; în sfârşit, ce va zice însuşi Adevărul1. Vezi prin urmare că n-ai judecat drept adineauri, când socoteai că noi trebuie să ne ocupăm de părerea mulţimii despre lucrurile drepte, cinstite, bune şi de potrivnicele lor.
Bine, ar putea zice unul, nu-s capabili cei mulţi să ne omoare?
CRITON: Da, desigur; este învederat că ar putea să zică cineva, Socrate.
SOCRATE: Adevăr grăieşti. Dar, minunatule, judecata pe care am desfăşurat-o se pare că-i la fel cu aceea de mai sus. De rândul acesta cercetează lucrul următor: dacă mai rămâne în picioare faptul că nu a trăi e de mare preţ, ci a trăi cinstit.
CRITON: Rămâne.
SOCRATE: Rămâne şi faptul că a trăi cinstit este totuna cu a trăi corect şi drept, sau nu rămâne?
1 Adevărul - zice M. Croiset, nota, op. cit., 223 —, conceput ca atribut esenţial al lui Dumnezeu, pare aici identificat cu Dumnezeu însuşi.
69
48a
PLATON
CRITON
49a
CRITON: Rămâne.
SOCRATE: Acum, după aceste puncte de reazem recunoscute de tine, să cercetăm dacă este drept ca eu să ies de aici fără voia atenienilor, sau nu este drept. Şi, dacă ni se va părea drept, s-o facem, dacă nu, să lăsăm gândul ăsta.
Cât despre observările pe care le-ai înşirat cu privire la risipirea de bani, la renume... nu le lua în serios, Criton, căci sunt observări tocmai ale mulţimii care cu uşurinţă omoară un om şi l-ar învia cu uşurinţă dac-ar fi în stare — atât e de mintoasă! Noi însă, fiindcă raţiunea ne învaţă aşa, n-avem de cercetat nimic alta, decât ce-am vorbit şi adineauri; anume dacă, miruind prin bani şi prin obligaţiile noastre, atât voi, care mă scăpaţi, cât şi eu, mântuitul, vom lucra cele drepte; sau dacă, făcând acestea, vom săvârşi în adevăr o nedreptate. Şi, dacă ni se va părea că săvârşim lucruri nedrepte, să mai fie oare nevoie de a pregeta dacă trebuie să murim rămânând aici şi păstrând liniştea şi dacă trebuie să îndurăm orice suferinţă mai înainte de a săvârşi o nedreptate?
CRITON: Cred că ai dreptate; Socrate, cercetează acum ce e de făcut?
SOCRATE: Să cercetăm, bunule, împreună. Şi dacă ai pe undeva de întâmpinat ceva, în timp ce eu vorbesc, spune şi te voi asculta; dar dacă nu vei avea, încetează odată, fericitule, de a-mi tot spune vorba că trebuie să plec de aici fără voia atenienilor. De altfel, eu pun mare preţ dacă mă poţi convinge să fac aşa ceva. Observă deci începutul cercetării mele şi încearcă să-mi răspunzi la întrebare, întocmai după convingerile tale.
CRITON: Voi încerca.
SOCRATE: Oare putem susţine că niciodată nu trebuie să săvârşim cu ştiinţă o nedreptate, sau în unele împrejurări o putem săvârşi, în altele nu? Ori dimpotrivă: în nici o împrejurare nu este nici bine nici cinstit a săvârşi nedreptatea, lucru asupra căruia ne-am înţeles şi mai înainte adeseori şi acum, de curând, iarăşi? Oare toate acele vechi mărturisiri ale noastre s-au risipit în câteva zile şi este cu putinţă, Criton, ca noi, bărbaţi aşa de vârstnici, care am discutat împreună cu seriozitate, să fi uitat până într-atât de noi înşine, încât să nu ne deosebim întru nimic de copii? Oare mai presus de toate nu stă faptul, pe care noi l-am susţinut înainte, că a săvârşi o nedreptate rămâne pentru făptuitor în orice împrejurare ceva necinstit şi ruşinos, fie că vor aproba cei mulţi,
i
fie că nu; fie că vom avea de îndurat suferinţe mai grele ca astea, fie mai uşoare? Spunem sau nu?
CRITON: Spunem.
SOCRATE: Aşadar, în nici o împrejurare nu trebuie să săvârşim nedreptatea.
