FEDON

FEDON
sau
DESPRE SUFLET (dialog etic)
Ehecrate, Fedon, Apolodor, Socrate, Kebes, Simmias, Criton, slujitorul „celor unsprezece"
Introducere în istorisirea lui Fedon
EHECRATE: Fedon1, ai fost tu însuţi la închisoare, lângă Socrate,    57a în ziua când a băut otrava? Sau ai auzit de la altul cele din urmă cuvinte ale lui?
FEDON: Am fost însumi, de faţă, Ehecrate2.
EHECRATE: Atunci spune-mi şi mie ce-a mai zis omul înainte de moarte? Cum şi-a dat sfârşitul? Aş asculta cu plăcere aşa ceva, mai ales că de la noi, din Phlius, nu merge acum nimeni la Atena şi nici de acolo cam de mult n-a venit vreun prieten care să ne poată spune cu de-amă- b nuntul împrejurările morţii lui. Am aflat doar atât: că a băut otrava şi a murit. Mai mult decât atât nimeni nu ne-a putut spune.
FEDON: Aşadar, n-aţi aflat nici măcar cum s-a întâmplat cu    58a judecarea lui?
1 Liceul era unul din cele trei gimnazii ale Atenei; aşezat la răsărit de oraş, pe râul Illisos, acest aşezământ era închinai lui Apolo Lycianul. Cf. Pausania, 1,19 şi 29.
1  Fedon din Elida, filosof, bun prieten al lui Socrate şi Platon. A fost capul şcolii eretriace din Elida şi autor al câtorva dialoguri socratice (pierdute). Fedon a fost la un moment dat (400 î.d.Hr.) sclav de război în Atena; numai prin stăruinţele lui Socrate i-a fost răscumpărată libertatea de către unul din admiratorii acestuia; de atunci datează recunoştinţa şi prietenia faţă de marele cugetător al Atenei. (Izvoare: Athenaios, XI, 25, 505 E; Diog. Laert., II, 105; Aul.Gellius, II, 18; Seneca. Epi.sf.,XCIV,41.)
2 Ehecrate, originar din Locris; a locuit în Phlius (Sikyonia, în Pelopones). Filosof Pitagorician; a avut profesori pe Philolaos şi pe Eurytos. (Izvoare: Diog. Laert., VIII, 48; lamblikhos, Vii. Pyth, 1,35. Despre centrul pitagorician din Phlius, cf. Xen., Apomn., 1, 2; II, 3; Cicero, De fin., V, 29; Platon, Epist., IV.)
147
PLATON
FEDON
EHECRATE: Ba da; asta ne-a spus-o cineva. însă ne miram mult că, deşi judecata s-a terminat de-atâta vreme, el a murit, se pare, mult mai târziu. Pentru ce această întârziere, Fedon?
FEDON: A fost o simplă întâmplare, Ehecrate; s-a brodit să se încoroneze tocmai în preziua judecăţii pupa corăbiei pe care atenienii o trimit la Delos.
EHECRATE: Dar ce-i cu aceasta corabie?
FEDON: După spusa atenienilor, asta e corabia cu care Teseu a adus odinioară în Creta cele două cete, şapte băieţi şi şapte fete, pe care îi scăpase de la moarte — mântuindu-se în acelaşi timp şi pe sine. Se spune că au făgăduit atunci lui Apolo că, dacă scapă cu viaţă, vor trimite la Delos în fiecare an câte o procesiune, să-i aducă jertfă de mulţumire. Aceasta-i solia pe care de-atunci şi până acum o trimit mereu, în tot anul, pentru cinstirea zeului. încă din clipa când începe pelerinajul, a rămas la ei lege ca în răstimpul acesta oraşul să nu se pângărească; adică nimeni să nu fie executat în numele statului, până ce corabia ajunge în Delos şi se întoarce iarăşi aici. Lucrul ţine câteodată multă vreme, dacă se întâmplă ca vânturile să-i întoarcă din drum; începutul pregătirii se socoteşte din ziua când preotul lui Apolo încoronează pupa corăbiei, fapt care a avut loc, cum zic, tocmai în ajunul zilei de judecată.
Iată pentru ce Socrate a stat aşa de mult în închisoare, între osândire şi moarte.
EHECRATE: Fie! Dar ce sa întâmplat în apropierea morţii, Fedon? Care au fost cuvintele rostite de el, care faptele săvârşite? Cine a fost de faţă dintre prietenii acestui om? Nu cumva dregătorii n-au îngăduit nimănui să stea lângă el? Nu cumva a murit fără nici un prieten pe-aproape?
FEDON: Nicidecum. Au fost câţiva lângă el, dacă nu chiar mai mulţi.
EHECRATE: Toate astea fii bun şi mi le povesteşte cât mai amănunţit: bineînţeles dacă nu se întâmplă să ai acum vreo treabă.
FEDON: Deocamdată sunt liber, şi voi încerca să vă povestesc; mai cu seamă că pentru mine a fost întotdeauna cel mai plăcut din toate să-mi amintesc de Socrate, fie că eu însumi aş vorbi de el, fie că aş asculta pe altul povestind.
EHECRATE: Hei, Fedon! Dar nu-s altfel, ci tocmai ca tine-s şi cei ce te vor asculta. încearcă numai de ne povesteşte toate, cât poţi mai cu de-amănuntul.
Istorisirea
FEDON: Că, zău, ciudate simţiri m-au stăpânit în clipele acelea! Parcă nu mă covârşise mila pentru un prieten la a cărui moarte eram de faţă! Ci fericit îmi apărea, Ehecrate, acest bărbat, şi pentru cumpătarea si pentru învăţăturile sale şi pentru liniştea şi pentru măreţia sfârşitului său. Mi se înfăţişa unul cu care cobora în lumea lui Hades însuşi harul divin; ca unul care, ajuns acolo, va petrece fericit, dacă petrece în adevăr cineva fericit. De asta, zic, n-am fost cu totul cucerit de acea jale, ce pare firească la omul care stă în faţa unei asemenea pierderi. Şi iarăşi, n-am simţit nici plăcerea obişnuită a convorbirilor filosofice — căci şi filosof ie am discutat atunci — ci, nu ştiu cum, un sentiment ciudat se petrecea în sufletul meu, un amestec neobişnuit de plăcere şi în acelaşi timp de durere, când mă gândeam că el avea să moară în curând. Şi toţi care eram de faţă treceam prin aceeaşi stare sufletească: aci râdeam, aci plângeam... îndeosebi unul din noi, Apolodor... îl ştii,cred, şi-i cunoşti firea.
EHECRATE: Cum de nu!
FEDON: Ei bine, el era cu desăvârşire prăpădit. Dar şi eu am fost zbuciumat, dar şi alţii...
EHECRATE: Care alţii au mai fost de faţă, Fedon?
FEDON: Dintre compatrioţi erau acolo: acest Apolodor1, Critobulos2, cu tată-său; mai erau Hermogene3, Epigene4, Eshine5 şi
1  Apolodor din Phaleron, un discipol pasionat al lui Socrate. în Banchetul, Platon anume îl alege pe dânsul să povestească şi-1 pune în rolul pe care-1 are aici Fedon. (Izvoare: Platon, Apărarea, 38 b; Fedon, 117 b; Banchetul, 173 d; Xen., Mem, III. 11; Aelianos, Var. Hist., 1,16.)
2 Critobulos, fiul lui Criton, şcolarul lui Socrate; autor a şaptesprezece dialoguri şi al unei Apologii socratice — opere pierdute. Despre Criton, vezi dialogul tradus în al nostru voi. I; de asemenea, cf. Platon, Apărarea, 38 b, Euthyd., 304 d; Xenof., Apomn., 11,9; Diog. Laert.,11,121.
1 Hermogene, fiu al lui Hipponikos şi frate al lui Callias „cel bogat", de care se vorbeşte în Apărarea, 20 e; Hermogene este un personaj important în opera lui Xenofon, în Banchetul şi în Cratil, ale lui Platon.
4 Epigene, fiul lui Antyphon (vezi Apărarea, 33 e); şcolar şi amic al lui Socrate. Cf. Xenof., Meni., III, 12.
5  Eshine, fiul lui Lysanias (vezi Apărarea, 33 e); este presupus autor al unor dialoguri socratice pierdute. (Izvoare: Seneca, de Benef., 1,8; Athenaios, V, 220.)

59a
148
149
PLATON
FEDON
Aristene1; era şi Ctesip2 din Peania, şi Menexenos3, şi alţi câţiva dintre localnici. Platon4 însă, pe cât mi se pare,era bolnav.
EHECRATE: Dar străini erau?
FEDON: Da: Simmias Tebanul5, Kebes6, Phaidondes7, Euclide din Megara8 şi Terpsion9.
1 Antistene din Atena, născut între anii 436 şi 424; a întemeiat în gimnaziul numit Kynosarges o şcoală filosofică proprie — şcoala cinică, din care se va naşte mai târziu, prin Zenon, stoicismul. Antistene este şi autorul unor dialoguri (Heracles, Kyros) şi al unui tratat Despre adevăr. Adversar înverşunat al lui Platon, în ce priveşte teoria ideilor. (Izvoare: Xenoph.,Mem., 11,5; Banchetul,3,8; 4,34 sqq; Diog. Laert., VI, 1 —19,11,31; Cicero, De orat., III, 17; Aelianos, Var. Hist., IX, 35 etc. Cf. Zeller, II, 241 şi urm. şi Fragmentele adunate de A. Winckelmann, ZUrich, 1842.)
- Ctesip din Peania (Alica), tânăr renumit prin frumuseţea sa şi printr-un deosebit talent în discuţiile filosofice. Personaj în dialogul platonic Eutymedos (cf. îndeosebi 273 a), şi în Lysis, 203 c.
-1 Menexenos, personaj în dialogul Lysis şi protagonist în dialogul ce-i poartă nuemele.
4 Platon; este vorba de autorul însuşi, marele filosof; după unele versiuni, când Platon a aflat de osândirea lui Socrate, s-a îmbolnăvit de întristare şi n-a mai putut lua parte la cele din urmă întâmplări ale morţii filosofului. Este în orice caz semnificativ şi interesant cum autorul caută să se explice şi, într-o oarecare măsură, să se şi scuze că a lipsit.
5.6.''Simmias.Kebes şi I'haidon.'Jes, toţi trei din Teba.
Simmias şi Kebes au fost mai întâi şcolarii filosofului pitagorician Philolaos. Cel dintâi a oferii suma necesară pentru a scăpa pe Socrate din închisoare (Criton, 45 b; Fedon, 242 b); este şi autorul unor scrieri pierdute; cf. Diog. Laert., II, 123. Din opera lui Kebes n-a rămas decât un Tablou (Pinax), în care autorul înfăţişează în mod alegoric viaţa, împreună cu patimile ce o traversează; a fost editat de Fr. Diibner, Didot, 1840 şi de F. Drosihn. Tradusă şi în limba română, Colecţia Fundaţiei Socec, sub titlul Cebes, Imaginea vieţii omeneşti, Bucureşti.
Phaidondes a fost şcolarul lui Socrate numai.
8 Euclide din Megara, unul din prietenii şi şcolarii mai vârstnici ai lui Socrate; a fost capul şcolii eristice (sau dialectice) din Megara. O interpretare şi orientare eleată a filosofiei lui Socrate — aceasta era în esenţă fondul doctrinei megarice. (Izvoare: Platon, Soph., TAI b sqq; Cicero, Acad., II, 42; Gellius, N. AU., VI, 10; Diog. Laert., II etc.)
9Terpsion, prieten al lui Euclide; în dialogul platonic Teefet acestui Terpsion i se citeşte reproducerea, în scris, a dialogului despre ştiinţă, ce a avut loc între Socrate şi tânărul Teetet; era un adept al credinţelor pitagoriciane.
150
EHECRATE: Cum? Oare să nu fi fost acolo Aristip1 şi Cleombrotos?2
FEDON: Nu, fireşte, de vreme ce se zicea că sunt la Egina.
EHECRATE: Altul, care mai era de faţă?
FEDON: Aceştia, cred, erau toţi.
EHECRATE: Ce-a fost în sfârşit? Ce discuţii zici că au avut loc?
FEDON: Voi încerca să-ţi povestesc toate, dintru început.
în adevăr, şi eu şi ceilalţi ne făcusem obiceiul să mergem adesea pe la Socrate; şi, fireşte, mai ales în zilele dinaintea morţii. De cum se revărsau zorile, ne dam întâlnire la tribunalul unde se judecase procesul, căci era aproape de închisoare. Astfel, în fiecare zi aşteptam acolo până se deschidea închisoarea, convorbind unii cu alţii; închisoarea nu se deschidea aşa devreme. Când apoi ne da drumul, intram la Socrate şi ne petreceam cu el cea mai mare parte a zilei. De bună seamă, atunci ne-am adunat mai de dimineaţă, căci aflasem din ajun, când ieşisem din închisoare, că a sosit corabia de la Delos. îndată ne-am îndemnat unii pe alţii să venim cât mai devreme la locul hotărât. Şi-am venit. Ne-a ieşit înainte portarul, care ne întâmpina de obicei, şi ne-a spus să aşteptăm, să nu intrăm înainte ca el însuşi să ne vestească. „Acuma, zice el, cei unsprezece dregători3 dezleagă de lanţuri pe Socrate, şi-i spun că în această zi îşi va da sfârşitul". Astfel, nu după multă zăbavă el sosi şi ne spuse să intrăm. Am intrat şi-am aflat pe Socrate... tocmai atunci îl dezlegaseră din lanţuri; iar pe Xantipa4 — cred că o cunoşti — o
1  Aristip din Cirene; la început şcolar al lui Socrate; pe urmă, ca sofist, a dus o viaţă de rătăciri, învăţând şi pe alţii sofistica şi primind în schimb plată. Este întemeietorul şcolii numite „hedonistă" (care găsea idealul vieţii în plăcerea clipei trecătoare) din Cirene, în nordul Aticii. A trăit cam între anii 435—355. (Izvoare: Sext. Emp., VII, 191 sqq; Diog. Laert., II, 65—86; Cicero, De fin., 11,13; Luk., De Mort., XX, 4 etc.)
2 Cleombrotos din Ambrakia (Epir). Despre acest înfocat adept al lui Socrate ştim prea puţin; se zice între altele că, citind opera Fedon, s-a sinucis, aruncându-se în mare. După unii cauza sinuciderii era mustrarea ce 1-a cuprins că a neglijat să vină la execuţia lui Socrate. După alţii (Cicero, Tuse, 1,34) explicaţia o dădea faptul că opera Fedon 1-a convins că-i mai bine să moară. De altfel, şi în acest pasaj se observă o nuanţă de dojana la adresa lui Aristip şi Cleombrotos — mai cu seamă că Egina nu era departe.
3  Aceşti unsprezece (dregători) reprezentau: cele zece triburi ale Aticii (=<t>u\a\ ToitiKai) împreună cu secretarul comisiei.
4 Soţia lui Socrate; femeie cu renume că a fost rea; numai un temperament filosofic ca al lui Socrate a fost în stare să facă posibilă convieţuirea cu dânsa. (Cf. Xen., Sympos., II, 10). A fost totuşi o bună mamă, Xen., Apomn., II, 2, şi, precum ne arată locul citat mai sus, era şi o soţie iubitoare.
151
60a
PLATON
găsirăm lângă el, împreună cu copilul cel mic1. Atunci Xantipa, cum ne-a văzut, a început să se vaiete şi să zică vorbe cum spun de obicei femeile.
—  Ah, Socrate, pentru ultima dată prietenii îţi vorbesc acum! Pentru ultima dată tu le vorbeşti!
Şi Socrate, privind spre Criton, zise:
—  S-o ducă cineva acasă, Criton.
Atunci nişte însoţitori ai lui Criton o luară de acolo, în timp ce dânsa ţipa şi se lovea.
Vorbeşte Socrate. Plăcerea şi durerea
Socrate, şezând pe pat, îşi îndoi piciorul, îl frecă bine cu o mână şi zise pe când îl freca:
—  Ce lucru ciudat pare, amicii mei, ceea ce oamenii numesc plăcere! Cum, printr-o minune, durerea se naşte numai cu aparenţa de a-i fi contrarie. E adevărat că nu se întâlnesc în acelaşi timp în om aceste două, dar dacă cineva urmăreşte pe una din ele şi o dobândeşte, va fi neapărat silit să primească şi pe cealaltă, întocmai ca două lucruri strâns legate la câte un capăt al lor. Am impresia, zice el, că dacă Esop2 ar fi cugetat la aceasta ar fi făcut şi o fabulă: cum Zeul, voind să împace aceste două lucruri ce sunt în război, fiindcă n-a putut, s-a mulţumit să lege strâns într-un punct comun capetele lor; şi, de aceea, cine-a căpătat pe una din ele, îndată dobândeşte pe-a doua. Tot astfel cu mine; aceeaşi impresie am avut. După ce, din cauza lanţului, am simţit la picior o durere, iată, pare ca, însoţind-o, soseşte acum plăcerea3.
1  Menexenos.
2 Esop este celebrul fabulist, contemporan cu Solon şi cu cei şapte înţelepţi.
1 Este interesantă interpretarea filosofică pe care A. Fouillee o dă acestui loc, în introducerea ediţiei sale din Fedon, p. VI: „Punând aceste vorbe în gura lui Socrate, Platon a vrut desigur să ne dea mai întâi o imagine a vieţii sensibile şi pământeşti... Totul este amestecat, totul este mobil în ceea ce numim existenţa prezentă: suferim, ne bucurăm, suferim iar; nimic statornic şi în siguranţă. Este asta o viaţă liberă? Nu. Degeaba vei dezlega lanţurile care fac pe un om să sufere, căci nu-i vei aduce prin aceasta adevărata libertate; el nu va cunoaşte decât plăcerea născută dintr-o suferinţă care trebuie să reapară. Lumea sensibilă este o necontenită succesiune de contrarii: a trăi în această lume este numai a deveni, dar nicidecum a ff'.
152
FEDON
Socrate compune poezii
Atunci Kebes îl întrerupse:
—  Zău, zice, ce bine ai făcut, Socrate, de mi-ai adus aminte! Privitor la poeziile pe care le-ai scris, încordând lira lui Esop, precum şi despre imnul către Apolo... m-au întrebat câţiva până acum; foarte de curând m-a întrebat şi Euenos1: oare ce noutate a stăpânit gândirea ta de când ai venit aici, de te-ai apucai să scrii şi poezii, tu, care n-ai compus nimic până acum? Dacă ţii să-i pot da un răspuns lui Euenos, când mă va întreba iarăşi — şi ştiu bine că mă va întreba — lămureş-te-mă, ce trebuie să-i spun ?
—   Foarte  simplu, zise Socrate, spune-i  adevărul, Kebes. Răspunde-i că le-am compus nu cu gândul de a mă lua la întrecere cu el sau cu operele lui — ştiam doar că asta nu-i uşor — ci pentru a încerca sa descopăr ce vor să spună nişte vise ce am tot avut; şi să-mi împlinesc astfel o datorie... ca să ştiu dacă în adevăr aceasta este arta cu care de atâtea ori m-au îndemnat să mă îndeletnicesc.