CRITON: Nu, desigur.
SOCRATE: Prin urmare nici când cineva a îndurat o nedreptate nu trebuie s-o întoarcă cum cred cei mulţi, de vreme ce în nici o împrejurare nu trebuie să săvârşim o nedreptate.
CRITON: Nu, pe cât se pare.
SOCRATE: Dar ce zici, Criton? Se cade să facem rău sau nu?
CRITON: Nu se cade defel, Socrate.
SOCRATE: Ce zici însă: dacă cineva a suferit un rău, este drept sau nu să răspundă cu rău, cum zic cei mulţi?
CRITON: în nici o împrejurare, nu.
SOCRATE: în adevăr, nu este nici o deosebire între a săvârşi un rău şi a pricinui cuiva o nedreptate.
CRITON: Adevăr grăieşti.
SOCRATE: Aşadar nici cu nedreptate nu trebuie să răspundem, nici cu rău, nici unui om, oricât am fi fost nedreptăţiţi de dânsul1. Bagă de seamă, Criton! Recunoscând aceasta, să nu spui ceva împotriva convingerii tale; doar eu ştiu cât de puţini oameni au o astfel de credinţă şi mai ales câţi şi-o vor menţine!
Iar când unii cred într-un fel, alţii în altul, ştii că nu este cu putinţă între dânşii un temei comun de discuţie. Dimpotrivă, urmează cu necesitate că fiecare va dispreţui părerile celuilalt, ori de câte ori va avea prilejul să le cunoască. De aceea, gândeşte-te şi tu cât mai bine, dacă poţi fi părtaşul ideilor mele; şi, dacă crezi ca mine, numai atunci să începem discuţia, plecând de la principiul că nu trebuie, în nici o împrejurare, nici să săvârşim nedreptatea, nici să răspundem cu ea; şi tot astfel, nici să săvârşim răul, nici să răspundem cu el. Sau poate nu împărtăşeşti punctul meu de plecare? Cât despre mine, de mult am această credinţă şi o păstrez încă; iar tu de ţi-ai schimbat cumva ideile
1 Aici se exprimă cel mai înalt punct din morala precreştină; şi meritul acestei înălţimi de vederi revine întreg lui Socrate. Altminteri morala greacă curentă era a „tratamentului egal", un fel de talion (Cf. Aristotel, Morala Nicom., V, 8).
70
71
PLATON
spune-mi-o, explică-te. Dacă însă rămâi la convingerile de mai înainte, ascultă şi ce decurge din ele.
CRITON: Dar şi rămân şi gândesc la fel cu tine; urmează numai!
SOCRATE: Să arăt deci ce decurge din aceasta... sau mai bine să te întreb pe tine. Oare dacă cineva mărturiseşte şi făgăduieşte cuiva niscai lucruri drepte, trebuie să le împlinească, sau poate să-1 amăgească?
CRITON: Trebuie să le împlinească.
SOCRATE: Atunci bagă de seamă ce urmează: ieşind de-aici fără 50a de voia cetăţii, săvârşesc sau nu o nedreptate, mai ales faţă de cineva care cu nimic n-o merită? Şi mai rămân eu în cadrul dreptelor mele credinţe de altădată, sau nu?
CRITON: Nu-ţi pot răspunde, Socrate, la această întrebare; n-o înţeleg.
Prosopopeia Legilor
SOCRATE: Atunci bagă de seamă, să-ţi spun altfel. Dacă în clipa fugii mele — sau cum vrei să numeşti această ieşire — m-ar întâmpina b legile şi însăşi cetatea şi mi-ar zice: „Socrate, spune-mi, ce-ai de gând să faci? Nu cumva prin lucrul de care te-ai apucat ţi-ai pus în gând să ne nimiceşti pe noi, legile şi statul întreg, pe cât este în puterea ta? Oare crezi că este cu putinţă să dăinuiască şi să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate şi nimicite de fiecare particular?" Ce vom răspunde, Criton, acestor învinuiri şi altora multe de acelaşi fel? Căci multe ar putea spune cineva, şi mai ales un avocat, despre călcarea legilor, care, cum ştii, orânduiesc şi poruncesc ca c judecăţile date să fie suverane. Le vom răspunde că statul ne-a nedreptăţit şi că judecata sa n-a dat o sentinţă dreaptă?
CRITON: Pe Zeus, Socrate, le vom răspunde.
SOCRATE: „Dar ce este aceasta, Socrate, vor replica atunci legile. Aşa ne-am înţeles cu tine? Oare nu să rămâi supus hotărârilor pe care statul le va da în judecăţile sale?"
Şi dacă ne-ar prinde mirarea că ne vorbesc aşa, ele ar putea
adăuga: „Nu te mira, Socrate, de întrebările noastre, ci mai degrabă
răspunde; mai ales că eşti obişnuit să întrebuinţezi vorbirea cu întrebări
d şi răspunsuri. Haide dar, spune cu ce ţi-am greşit noi şi statul de ne calci în
72
CRITON
picioare? Nu noi te-am creat mai întâi? Nu prin mijlocirea noastră tatăl tău s-a căsătorit cu mamă-ta, şi te-au născut pe tine? Spune-mi, te plângi cumva că unele dintre noi, de pildă cele privitoare la căsătorie, nu suntem bine alcătuite? — Nu mă plâng, le-aş spune. — Poate împotriva acelor ce se ocupă de creşterea şi educaţia copiilor, în puterea cărora ai fost şi tu educat? Nu cumva n-au orânduit bine acele legi dintre noi care au sfătuit pe tatăl tău să-ţi dea o pregătire în direcţia artelor şi gimnasticii? — Bine au orânduit, le-aş spune. — Bine; dar atunci, dacă prin noi te-ai născut, ai crescut şi ţi-ai primit educaţia, ai putea spune că nu eşti fiul şi robul nostru1, nu numai tu, dar şi strămoşii tăi? Şi dacă lucrul este aşa, crezi oare că drepturile tale sunt egale cu ale noastre? Că ce ni-i dat nouă să facem cu tine îţi este dat şi ţie să faci cu noi? Cum, dacă cu tatăl sau stăpânul tău, când ai fi sclav, n-ai avea drepturi egale, şi n-ai fi îndreptăţit să-i atingi, oricât ai fi îndurat din pricina lor, nici să le răspunzi, auzindu-i că te vorbesc de rău, nici să-i loveşti, dacă te-ar lovi, nici altele de acest fel, oare faţă de patrie şi de noi, legile, îţi va fi îngăduit ca, dacă am hotărât să te nimicim — socotind că facem acest lucru drept — tu să te apuci la rândul tău să ne nimiceşti,întrucât atârnă de tine, pe noi legile şi patria ta? Şi, făcând acestea, mai şi spui că săvârşeşti lucruri drepte, tu, care n-ai părăsit niciodată adevărul şi calea virtuţii? Oare aşa de înţelept eşti, încât nu înţelegi că în faţa zeilor şi-a oamenilor cu judecată patria este mai preţuită, mai însemnată, mai sfântă şi mai respectată decât mama, decât tata, decât strămoşii? Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem veneraţie, supunere şi îngrijire mai mult decât pentru tată? Că pe dânsa sau o îndupleci prin convingere, sau, dacă nu, trebuie să faci ce-ţi porunceşte şi să înduri în tăcere ceea ce a poruncit ea: fie bătaie, fie lanţuri, fie chiar de te-ar duce în război, să cazi rănit sau mort? Că datoria noastră cere supunere, că dreptatea cere să nu ne dăm în lături, nici să ne codim, nici să părăsim rândul? Că şi în război şi la judecătorie şi peste tot trebuie sau să săvârşim ce va porunci patria şi statul nostru, sau să-1 convingem pe
1 Ideea de a socoti pe cetăţean rob al statului este străină dreptului modern. Antichitatea greacă n-avea noţiunea drepturilor individului. N-o găsim nici în Republica lui Platon, nici în Politica lui Aristotel. (M. Croiset, op. cit., 227). Spiritul întreprinzător al burgheziei veacului V şi în genere democraţia au însemnat, prin sofişti, un protest împotriva acestei tradiţii de anihilare a individului.
73
51a
PLATON
calea pe care ne-o dă dreptatea? Că, în sfârşit, dacă samavolnicia nu este cuviincioasă nici faţă de mamă, nici faţă de tată, cu mult mai puţin este îngăduită faţă de patrie?"
Ce vom spune la acestea, o Criton? Mărturisi-vom că legile vorbesc adevărul, ori nu?
CRITON: Mi se pare că da.