Iată anume cam cum este lucrul. Deseori în cursul vieţii am avut acelaşi vis, arătându-mi-se când sub o înfăţişare când sub alta, totdeauna însă repetând aceleaşi cuvinte: „Socrate, îmi ziceau, creează opere de artă şi ocupă-te cu realizarea lor"2. Şi eu, tot ce-am făcut până acum, am socotit că este după îndemnul şi înteţirea visului; căci întocmai ca biciuirile celor ce aleargă la curse, aşa mă aţâţa şi pe mine visul, ca să lucrez mai departe, precum lucram, adică să mă îndeletnicesc cu arta, dat fiind că filosofia este arta cea mai mare şi că eu mă ocupam cu ea3. Acum însă, după ce s-a judecat procesul şi fiindcă sărbătorirea zeului a
1 Euenos din Păros, poet elegiac şi filosof sofist; este acelaşi despre care se vobeste în Apărarea lui Socrate, 20 a-b; Fedru, 267 a. S-a născut pe la 460 şi a fost, se crede, unul din profesorii lui Socrate.
- Prin termenul adjectival muzici grecii înţelegeau toate acele preocupări ce erau inspirate de muze şi se refereau la cultura spiritului şi a sentimentelor (de pildă: literatura, muzica, dansul), în opoziţie cu îndeletnicirile ce ţintesc la desăvârşirea puterilor şi formelor trupeşti; acestea din urmă se cuprindeau în termenul adjectival gimnasticii. De aceea am tradus locul de mai sus cu „opere de artă" şi apoi cu „realizarea lor". Se vede şi de aici ce ideal aristocratic îl preocupa pe Socrate. (Cf. Platon, voi. I al nostru, p. XVII — XXII.)
3 Pentru o mai precisă determinare a ideii că „filosofia este cea mai înaltă muzică", cf. Platon, Republica, 402 b-c.
153
61a
PLATON
FEDON
oprit ca eu să mor îndată, am găsit cu cale ca, dacă visul a înţeles cumva să-mi poruncească să compun opere de artă obişnuite, să nu mă abat de la această poruncă, ci să compun; că în tot cazul este mai sigur să nu părăsesc viaţa înainte de a-mi împlini datoria de supunere către vis, compunând şi poezii. Am făcut astfel şi eu o poezie, mai întâi în cinstea zeului căruia aparţinea jertfa de azi. Apoi, luându-mă după zeu şi cugetând că un poet, dacă doreşte să fie poet, ar trebui să creeze fapte închipuite iar nu discursuri', şi cum eu însumi nu eram un astfel de creator, am pus în formă poetică povestirile ce am avut la îndemână, pe care le-am ştiut, anume ale lui Esop, aşa cum mi-au venit întâi în minte. Acestea, Kebes, poţi să le spui lui Euenos... precum şi că-i doresc sănătate; iar dacă-i înţelept, să-mi urmeze cât mai degrabă2. Eu plec, pe cât se pare, astăzi; aşa-i porunca atenienilor.
Partea întâi Filosoful în faţa morţii. Sinuciderea
Şi Simmias zise:
— Socrate, ce fel de sfat îi dai lui Euenos? Doar eu de multe ori mă întâlnesc cu dânsul şi, din câte ştiu, pentru nimic în lume el nu te va asculta.
1  Din anlite/a uu'âou?... \6ya\K înţelegem că poe/ie cu adevărat este numai creaţia din închipuire a unui conţinut de fapte şi acţiuni (woitîi' uu8ou?), iar nu discursurile sau orânduirea de cuvinte versificate după naraţiunile altuia, cum poate fi cazul fabulelor lui Esop (Xdyouţ-). Cu alte vorbe, conţinutul iar nu forma este hotărâtor pentru opera poetică.
2 Vorbindu-ne despre chinul în care Socrate cultivă poezia în ultimele clipe, pentru a se supune vocii divine a visului şi a-şi linişti conştiinţa, acest mare înţelept ne lasă a înţelege că există o artă de a elibera sufletul de legăturile cu trupul.
Trebuie întâi în domeniul clarviziunii interioare să ne curăţim de orice cunoştinţă izvorâtă din percepţiile simţurilor. Această muză care ajută să ne curăţim este cunoştinţa imaginativă. Printr-însa se trezeşte imaginaţia noastră creatoare. Imaginând — noi murim câte puţin pentru viaţa simţurilor, ne eliberăm de percepţiile lor trecătoare, ne exercităm pentru viaţa interioară şi ne pregătim să primim cunoştinţa pe care o dobândeşte inteligenţa pură, cunoştinţă care singură atinge adevărul. Numai legându-se de acest adevăr, sufletul nostru trece în stare de nemurire, adică prin alipire de ceea ce este etern. Când deci Socrate îmbie pe Euenos să-l urmeze, de fapt îl sfătuieşte să se exercite ca dânsul, spre a dobândi conştiinţa nemuririi, spre a muri din ce în ce mai mult pentru cele trupeşti, spre a se despărţi de tot ceea ce vine din simţuri şi a se face în stare — dezvoltând într-însul conştiinţa mistică sau imaginativă — să purifice spiritul şi să-l pregătească pentru a înţelege şi a fi părtaş Ia viaţa ideilor. (M. M., op. cit., p. 47.)
154
— Cum, zise el, Euenos nu-i iubitor de înţelepciune?
—  Mi se pare că da, răspunse Simmias.
—  Atunci şi Euenos va trebui să mă urmeze... ca oricine se ocupă în mod serios cu acest lucru. Totuşi poate că nu-şi va face seama singur; se zice că aşa ceva nu-i legiuit.
în timp ce spunea acestea, el coborî picioarele la pământ şi, stând în această poziţie, vorbi de acum aşa. Atunci Kebes îl întrebă:
—  Cum înţelegi, Socrate, că pe de o parte nu-i legiuit să-şi facă cineva seama singur, iar pe de alta, că filosoful are dorinţa de a urma pe cel ce a părăsit viaţa?
—  Cum, Kebes, n-ai auzit nici tu nici Simmias nimic despre lucruri de felul acesta, voi, care aţi fost împreună cu Philolaos?1
—  Nimic lămurit, Socrate.
—  De altfel şi eu vorbesc despre acestea numai din auzite; totuşi, cele ce le-am aflat nu preget să vi le împărtăşesc. Poate, sau mai ales se cuvine ca tocmai unul care este pe punctul de a pleca din viaţa de-aici în cealaltă să cerceteze precis şi să ne povestească2 cele ce se spun asupra acestei călătorii: cum adică o socotim că este. Şi cam ce s-ar putea face altceva în timpul ce ne rămâne până la asfinţitul soarelui?3
—  Pentru care cauză, Socrate, se zice că nu-i legiuit ca omul să se omoare singur? Eu parcă am mai auzit asta până acum — eeea ce m-ai întrebat şi adineauri — de la Philolaos, încă de când îşi petrecea timpul cu noi, şi de la alţi câţiva, cum că nu s-ar cădea s-o facem. Dar până acum n-am aflat nimic lămurit despre aşa ceva de la nimeni.
—  Este nevoie, zise el, să ne punem pe lucru cu mai mult suflet. Numai aşa ai putea înţelege lesne. Poate ţi se va părea de mirare că un
1  Philolaos din Kroton (sau poate din Tarent), gonit din Italia, a trăit câtva timp în Teba, unde a avut ca elevi pe Simmias şi Kebes. El a fost cel dintâi reprezentant literar al filosofiei pitagoreice, cu specială privire asupra sistemului cosmic. Fragmentele din Diels, 32 A şi B; cf. şi Gomperz, Pens. t/e/a Gr. /, p. 122 sqq; A. Rivaud, Le probleme du devenir,cap. VII; Bumel, L'Aurore t/e/a Philosophiegr., 317 sqq.
2 Termenii SiaaKonclv şi nu6o\oye\f Par a indica tocmai părţile principale în care se împarte această carte: 1. o cercetare critică; 2. o naraţiune din închipuire (uvSos-), cum şi este de fapt descrierea finală din această scriere. Cf. P. Frutiger, Les mythen de Pluton, 1930.
3 Era lege în Atena (Olympiodor, In Plahmis Phaedonen, A,l, 17), care împiedica execuţia în timpul zilei.
155

62a
PLATON
fapt ca acesta, fiind cu desăvârşire simplu printre toate celelalte, este totuşi pentru om altfel decât celelalte. Sunt împrejurări când este mai bine să mori decât să trăieşti, precum sunt oameni pentru care moartea ar fi mai bună decât viaţa; poate ţi se pare de mirare că unor astfel de oameni, pentru care este mai bine să fie morţi, nu le e totuşi legiuit să-şi facă ei înşişi bine lor, ci trebuie să aştepte un alt binefăcător.
Şi Kebes, râzând liniştit, zise, exprimându-se în dialectul său:
—  ŞtieZeus,aşaofi.
—  în adevăr, s-ar părea, zise Socrate, că lucrul este lipsit de raţiune; totuşi ar putea să aibă oarecare temei de judecată. Cugetarea exprimată în termeni mistici1 asupra acestor lucruri, cum că „noi oamenii suntem aici ca într-un post de pază, şi că, fireşte, nu se cade să ne despărţim de el şi singuri să fugim", mi se pare o gândire adâncă şi nu uşor de pătruns. Există totuşi ceva, Kebes, care pare să exprime o bună judecată: că zeii sunt fiinţe ce se îngrijesc de noi şi că noi oamenii suntem o parte din bunurile lor. Nu găseşti astfel?