SOCRATE: „Vezi prin urmare, Socrate, ar mai zice legile: dacă noi spunem lucruri adevărate, cele ce tu săvârşeşti acum nu sunt drepte; că noi nu numai că te-am născut, te-am crescut, te-am educat şi te-am
d împărtăşit cu toate bunurile din care am avut, pe tine şi pe toţi concetăţenii tăi, dar declarăm de mai înainte şi îngăduim oricui dintre atenieni ca îndată ce va deveni cetăţean în vârstă şi va cunoaşte viaţa statului şi pe noi, legile lui, dacă nu-i vom plăcea, să-şi ia ale sale îndată şi să se ducă aiurea oriunde voieşte. Şi nici una din noi, legile, nu-i stăm în cale, nici una nu-1 sfătuim altminteri pe oricine ar vrea să plece, dacă noi şi acest stat nu-i suntem pe plac. Deci să se ducă fie în vreo colonie,
e fie în străinătate, fie oriunde i-ar plăcea, luându-şi tot avutul. Acela dintre voi însă care va rămâne aici, văzând în ce chip noi împărţim dreptatea şi orânduim treburile statului, aceluia îi spunem din acea clipă că prin însuşi acest fapt a mărturisit că va face tot ce-i vom porunci; iar dacă nu se supune, îl facem de trei ori vinovat: mai întâi fiindcă copilul nostru nu ne ascultă; apoi, fiindcă este crescut şi educat de noi; al treilea
52a fiindcă, mărturisindu-ne o dată credinţă şi supunere, nici el nu se supune nouă, nici pe noi nu ne convinge de necorectitudinea faptelor noastre; şi, pe când noi abia-1 îndemnăm să facă ce-am hotărât, fără să-1 silim cu sălbăticie s-o facă, ci doar să-şi aleagă din două una, ori să ne convingă, ori să se supună, el nu face nimic din acestea.
Aceste vini, Socrate, ţi le aducem şi ţie, dacă vei săvârşi ce-ai pus de gând, nu mai puţin decât le-am aduce oricărui atenian, ba chiar îndeosebi."
Şi dacă la rându-mi le-aş întreba pentru ce toate astea, poate mi-ar da o bună lecţie, răspunzându-mi că eu, mai mult decât oricare atenian, am recunoscut că înţeleg să trăiesc în Atena. „Mari dovezi (ar mai putea spune) ne-ai dat până acum, Socrate, că noi şi statul ţi-am fost pe plac.
b N-ai fi rămas doar în oraş cu atâta statornicie cum n-a stat nici un atenian, dacă nu ţi-ar fi plăcut îndeosebi. Nicicând n-ai ieşit din cetate,
74
CRITON
nici măcar la marile serbări1, afară de-o singură dată, la jocurile din Istm. Nicăieri nu te-ai dus aiurea, decât în război, ca soldat2; niciodată n-ai făcut măcar o călătorie pe-afară, cum fac ceilalţi oameni; nici nu te-a prins dorinţa să cunoşti vreun alt oraş sau alte legi; dimpotrivă, noi şi cetatea nostră ţi-am fost de ajuns; ba ţi-am fost pe plac atât de mult c încât, consimţind să fii cetăţeanul nostru, pe lângă multe altele, ai devenit aici şi tată de copii; iată cea mai bună dovadă că-ţi place.
în sfârşit, în timpul procesului ai fi putut să te surghiuneşti, dacă ai fi vrut, şi-ai fi făcut atunci cu voia noastră ceea ce săvârşeşti acum fără voia statului. Atunci te lăudai că nu te-atinge faptul că trebuie să mori, ci voiai mai bine — după cum spuneai — moartea decât surghiunul; acum însă nici nu respecţi acele credinţe, nici nu-ţi pasă de noi, legile, ci încerci să ne striveşti; săvârşeşti fapte pe care doar cel mai d dispreţuit rob le-ar putea face, încercând să lucrezi împotriva învoielii noastre şi a mărturisirilor tale, prin faptul că ai consimţit să fii cetăţeanul nostru. Şi, mai întâi, să ne răspunzi dacă noi spunem sau nu adevărul când mărturisim că ai consimţit cu fapta, nu cu vorba, să fii cetăţeanul nostru."
Ce să spunem faţă de acestea, Criton? Putem răspunde ceva sau trebuie să recunoaştem că-i aşa?