—  Ba găsesc, zise Kebes.
—  Atunci, continuă el, poate că şi tu, dacă vreunul din bunurile tale, un sclav de pildă, s-ar sinucide fără ca tu să fi fost vestit că el vrea să se piardă, nu-i aşa că te-ai supăra? Şi oare, dacă ţi-ar mai sta la îndemână vreo pedeapsă, nu l-ai şi pedepsi?
— Desigur, zise el.
— Tocmai de aceea poate că nu-i lipsit de raţiune când spunem că nu se cade să se omoare cineva singur, înainte ca Zeul să-i fi trimis o hotărâre, cum este pentru noi necesitatea de faţă2.
întâmpinarea lui Kebes
—  Aceasta, zise Kebes, îmi pare cu putinţă. Totuşi, Socrate, rămâne ciudat ce-ai spus adineauri, că filosofii sunt cei care ar dori mai bucuros să moară, dacă bineînţeles este o judecată bună ce ai spus acum, că Zeul e cel care se îngrijeşte de noi şi că noi suntem numai nişte
FEDON
1  Comentatorii văd în expresia 6 kv dnoppiiroi?... Xo'yos o aluzie la misterele orfice (OlympkKior). De altminteri, tot dîrdppvTa se numeau şi dogmele secrete ale şcolii iui Pitagora. (Ve/i Introducerea noastră la Platon, volumul întâi, p. LXIV— LXXI.)
2 Asupra sinuciderii cf. Plotin, Enn., I, cartea IX; Macrobius, In Somn. Scipio., I, 1; Porphyrios, Sent. ad intell. duc, VIII.
bunuri ale lui! Că tocmai oamenii cei mai cuminţi să nu se mâhnească atunci când se despart de această ocrotire; căci fiind într-o astfel de pază, se îngrijesc de dânşii cei mai destoinici supraveghetori a tot ce există, zeii! Iată un lucru ce n-are raţiune. Doar nu cred că cineva din-tr-înşii socoteşte că, devenind liber, se va îngriji singur de sine mai bine decât îl îngrijesc zeii. Numai prostul ar putea crede că trebuie să fugă degrabă de la un astfel de stăpân şi nu şi-ar da seama că de ce-i bun nu se fuge, ci se rămâne acolo cât mai mult cu putinţă. De aceea, cine ar fugi ar face o prostie, iar cel cuminte doreşte să stea cât mai mult lângă unul ce este mai desăvârşit decât sine.
—  Şi cu toate astea, Socrate, ce spui acum mi se pare tocmai pe dos de ce vorbisem adineauri. Se cuvine oare să se întristeze cei cu minte când mor, iar cei proşti să se bucure?
Socrate, auzind acestea, mi se păru că se bucură de încurcătura lui Kebes; şi, aruncând privirile spre noi, zise:
—  Totdeauna ne găseşte Kebes câte o pricină, şi nu vrea să se convingă prea repede de orice-i spune cineva.
Şi Simmias zise:
—  De data asta, şi mie-mi pare, Socrate, că Kebes vorbeşte lucru gândit. Oare în ce scop nişte oameni cu adevărat înţelepţi ar fugi din preajma unor stăpâni mai buni decât dânşii şi s-ar despărţi cu uşurinţă de ei? Şi, pe cât mi se pare, Kebes se gândeşte chiar la tine, că primeşti aşa de uşor să ne părăseşti şi pe noi şi pe bunii ocrotitori care sunt, cum singur mărturiseşti, tocmai zeii.
—  Drepte lucruri vorbiţi, zise el. După cum văd, voi îmi cereţi să mă apăr tocmai ca la tribunal.
—  La fel, zise Simmias.
—  Haide dar, continuă el, să încerc a mă apăra faţă de voi mai convingător decât faţă de judecători Simmias, şi tu, Kebes! De n-aş avea credinţa că, plecând de-aici, mă voi duce mai întâi la alţi zei, înţelepţi şi buni, apoi la oamenii care au murit, mai buni şi ei decât cei de aici, aş fi nedrept să nu mă întristez de moarte. Acuma însă, e bine să ştiţi: am nădejdea că merg la nişte oameni desăvârşiţi. Fireşte, lucrul nu l-aş putea întări cu dovezi. Că mă voi duce totuşi la nişte zei-stăpâni cu desăvârşire buni, aflaţi-o cu siguranţă, căci dacă printre asemenea lucruri este ceva care să poată fi afirmat cu tărie, desigur e asta. Iată de ce nu mă mâhnesc grozav, ci sunt cu bune nădejdi că, precum de mult
63a
156
157
PLATON
se spune, rămâne ceva pentru cei trecuţi din această viaţă, ceva care-i mult mai bun pentru cei buni decât pentru răi1.
—  Cum, Socrate, zise Simmias, oare ţii pentru tine singur o astfel de cugetare şi vrei să pleci fără să ne-o împărtăşeşti şi nouă? Eu cred că-i un bun al nostru, comun cu tine; afară de faptul că-ţi va sluji ca apărare, dacă ne vei convinge de cele ce afirmi.
O întrerupere a lui Criton
—  Dacă-i aşa, să încerc, zise. Dar să întrebăm mai întâi pe acest Criton, ce-o fi vrând să ne spună? Pe cât mi se pare, încă de mult ar vrea să ne vorbească.
— Ce să fie, Socrate? zise Criton. Ce alta decât că omul care-ţi va da otrava îmi tot spune de mult că trebuie să vorbeşti cât se poate de puţin. Căci, zice el, cine discută se încălzeşte prea mult, şi nu trebuie să adăugăm otrăvii nimic de acest fel; altminteri, făcând aşa, este câteodată nevoie să se bea de două şi chiar de trei ori otrava.
Şi Socrate zise:
—  Lasă-1 să vorbească. Să-şi vadă de datoria lui; iar de va fi trebuinţă, să-mi dea şi de două şi de trei ori.
— Nu-ţi închipui cât m-aşteptam la acest răspuns! zise Criton. însă ce să fac? De mult îmi bătea capul.
Ce este moartea, după Socrate?
—Lasă-1 în pace, zise el. Acum vreau să vă dau şi vouă raţiunea, ca unor judecători, de ce găsesc firesc ca un bărbat care şi-a trăit viaţa după principii în adevăr filosofice să moară cu curaj şi să aibă nădejdea că va
1 O nouă aluzie la misterele orfice, care, precum se ştie, au răspândit în lumea greacă ideea şi credinţa în nemurire. în special de la orfici porneşte imaginea după care sufletul este, în cursul „vieţii" de aici, închis ca într-o carceră, trupul fiind considerat ca element necurat, unde sufletul se exilea/.ă — drept pedeapsă pentru crime anterioare. Cea mai înaltă datorie a unui om înţelept este deci „purificarea"; şi sectanţii orfici o dobândeau printr-un întreg ritual de prescripţii şi prohibiţii (cf. Aristofan, Balr., 1032), la care se supuneau iniţiaţii. Nu se poate contesta în această operă înrâurirea credinţelor religioase pomenite mai sus. (M. M.)
FEDON
găsi dincolo de această viaţă cele mai mari bunuri. Simmias şi tu, Kebes, cum se poate întâmpla aşa ceva? Iată ce voi încerca să vă explic.
Toţi câţi s-au ocupat serios de filosofie,pare c-au lăsat în neştiinţă pe ceilalţi oameni despre faptul că ei nu se străduiesc pentru nimic altceva decât să moară şi să fie morţi1. Dacă lucrul este adevărat, ar fi cu totul ciudat ca în cursul întregii vieţi să nu doreşti altceva decât moartea, iar când ea a sosit să ne mâhnim de ceea ce am dorit şi ţintit atâta vreme.
Şi Simmias, râzând:
—  Pe Zeus! M-ai făcut să râd, deşi nu-mi era deloc de râs! în adevăr, cred că şi marca mulţime, auzindu-ţi tocmai aceste cuvinte, ar putea socoti că ai vorbit mult prea bine de cei ce se ocupă cu filosofia; şi chiar unii oameni de la noi, din Beoţia2, ar putea spune şi ei, împreună cu tine, ba încă cu tărie, că în realitate cei ce se ocupă cu filosofia doresc moartea; şi că ei, deşi fac parte din mulţime, nu-s neştiutori, că aceia sunt vrednici s-o îndure.
—  Şi poate că spun adevărul, Simmias, afară de faptul că ei „nu-s neştiutori"; căci în realitate ei nu ştiu de ce doresc moartea adevăraţii filosofi; nici pentru ce sunt vrednici de ea, nici de ce fel de moarte sunt vrednici. Dar... să lăsăm în pace marea mulţime şi să discutăm între noi. Credem despre moarte că este ceva?
—  Fireşte că da, răspunse la rându-i Simmias.
—  Oare este ea altceva decât despărţirea sufletului de trup? A fi mort nu înseamnă oare că este de o parte trupul în sine, părăsit de suflet şi separat de el, iar pe de altă parte sufletul în sine, părăsit de trup şi separat de el? Au moartea să fie altceva decât aceasta?
—  Nu, ci tocmai asta, zise.
—  Bagă de seamă, dar, preabunule! Să vedem dacă şi tu vei gândi ca mine în această privinţă; căci mai cu seamă de aici socol să iasă
1  TtOi-dvai — „a fi mort', este comentat aici de unii ca având înţeles figurat; deci, nu a 11 murit fiziceşte, ci a irii — sub raportul trupesc — cât mai aproape de felul morţilor, adică fără vreun amestec senzual în viaţa spirituală. Spre acest mod de vieţuire trebuie să ţintească deci cei ce sunt cu adevărat iubitori de înţelepciune (tjuXri oo<j>ov). Pentru determinarea adevăratului sens, cf. şi Teetet, 176 a; l*egile, IV şi Cicero, Tuse, 1,30, 31 Şi Fedon, intra, 65 e.