CRITON: Trebuie să recunoaştem, Socrate.
SOCRATE: „Ce faci tu acum altceva (ar mai spune) decât nesocoteşti înţelegerea cu noi şi înseşi mărturisirile tale? Şi totuşi te-ai e învoit cu noi nu prin constrângere, nu prin înşelăciune, nu nevoit de a te hotărî într-un timp scurt, ci vreme de şaptezeci de ani, în curgerea cărora ai fi avut prilejul să pleci, dacă nu ţi-am fost pe plac şi dacă hotărârile noastre nu ţi-au părut drepte. Tu însă n-ai preferat 53a nici Lakedaimon, nici Creta, despre care zici mereu că au bune legături3, nici vreun alt oraş grec sau străin; ci ai ieşit din Atena mai rar şi decât şchiopii şi decât orbii şi decât alţi neputincioşi. Este dar o dovadă
1 Theoria (pe care aici o echivalăm cu termenul marile serbări) înseamnă şi solia cetăţilor la serbările din Olimpia, Delfi, Corint sau Nemeia.
2 Precum s-a văzut în Apărarea lui Socrate, Socrate luase parte la luptele de la Poteidaia, Amphipolis şi Delion.
3 Lakedaimon şi Creta aveau constituţii prin excelenţă aristoerate, atribuite unor legiuitori renumiţi ca Licurg şi Minos. Atât Socrate cât şi Platon le preţuiau îndeosebi, fiindcă erau împotriva curentului democratic al timpului.
75
PLATON
CRITON
neîndoielnică că ţi-am fost pe plac mai mult decât oricărui atenian — şi statul şi noi, legile lui. Căci cui ar putea să-i placă un stat, iar legile lui să nu-i placă? Prin urmare, nu rămâi acum credincios propriilor tale mărturisiri? Socrate, dacă cel puţin ai vrea să ne asculţi pe noi, trebuie să rămâi. Şi când vei ieşi din cetate nu vei fi batjocorit.
In adevăr, gândeşte-te, dacă vei nesocoti acestea, şi dacă vei greşi asupra uneia din ele, ce bun vei săvârşi fie pentru tine însuţi, fie pentru amicii tăi? Este cu totul sigur că prietenii tăi vor fi în primejdie ori de a fi izgoniţi şi depărtaţi din ţara lor, ori de a-şi pierde întreaga avere; şi tu însuţi, dacă vei merge într-unui din cele mai apropiate state, la Teba sau la Megara (căci ambele au bune legiuiri), vei merge, Socrate, ca vrăjmaş al constituţiei lor. Şi toţi cetăţenii care poartă grija acelor state te vor privi bănuitor, ca pe un călcător de legi; tu însuţi te vei întări în ideea că judecătorii te-au osândit pe bună dreptate; căci oricine este călcător de legi prea lesne poate fi crezut şi stricător al tinerimii şi al celor naivi. Şi atunci ce vei face? Oare vei fugi şi din statele celor mai bune legiuiri şi de cetăţenii cei mai cinstiţi? Şi, dacă faci asta, oare vei mai fi vrednic să vezi lumina zilei? Sau te vei apropia de dânşii şi fără de ruşine te vei adresa lor... însă cu ce cuvinte, Socrate? Nu cumva cu vorbele pe care le spuneai aici: că virtutea, dreptatea, legile şi supunerea la legi sunt pentru oameni mai preţioase ca orice lucru? Şi nu crezi că purtarea lui Socrate ar putea să pară urâtă? Cu siguranţă, trebuie să crezi. Dar, presupunem că vei pleca din aceste locuri şi vei merge în Tesalia, la prietenii lui Criton. în adevăr, acolo domneşte cea mai mare neorânduială şi destrăbălare1; acolo poate să te-asculte cu plăcere cum le-ai istorisi cu haz fuga ta din închisoare, schimbat într-o îmbrăcăminte străină, ori înfăşurat în vreo blană de animal, ori într-o altă înfăţişare — obişnuită numai fugarilor —, spre a-ţi schimba propria figură. Şi nu va fi nimeni pe-acolo care să nu se mire că un bătrân ca tine, căruia i-au mai rămas, cum e firesc, puţine zile de trăit, te-ai încumetat să înfrângi legile cele mai însemnate, având îndrăzneala să trăieşti aşa de ruşinos! Poate că nu se va găsi, în cazul că nu vei face nimănui nici o supărare; altminteri, Socrate, multe ai să mă auzi, multe şi nevrednice de tine! Vei trăi ca un linguşitor şi slugarnic faţă de toată lumea. Şi în Tesalia ce vei face altceva decât sa te îngrijeşti de mese bune, ca şi cum de aceea te-ai
surghiunit acolo, pentru mâncare? Şi unde vor mai fi atunci cugetările tale asupra dreptăţii şi celorlalte virtuţi?