2  Atenienii, precum se ştie, aveau o părere proastă despre „fineţea spiritului "
beoţian.
64a
158
159
PLATON
65a
pentru noi o lumină asupra chestiunilor în discuţie. Găseşti de cuviinţă că un bărbat iubitor de înţelepciune trebuie să se străduiască pentru dobândirea celor ce le numim plăceri, ca de pildă mâncăruri şi băuturi?
— Deloc, Socrate, zise Simmias.
—  Atunci de plăcerile amorului?
— Nicidecum.
—  Dar ce zici de celelalte îngrijiri referitoare la corp? Găseşti că unul ca acesta pune preţ pe ele? De pildă, pe agonisirea de felurite veşminte, pe încălţăminte preţioasă şi pe celelalte ce se pot da corpului — oare găseşti că trebuie să le preţuiască, sau, pe măsură ce folosirea lor nu se impune ca o mare necesitate, să le dispreţuiască?
—  Să le dispreţuiască, zise; aşa găsesc că se cuvine să facă un om care este în adevăr filosof.
—  Şi nu găseşti, zise el. că în genere toată strădania unui astfel de om trebuie să se îndrepte nu către corp, ci, dimpotrivă, stând cât poate mai departe de el. să aibă în vedere numai sufletul?
—  Ba da.
—  Atunci, în această privinţă, este oare vădit că înainte de orice filosoful îşi dezleagă sufletul cât mai iute de tovărăşia cu trupul, într-un mod diferit de ceilalţi oameni?
—  Vădit.
— Cred, Simmias, că şi în ochii mulţimii apare clar că omul pentru care acestea nu sunt plăceri, omul care nu ia parte la nici una din ele nu pune preţ pe faptul că este în viaţă; dimpotrivă, el nesocoteşte total plăcerile ce-i vin prin mijlocirea corpului şi este pe drumul cel mai apropiat de moarte1.
—  Foarte adevărat — ceea ce spui.
—  Dar ce zici de însăşi dobândirea înţelepciunii? Este sau nu trupul o piedică, de-1 va lua cineva părtaş pentru cercetarea realităţii? Iată ce vreau să spun: oare simţul văzului şi al auzului arată oamenilor în vreo măsură realitatea adevărată? Sau sunt, cum ni le tot cântă poeţii2, că nici n-auzim exact realitatea, nici nu vedem?
FEDON
1 Cf. supra, 64, nota 1.
2  Ilitula, V, 127; Epiharm (Diels, fr. 12); Parmenide (fr. I, 34—37) şi Empedocle (fr.4,9şi urm).
160

— Şi dacă dintre simţurile trupului nici astea nu ne arată limpede realitatea aşa cum e, greu va fi pentru celelalte; căci toate sunt mai slabe ca acestea. Sau nu gândeşti aşa ?
—  Cum de nu? zise.
—  Dar, reluă el, când prinde sufletul realitatea adevărată? E doar firesc că, de se va apuca s-o cerceteze împreună cu trupul, va fi înşelat de el.
— Adevăr grăieşti.
— Daca este însă cu putinţă să scapere de undeva o lumină asupra realităţii, nu vine ea, pentru suflet, din faptul cugetării mai mult ca de oriunde?
-Da.
—  Şi... atunci gândeşte mai bine,când nu-1 stinghereşte nimic: nici auzul, nici văzul, nici o durere, nici vreo plăcere; când sufletul rămâne singur-singurel; când lasă în pace trupul, şi, pe cât se poate, nu-1 ia tovarăş, nu s-atinge de el... Iată, numai atunci simte realitatea.
—  Aşa este.
—  Oare şi aici, nu cumva sufletul filosofului, mai ales, dispre­ţuieşte trupul şi fuge de el, căutând să rămână singur, în sine?
— Se înţelege.
—  Dar ce să spunem, Simmias, de lucrul următor? Să afirmăm că există dreptatea în sine, ca realitate neatârnată? Sau nu este nimic?
—  S-o afirmăm, pe Zeus.
—  Şi despre frumosul în sine şi despre bine putem susţine că sunt realităţi?
—Cum de nu?
— Cum? Ai văzut tu până acum, cu ochii tăi, vreo realitate de acest fel?
—  Deloc, zise.
— Dar atunci ai aflat de existenţa lor prin vreun alt simţ dintre cele de care se serveşte trupul? Mă gândesc la toate... la mărime, de pildă, la sănătate, la putere, cu un cuvânt, la esenţa tuturor celorlalte, care pot avea singure o fiinţă în sine.
Oare se poate afla prin mijlocirea trupului care-i miezul cel mai adevărat din acestea? Sau lucrul se petrece în chipul următor: acela dintre noi care prin cugetare va fi mai pregătit să priceapă cât se poate
161
PLATON
FEDON
de exact fiecare din lucrurile pe care voieşte să le cerceteze, acela se apropie cel mai mult de cunoaşterea fiecărui obiect în sine?
—  Fără îndoială.
—  Dacă este aşa, cine ar putea cunoaşte realitatea mai apropiat decât unul care izbuteşte să pătrundă cât mai mult în Fiecare lucru numai prin cugetare? Şi... cine mai mult decât cel ce nu adaugă cugetului nici măcar văzul, şi nu târăşte odată cu gândul nici un alt simţ? Unul ca
66a acela, folosindu-se numai de cugetare, de ea singură şi neamestecată, încearcă să prindă însăşi realitatea lucrului în sine. El înlătură cât poate şi ajutorul ochilor şi al urechilor şi — ca să spun într-o vorbă — al întregului corp, întrucât acestea îl tulbură, iar când s-amestecă, nu lasă sufletul să dobândească nici adevărul nici puterea de cunoaştere. Simmias, dacă există om care se întâlneşte vreodată cu realitatea, oare nu-i tocmai cazul?1
—  Minunat, Socrate, să ascult cum desprinzi tu adevărul, zise Simmias.
b               — Bine, reluă dânsul, dar e nevoie ca din toate astea să ne oprim
acum la o părere cum e aceea pe care adevăraţii filosofi şi-o spun unii altora2: că moartea-i o potecă pe unde ieşim drept la ţintă când luăm raţiunea drept călăuză în cercetarea noastră; că atâta vreme cât păstrăm corpul, iar sufletul ne e legat de un rău ca acela, nu vom dobândi niciodată îndeajuns ceea ce dorim: am numit adevărul. Căci pentru nenumărate pricini stă împotrivă corpul; şi mai întâi din cauza hranei
c necesare. Sunt apoi unele boli ce se abat asupra noastră şi ne înlătură prinderea realităţii. Doar trupul este acela care ne umple de patima amorurilor, şi de pofte şi de temeri şi de tot felul de închipuiri, şi de multa flecărie3. Acestea vin într-o măsură aşa de mare, încât ne pare adevărată vorba ce se spune că din cauza trupului nu-i cu putinţă ca
1  în acest loc se vede mai limpede ca oriunde că metoda lui Platon de aflare a realităţii nu este observaţia, ci, dimpotrivă, întoarcerea spiritului către sine însuşi; este concentrarea Iui interioara, cu cea mai mare excludere a datelor exterioare ce năvălesc în suflet prin simţuri. Aici este punctul filosofiei platonice cei mai apropiat de filosofia mistică. A se cunoaşte pe sine capătă astfel un sens filosofic după care sufletul, conţinând în el a priori le/aurul realităţilor, pune pe înţelept pe calea descoperirii adevărului.
2  Foarte probabil aluzie la filosofii pitagoricieni, de care autorul vorbeşte şi în Republica, «X) b.
3 <(>Xuapia după Olympiodor conţine ideea excesului în vorbă şi acţiune. Ne-am menţinut la sensul cel mai apropiat.
162
noi să pricepem ceva vreodată. Că doar războaie şi revoluţii şi lupte, nimic altceva nu le stârneşte decât corpul, decât poftele lui. Pentru dobândirea bogăţiilor facem toate războaiele şi alergăm după avuţii; fiindcă suntem constrânşi de cerinţele trupeşti,cărora ne facem robi. De la corp, din pricina cerinţelor lui, vine şi lipsa de răgaz pentru preocupărili; filosofice. Dar răul cel mai mare din toate este că şi când am dobândi un repaus din partea corpului şi ne-am întoarce către o cercetare spirituală cât de mică, el se năpusteşte deodată asupra noastră în mijlocul cercetărilor, ne tulbură din adânc, ne zdruncină şi ne loveşte atât de tare, că nu mai suntem în stare din această cauză să deosebim unde este adevărul. Rămâne astfel dovedit pentru noi că, dacă vrem să cunoaştem vreodată realitatea curată, trebuie să ne lepădăm de corp şi să cercetăm numai cu spiritul lucrurile în sine. Pe cât se pare însă, noi nu dobândim cu adevărat lucrul pe care-1 dorim şi de care zicem că suntem înamoraţi — înţelepciunea, decât după ce murim; nu însă cât suntem încă în viaţă. Aşa ne spune raţiunea. Dacă prin simţurile corpului nu-i cu putinţă să cunoaştem realitatea, atunci din două lucruri unul: sau cunoştinţa nu se dobândeşte nicăieri, sau numai după moarte. Mai înainte însă nu, fiindcă numai după moarte sufletul va fi despărţit de corp, numai atunci el rămâne singur cu sine însuşi. Tot ce putem face în timpul vieţii este deci să ne apropiem de ştiinţă cât mai mult, este să rupem orice legătură cu trupul şi să nu avem nimic de împărţit cu el; nimic afară de cazul unei necesităţi de neînlăturat. Să ne ferim de pângărirea pe care ne-o poate aduce natura lui şi să ne păstrăm curaţi din această parte, până ce Zeul1 însuşi ne va dezlega. Curaţi şi despărţiţi de incapacitatea ce se ţine de corp, vom putea fi după toate proba­bilităţile împreună cu fiinţe de acelaşi fel şi vom cunoaşte prin noi înşine tot ce-i fără amestec. Poate acesta-i adevărul. Pasămite, nici nu-i legiuit „unuia care nu-i curăţit să se atingă de ce este curat".
Aşa ceva, Simmias, socotesc că trebuie să-şi spună unii altora, cei care sunt cu adevărat iubitori ai ştiinţei; cam aşa cred că trebuie să predice dânşii. Tu nu gândeşti Ia fel?
— La fel, Socrate.
Care este acest zeu (la singular) liberator? După Olympiodor, este Dionysos, „zeul tare prezidează viaţa şi moartea". Orficii identificau pe Dionysos cu Hades. (M. M., °P-«r.,p.83.)
163
67a
PLATON
FEDON
68a
—  Bine, prietene, dacă acestea-s adevărate, zise Socrate, o mare speranţă mă însufleţeşte la gândul că am să ajung în locul spre care pornesc. Numai acolo voi putea dobândi îndestul lucrul pentru care atâta mi-am bătut capul în trecerea prin această viaţă... dacă se poate dobândi undeva acest lucru! Astfel, călătoria orânduită mie în acest moment o voi face călăuzit de-o bună speranţă, lucru ce se întâmplă oricărui om care se crede pregătit şi curăţit, oarecum, în cuget1.
—  Aşa este, zise Simmias.
—  Oare această curăţire nu-i cumva ce spuneam adineauri: despărţirea cât mai mult a sufletului de trup şi deprinderea lui de a se concentra în sine, de a se retrage din toate părticelele trupului şi de a locui — cât e cu putinţă — şi în viaţa de aici şi în cealaltă, el singur, cu sine însuşi, dezlegat ca de nişte lanţuri ale trupului?
—  Aşa este, zise.
—  Dar bine, oare asta nu-i tocmai ceea ce numim moarte, adică dezlegarea sufletului de corp şi despărţirea lor?
—  Ba da.
—  O astfel de separaţie însă, cum spuneam, n-o doresc mereu, îndeosebi cei cu adevărat filosofi şi numai ei? Şi nu-i tocmai grija de căpetenie a filosofilor să-şi dezlege sufletul de corp şi să-1 aibă separat?
—  Se pare.
—  Bine, dar n-ar fi —precum am zis şi la început — un lucru de râs ca omul să se pregătească în cursul vieţii printr-un mod de trai cât mai vecin cu moartea, iar la urmă, când aceasta soseşte, el să se revolte? Aşa ceva n-ar fi ridicol?
—  Cum de nu!
—  Este fapt, aşadar, Simmias — zise Socrate — că adevăraţii filosofi caută să înveţe a muri; că pentru dânşii mai mult decât pentru orice om moartea nu-i de temut. Căci observă din cele ce urmează. Dacă ei dispreţuiesc corpul în tot chipul, şi doresc să-şi păstreze numai sufletul, singur şi neatârnat, şi dacă totuşi, când vine moartea, ei se înspăimântă şi se supără foarte, nu-i oare total lipsit de raţiune să plece fără bucurie acolo unde sperau să se întâlnească cu ce-au dorit mai mult în viaţă — cu înţelepciunea şi dezlegarea de acest trup pe care l-au urât?
Această curăţire, numită katharsis, era opera misteriilor şi se căpăta prin iniţiere.
164
Cum? Când le-au murit tineri iubiţi, femei şi copii1, mulţi au ţinut să se coboare împreună cu aceia, de bună voie, în lăcaşul lui Hades, duşi numai de speranţa că acolo îi vor revedea şi, se înţelege, că vor fi împreună cu adevărat cu cei doriţi; iar unul care iubeşte înţelepciunea cu adevărat şi care a căpătat speranţe puternice că n-o va găsi aiurea decât la Hades, unul ca acesta se va supăra în faţa morţii şi nu se va duce acolo cu plăcere?
Nu, prietene, cel puţin nu trebuie s-o credem, dacă în adevăr avem de-a face cu un filosof. Cel puţin pentru el trebuie să fie sigur că nicăieri aiurea nu-i este cu putinţă să se întâlnească cu adevărata înţelepciune. Şi dacă lucrul este aşa, n-ar fi, cum spuneam adineauri, o mare lipsă de raţiune să se teamă de moarte un astfel de om?
Adevărata virtute
—  Ar fi, pe Zeus, spuse el.
— Prin urmare nu-i pentru tine o dovadă, zise Socrate, că omul pe care-1 vei vedea foarte mâhnit în faţa morţii n-a fost un iubitor de înţelepciune, ci de trup? Că acelaşi mai este poate iubitor de arginţi, doritor de onoruri, sau că preţuieşte fie pe una din astea, fie chiar pe amândouă?
—  Aşa este, cum zici.
—  Oare aşa-numita bărbăţie nu aparţine ea, Simmias, îndeosebi celor cu o astfel de pregătire sufletească filosofică?
—  Fără îndoială, zise.
—  Dar cumpătarea, din care marea mulţime nu cunoaşte decât numele, cumpătarea, care spune să nu te robeşti poftelor, să trăieşti cu puţin şi modest, nu aparţine şi ea, îndeosebi, numai celor ce-şi nesocotesc şi-şi trec viaţa iubind înţelepciunea?
—  Fireşte.
—  Dar dacă ai vrea, zise acesta, să cugeti asupra bărbăţiei şi cumpătării celorlalţi oameni — cei de rând — ce ciudate le vei afla!
1 E vorba de Ahile care, deşi îşi şlia destinul, că va muri curând după moartea Iui Hector. nu pregetă să ră/bune sufletul amicului său Patroclu
Aceeaşi aluzie cuprinde şi pe Orfeu, coborând în infern de dragul soţiei sale Euridice.
165
PLATON
—  Cum ciudate, Socrate?
— Ştii tu, zise acesta, că toţi ceilalţi oameni socotesc moartea ca pe una din cele mai mari nenorociri?
—  Da, ştiu foarte bine, zise.
— Nu cumva, când ei întâmpină moartea, o îndură cu curaj tocmai fiindcă se tem de te-miri-ce rele mai mari?
—  Aşa este.
—  Atunci toţi ceilalţi oameni, afară de filosofi, nu-s curajoşi decât din... laşitate!
—  Da, foarte ciudat.
e               — Dar ce este cu cei oarecum cumpătaţi? Dânşii nu cad în acelaşi
păcat? Căci şi ei sunt cumpătaţi din pricina unei anumite necumpătări! Şi cu toate astea noi credem cu neputinţă un astfel de lucru. Dar iată ce se întâmplă: ei au un cusur asemenea celui de mai sus, numai că priveşte uşuratica lor cumpătare; aceşti „cumpătaţi" se tem să nu fie lipsiţi de alte plăceri, şi tocmai fiiindă doresc plăcerile, se înfrânează de la unele spre a se robi altora; aceiaşi, numesc necumpătare faptul că oamenii sunt stăpâniţi de plăceri, şi nu văd că ei înşişi, înlăturând unele plăceri,
69a sunt totuşi stăpâniţi de altele. Lucrul este tocmai cum am spus adineauri: într-o oarecare măsură ei sunt cumpătaţi din pricina necumpătării.
—  Se pare.
—  O, fericite Simmias, bagă de seamă: nu cumva această cărare nu duce de-a dreptul la virtute? Nu cumva, schimbând plăcerile prin plăceri, durerile prin dureri, teama prin teamă, ceea ce e mai mare prin ce e mai mic — cum ai schimba nişte bani — ai uitat înţelepciunea, singurul ban cuviincios în schimbul căruia ar trebui să le dăm pe toate? Nu cumva ai uitat că cele ce se cumpără şi se vând cu acest ban sunt
b toate bunuri adevărate: bărbăţia, cumpătarea, justiţia, cu un cuvânt adevărata virtute, nedespărţită de înţelepciune? Că statornicia acestor bunuri este neatârnată de adaosul sau de lipsa plăcerilor, a temerilor sau a celorlalte simţăminte de acest fel?
Bagă de seamă ca nu cumva, despărţind de înţelepciune aceste sentimente sau schimbând pe unele prin altele, să dobândeşti abia o umbră a virtuţii, una vrednică de un sclav; o virtute care n-are în sine nimic sănătos şi adevărat. Adevărul, în realitate, este un fel de curăţire
c        de toate pasiunile. Cumpătarea, justiţia, bărbăţia şi însăşi înţelepciunea
166
FEDON
sunt şi ele o astfel de curăţire. S-ar putea crede că cei care ne-au orânduit misterele orfice nu sunt oameni de nimic, căci ei încă de mult ne arată de fapt, pe ascuns, că cine ajunge în lumea lui Hades necurăţit şi nepregătit se va afunda în nămol, pe când cine ajunge curat şi iniţiat va rămâne împreună cu zeii. Căci, zic cei ce supraveghează asemenea misterii: mulţi sunt purtătorii toiagului bahic, puţini inspiraţii lui; şi aceşti aleşi, după părerea mea, nu-s alţii decât cei ce şi-au petrecut viaţa într-o dreaptă iubire a înţelepciunii.