Dar, fireşte, vei zice că vrei să trăieşti pentru copii ca să-i creşti şi să-i educi. Cum adică? E nevoie să-i duci în Tesalia, pentru a-i creşte şi educa; este nevoie să-i înstrăinezi, ca să se bucure şi ei de aceste binefaceri? Şi dacă nu, dacă ei vor fi crescuţi aici, tu fiind în viaţă, oare vor fi crescuţi şi educaţi mai bine, o dată ce tu nu vei fi lângă ei? De bună seamă, amicii tăi vor purta grijă de dânşii. Sau cum? Dacă vei merge în Tesalia, se vor îngriji de ei, iar dacă te vei coborî în lumea lui Hades, nu se vor îngriji? Nu se poate..., cel puţin dacă este ceva de capul celor ce se socotesc prieteni cu tine...; şi trebuie să o crezi.
De aceea, Socrate, ascultă de noi, care te-am crescut; nu preţui mai mult decât dreptatea nici pe copii, nici viaţa ta, nici orice alt lucru, pentru ca, ajungând în lăcaşul lui Hades, să te poţi apăra în faţa celor ce cârmuiesc acolo; căci în viaţa de aici de vei săvârşi cele ce ţi se spun, nu vei face starea ta şi alor tăi nici mai bună, nici mai dreaptă, nici mai sfântă; şi când vei ajunge în acea lume nu vei putea să te aperi. Acum însă, dacă mori,eşti nedreptăţit nu de noi, legile, ci de oameni. Iar dacă vei ieşi din închisoare, săvârşind prin aceasta şi tu, în mod ruşinos, o nedreptate, şi un rău, călcându-ţi propriile convingeri şi toate înţelegerile pe care le-am încheiat între noi, ba chiar batjocurind pe cei pe care ar fi trebuit să-i cinsteşti mai mult: pe tine însuţi, pe amicii tăi, patria şi pe noi, atunci îţi vom face şi noi, cât vei trăi, viaţa nesuferită; atunci şi surorile noastre, legile Infernului, după moarte, nu te vor primi cu bine, aflând că ţi-ai dat silinţele să ne nimiceşti, pe cât îţi era cu putinţă. Vezi dar, de nu te-ar convinge Criton să faci mai degrabă ce spune el, decât ce te sfătuim noi!"
Dar să ştii bine, iubitul meu amic Criton, că aceste cuvinte mi se pare că le-aud mereu, precum koribanţilor1 li se pare că tot aud notele de flaut; şi mereu răsună în mine ecoul acestor vorbe; ba încă răsunetul lor este aşa de puternic, că nu sunt în stare să ascult şi altele. Să ştii, prin
1 Cf. Ath. IV, 6, p. 137 şi X, 4, p. 418; De asemenea, Xenofon, Amintiri, 1, 2, 24.
76
1 Koribanţii erau în Frigia nişte preoţi ai zeiţei Cibele. Când koribanţii săvârşeau cultul şi se iniţiau în misterele lui, jucau aşa de pasionat la sunetul cimbalelor şi flautelor, şi într-o dezordine atât de mare, că la urmă — ca şi dervişii musulmani de astăzi — cădeau sleiţi de puteri, ca într-un leşin, în care li se părea că aud numai sunete de flaut. Vezi şi Euthydem, 278 d.
77
54a
PLATON
urmare, că dacă te împotriveşti convingerilor ce mă stăpânesc acum, vei vorbi în zadar. Dacă totuşi socoti să faci ceva mai mult, iată, vorbeşte!
CRITON: N-am nimic de spus, Socrate.
SOCRATE: Lasă totul la o parte, Cri ton, şi să purcedem atunci pe calea aceasta, fiindcă aşa ne-a orânduit-o Zeul!