în ce mă priveşte, pe cât mi-a stat în puteri, n-am fugit de ea în cursul vieţii, ci m-am străduit în tot chipul să mă apropii de înţelepciune. Dacă m-am străduit cu drept şi dacă voi fi izbutit întrucâtva, vom şti-o lămurit foarte curând, de va vrea Dumnezeu, acum... când voi pleca.
Astfel mă apăr eu, Kebes şi Simmias; iată de ce, părăsindu-vă pe voi şi pe stăpânii din lumea aceasta, nici nu îndur cu greutate, nici nu mă supăr, ci socot că şi-acolo, întru nimic mai puţin ca aici, mă voi întâlni cu stăpâni buni şi cu prieteni. Ştiu că lucrul e greu să-1 creadă marea mulţime, şi mi-ar părea bine, în apărarea mea, să fiu cel puţin pentru voi mai convingător decât am putut fi faţă de judecătorii atenieni.
Partea a doua Kebes pune problema supravieţuirii sufletului
Pe când Socrate spunea acestea, Kebes îl întrerupse şi zise: — Socrate, multe din câte-ai spus, îmi par bine gândite; dar cele despre suflet întâmpină între oameni o mare neîncredere. Ei se tem de obicei că o dată ce sufletul îşi pierde corpul, nu mai există nicăieri; că în ziua când moare un om sufletul lui se destramă şi se pierde; îndată ce se desface de trup şi iese din el, tocmai ca o suflare sau ca un abur, se duce răsfirându-se, şi nu mai are fiinţă nicăieri. Fireşte, dacă sufletul ar avea o fiinţă în sine, el s-ar reculege şi s-ar putea dezbrăca de toate acele neajunsuri de care ne-ai vorbit adineauri; în acest caz, ce mare şi frumoasă nădejde am avea, Socrate, că cele ce ne-ai spus sunt şi adevărate! Dar tocmai asta ar avea poate nevoie de o expunere mai largă, pentru a produce o convingere: anume, că sufletul există şi după ce omul moare; că şi atunci el are o anumită putere şi gândire.

70a
167
PLATON

—  Adevăr grăieşti, Kebes, zise Socrate. Dar ce să facem? Vrei să discutăm pe larg aceste lucruri şi să le cercetăm de sunt sau nu cu putinţă?
—  Cât despre mine, zise Kebes, cu plăcere aş vrea să-ţi aud părerea în această privinţă.
—  Nu cred, zise Socrate, că cel puţin în această împrejurare auzindu-mă cineva, chiar vreun autor de comedii1, să mă ţină de rău spunând că vorbesc în batjocură, sau despre lucruri ce nu mi se cuvin. Să cercetăm deci, dacă vrei, mai cu de-amăruntul.
Argumentul potrivnicelor
Să privim lucrul mai întâi din următoarea latură: oare sufletele oamenilor ce-au murit mai există în lumea lui Hades sau nu?
Este o veche credinţă de care ne aducem aminte, potrivit căreia sufletele plecate de aici există dincolo; apoi, ele se întorc aici, născându-se din morţi încă o dată2. Dacă lucrul este aşa, dacă cei vii renasc din morţi, atunci unde ar putea sta sufletele noastre aiurea decât acolo?
De n-ar exista, nu s-ar putea naşte din nou şi aceasta ar fi o dovadă mulţumitoare cum că sufletul există, dacă de fapt ar fi sigur că de nicăieri aiurea nu se nasc cei vii, decât din morţi. Dar dacă asta nu-i sigur, atunci e nevoie de o altă cercetare.
—  Fără îndoială, adăugă Kebes.
Dezvoltarea principiului potrivnicelor
—  Nu numai la oameni, zise acesta, trebuie să observi, de vrei să înţelegi mai uşor, dar şi la celelalte vieţuitoare, şi la plante, de pildă, şi într-un cuvânt la tot ce are parte de naştere; trebuie să ştim dacă toate câte se nasc provin în acelaşi chip, adică din potrivnicele lor; bineînţeles, vorbim de cele ce au contrarii, cum este frumosul faţă de urât, dreptul faţă de nedrept, şi aşa mai departe, cu mii de existenţe. Să cercetăm deci următorul fapt: oare este o necesitate potrivit căreia toate câte au potrivnice de nicăieri aiurea nu se pot naşte decât din propriul
1  Aluzie la Eupolissau la Aristofan. Cf. Apărarea lui Socrate, 18 b,c —I9,t,d.
2 Aluzie la orfici, pitagorei şi la Empedocle.
168
FEDON
lor contrariu? De piidă: când un lucru se măreşte, fost-a el cu necesitate mai mic, pentru ca pe urmă să se facă mai mare? -Da.
—  Dar când s-a micşorat, fost-a el cu necesitate mai mare, pentru ca în urmă să se facă mai mic?
— Nici vorbă, zise.
— De asemenea, mai slabul nu vine cumva din ce-a fost mai tare? Mai iulele din ce-a fost mai încet?
—  Fără îndoială.
—  Dar ce? Când un lucru se înrăutăţeşte, n-a fost mai bun? Când altul se îndreptează, n-a fost mai nedrept?   '
—  Cum de nu?
—  Aşadar, zise Socrate, acum este sigur că toate se nasc în acest chip: potrivnicele din propriile lor potrivnice?
—  Foarte sigur.
— Dar nu mai este'ceva? Nu-i în acestea şi ceva care stă la mijloc, între toate categoriile de potrivnice, luate două câte două? Nu sunt şi două naşteri noi: una de la starea dintâi spre cea din urmă, alta de la cea din urmă spre cea dintâi? între starea lucrului mai maie şi a celui mai mic nu este ceea ce numim micşorare şi creştere?!
—  Da, zise Kebes.
—  Nu este la fel şi cu acţiuni ca deosebirea, amestecul, răcirea, încălzirea, şi câte mai sunt, pentru care nici n-avem termeni speciali, dar care în fapt sunt pretutindeni la fel? Nu se nasc toate lucrurile unele dintr-altele şi nu sunt între ele două stări de trecere reciprocă a unora către celelalte?
—  Desigur, zise acesta.
Teoria potrivnicelor aplicată vieţii şi morţii
—  Cum, reluă Socrate, numai viaţa n-are un contrariu, precum starea de veghe îşi are somnul?
—  Nici vorbă că are, zise. -Ce?
1 în aceasta analiză Platon explică devenirea (tq yiyvtotiai), ce a fost pârghia filosofiei lui Heraclit şi Cratil.
169
71a

PLATON
FEDON

— Moartea, răspunse.
—  Moartea şi viaţa, aceste două, dacă sunt potrivnice nu se nasc una dintr-alta? Şi nu sunt între ele două stări mijlocii de trecere de la una spre cealaltă?
—  Cum de nu?
—  Iată, zise Socrate, voi lămuri eu pe una din aceste două potrivnice, de care am vorbit; o voi lămuri atât în sine, cât şi în cele două treceri de la una spre cealaltă; tu însă caută să-mi lămureşti pe cea de-a doua.
Pun de o parte faptul dormirii, de alta starea de veghe. Zic că din dormire izvorăşte starea de veghe şi din veghe starea de dormire; că între ele sunt clipele de trecere: aţipirea pe de o parte, de alta trezirea. Este aceasta şi pentru tine, zise el, destul de lămurit sau nu?
—  Foarte lămurit.
—  Spune-mi acum şi tu mie la fel. zise, asupra vieţii şi morţii. Crezi că moartea e potrivnică vieţii?
—  Cred.
— Dar că se naşte una dintr-alta?
— Şi aceasta.
— Ce se naşte din ce este cu viaţă?
—  Ce este mort, zise.
— Dar din ceea ce este mort?
—  Cu necesitate trebuie să recunosc: ceea ce-i viu.
—  Prin urmare, Kebes, din cei ce au murit se nasc cei vii, vieţuitoarele.
—  Aşa se pare, zise.
—  Prin urmare sufletele noastre există în lumea lui Hades?
— Se pare.
—  Dar în privinţa trecerilor dintre viaţă şi moarte? Oare cel puţin una din ele nu este sigură? în adevăr, este sau nu lămurit faptul de a muri?
—  Desigur, zise.
—  Ce avem acum de făcut? Au nu vom încuviinţa că există şi trecerea potrivnică? Este oare natura în acest punct şchioapă? Nu cumva este o necesitate să dăm şi stării de a muri potrivnicul său, starea de naştere?
—  Cu totul necesar, zise.
170
— Ce potrivnic îi dăm?
— Reînvierea.
—  Reînvierea, zise Socrate, dacă în adevăr există, nu este oare tocmai naşterea din morţi a celor vii?
—  Desigur.
—  Putem aşadar recunoaşte că cei vii întru nimic mai puţin nu se nasc din cei morţi, decât cei morţi din cei vii. Acesta fiind faptul, am găsit că este o urmare necesară ca sufletele celor morţi să existe într-un loc de unde iarăşi să se poată naşte.
—  Şi eu găsesc, Socrate, că-i necesară o astfel de încheiere, din cele recunoscute mai înainte.
— Vezi acum, Kebes, zise Socrate, că nu pe nedrept am recunoscut împreună cele de mai sus... cel puţin aşa mi se pare. Căci dacă n-am încuviinţa treceri reciproce şi neîntrerupte ale potrivnicelor, mergând ca într-un cerc, dacă am zice numai că este o trecere dreaptă de la un potrivnic spre celălalt şi nu am admite întoarcerea către cel dintâi, fii sigur că o dată cu moartea tuturor toate ar primi aceeaşi înfăţişare a morţii; ar întâmpina toate aceeaşi suferinţă, şi toate ar înceta să mai fiinţeze.
— Cum asta?
—  Nu-i greu, zise Socrate, să înţelegi ce zic. Căci iată: dacă ar fi numai adormire şi n-ai încuviinţa că există şi o trezire a ceea ce este adormit, află că toate ale naturii s-ar pomeni sfârşite într-o zi; iar adormirea lui Endymion1 ar fi nimica toată, nici nu s-ar băga de seamă, faţă de faptul că toate celelalte au întâmpinat aceeaşi suferinţă, adică s-au cufundat toate într-un somn adânc. La fel, dacă toate s-ar amesteca şi n-am admite şi deosebirea lor, s-ar naşte numaidecât acea stare de care ne vorbeşte Anaxagora, când începe s-o descrie cu vorbele: „Toate lucrurile au fost împreună.. ."2
1  Endymion (etimologic: cel ce se cufundă) era după legendă un tânăr păstor din Karia sau din Elis, de-o frumuseţe fermecătoare. Ostenit de un drum lung, el adormi adânc într-o peşteră a muntelui Latmos. înamorată de dânsul, Selene (Luna) se cobora adesea şi se aşeza lângă cel adormit. Endymion devine astfel geniul nopţii şi al somnului; prin extensie, şi al morţii, din cauza lungimii somnului său, „frate cu moartea". Cf. Preller, Griechische Mythol.,1,363; Decharme, Mylhologie, p. 235.     ...
2 Anaxagora din Clazomene (Ionia) s-a născut în preajma anului 5(X). Pe la mijlocul secolului V s-a strămutat în Atena unde a fost prietenul marelui Pericle. Pe la 434 a plecat
L
171
72a
PLATON
FEDON
73a
Nu altfel, iubite Kebes, s-ar întâmpla dacă ar muri tot ce se bucură de viaţă şi dacă, o dată murind, ar rămâne în această stare şi n-ar mai reînvia. Oare n-ar urma cu necesitate că, murind toate, le va stăpâni moartea, iar viaţa va dispărea cu desăvârşire? Căci dacă din cele moarte nu se nasc cele vii şi dacă cele vii mor mereu, ce mijloc este de a nu se pomeni totul într-o zi cufundat în moarte?
—  Nici unul, zise Kebes. Cred, Socrate, că tot ce-ai spus este adevărat.
— Şi eu cred, Kebes, că mai presus de orice altă dezlegare trebuie s-o primim pe aceasta; cred că nu suntem înşelaţi recunoscând că este în realitate o nouă chemare la viaţă a celor morţi, că sufletele celor ce au murit au fiinţă şi că pentru sufletele bune va fi mai bine... însă mai rău pentru cele rele.
Doctrina aducerii aminte
—  Dar bine, Socrate, întrerupse Kebes, asta se poate scoate şi din acel cunoscut principiu (dac-o fi adevărat!) rostit adeseori de tine că ştiinţa noastră nu-i altceva decât o aducere aminte. După acest principiu în chip necesar am mai învăţat cândva, în alte vremi, cele ce ni le amintim acum. Aşa ceva însă ar fi cu neputinţă, dacă sufletul nostru n-ar fi existat mai înainte de a fi apărut într-o fiinţă omenească.
Şi pe această cale, deci, sufletul apare nemuritor.
—  Care sunt, Kebes, temeiurile acestor susţineri? zise între-rupându-1 Simmias; aminteşte-mi-le, căci nu-mi sunt acum la îndemână.
din Atena sub acuzaţia de asebeia (hulă) şi s-a stabilit în Lampsakos, unde a întemeiat o şcoală filosofică. Moare pe la 428. A scris o singură operă, Despre naturi, ircpî <t>u'oeu?, din care n-au rămas decât frânturi. Cf. Diels, Fr. der Vorsckr., 1,293—323. Importanţa filosofică a lui Anaxagora stă: 1. în teoria despre lumina pământului şi despre eclipse; 2. în teoria după care stării haotice primordiale i-au urmat ordinea şi coeziunea, graţie mişcării circulare de către un spirit, voOî.extramundan, independent şi infinit. Cf. Diog. Laert., II, 6;Diels, Vors. 46 A. 1, 6. Opera lui Anaxagora începea cam aşa: „Spiritul a orânduit lucrurile aşa cum trebuia; să fie, aşa cum au fost cele ce nu mai sunt şi pe cele ce sunt".
—  Un singur temei, răspunse Kebes, însă foarte frumos: că oamenii. întrebaţi cu oarecare meşteşug, află singuri toate lucrurile aşa cum sunt. Dacă dânşii n-ar fi avut sădită în sine o ştiinţă şi o raţiune dreaptă, n-ar fi în stare să facă aşa ceva. Dă cuiva de pildă să dezlege o problemă de geometrie sau altceva de acest fel şi te vei convinge de acolo în chipul cel mai lămurit că lucrul stă aşa.
—  Dacă nici cu acest argument, zise Socrate, nu te-ai convins, Simmias, atunci ia aminte să cercetăm alt temei; poate ne vom înţelege! Tu nu crezi — nu-i aşa? — că ceea ce se numeşte cunoştinţă este de fapt numai o amintire.
—  Nu-ţi pot spune că nu cred, zise Simmias. Decât... aş dori, adăugă el, să mă conving de însuşi faptul care este în discuţie, amintirea. Fireşte, din câte a mai spus până acum în această privinţă şi Kebes, îmi aduc aminte şi sunt chiar convins. Grozav aş dori totuşi să aud acum în ce mod faci tu această dovadă.
—  Iată cum, zise dânsul. Recunoaştem în totul că dacă cineva îşi aduce aminte de un lucru trebuie să fi ştiut cândva mai dinainte acel lucru?
—  Recunoaştem, zise.
—  Atunci, putem susţine că oricând vom avea într-un chip oarecare o cunoştinţă ea este de fapt numai o aducere aminte? Am zis într-un chip oarecare, în înţelesul următor: vede cineva, aude sau percepe cu oricare alt simţ pe unul din aceste două obiecte ce sunt împreună; apoi, revăzând un obiect, nu numai că-1 va cunoaşte, dar îi va apărea în minte în acelaşi timp şi celălalt, nu este aceeaşi cunoştinţă, ci alta, şi oare nu zicem pe drept cuvânt de asta că-i amintirea unui lucru ce a fost cândva în minte?
— Cum înţelegi astea? zise Simmias.
— în chipul următor: una este cunoştinţa om, alta cunoştinţa liră.
—  Nici vorbă.
— Ei bine, zise Socrate, nu ştii ce se întâmplă cu înamoraţii? Când văd o liră, o haină, sau orice alt obiect de care s-au folosit de obicei persoanele scumpe lor, se întâmplă că, îndată ce-au văzut de pildă lira, le-a şi răsărit în minte chipul persoanei ce avea lira. Aceasta este o amintire. Tot astfel, de exemplu: văzând cineva adeseori pe Simmias îşi aduce aminte de Kebes... şi aşa mai departe, s-ar putea da pilde nenumărate de acest fel.
172
173
PLATON
FEDON
74a
—  Nenumărate, pe Zeus, repetă Simmias.
—  Nu-i asta, zise Socrate, o amintire, îndeosebi când fie din pricina lungimii timpului, fie din neatenţie, unele lucruri s-au putut uita?
—  Fără îndoială, zise Simmias.
— Dar ce, reluă Socrate, când vezi zugrăvit un cal sau o liră, nu-ţi aduci aminte de om? Când vezi pictat pe Simmias, nu-ţi aduci aminte de Kebes?
—  Fără îndoială.
—  Dar încă să vadă cineva pe Simmias pictat, nu-şi aduce aminte de însuşi Simmias?
—  Nici vorba, zise acesta.
—  Acum, nu putem oare încheia, din cele de mai sus, că aducerea aminte se stârneşte pe de o parte din asemănări, pe de alta din neasămănări?
—  Putem.
— Când îşi aminteşte cineva de un lucru din cauza asemănării, nu se întâmplă cu necesitate că înţelege îndată dacă este sau nu la mijloc vreo lipsă în lucrul de care-şi aduce aminte, şi asta tocmai pe temeiul asemănării?
—  Cu necesitate, zise Simmias.
—  Acum bagă de seamă, zise el, dacă astea-s aşa; putem susţine că există ceva egal? Nu zic un lemn egal cu altul, o piatră cu alta sau despre orice alte obiecte de acest fel, ci vorbesc de o altă parte care este în afară de toate acestea; de egalul în sine. Putem susţine deci că există egalitatea sau nu?
—  Pe Zeus! Fireşte că putem, zise Simmias, şi încă ce minunat.
—  Oare avem această cunoştinţă? Ştim anume ce este egalitatea în sine?
—  Nici o îndoială, zise acesta.
—  Dar de unde am luat asemenea ştiinţă? Nu cumva din pildele ce-am dat adineauri? Că văzând lemne, pietre şi alte lucruri egale, a răsărit în suflet ideea egalităţii, care însă este cu totul altceva decât însuşi lemnul, piatra şi celelalte? Sau poate tu nu crezi că este altceva? Observă şi mai departe: pietrele şi lemnele egale, ba câteodată fiind chiar aceleaşi, nu apar egale unuia, neegale altuia?
—  Adevărat.
174
—  Dar ce? Este vreo împrejurare când şi cele egale în sine ţi-au părut neegale, sau egalitatea—neegalitate?
— Nu, până acum, Socrate.
— Aşadar nu-i una şi aceeaşi, zise el, obiectele egale cu egalitatea
însăşi?
—  Deloc, cred, Socrate.
—  Şi totuşi, zise, chiar din lucrurile egale, care sunt altceva decât egalul în sine, a răsărit în sufletul nostru conceptul egalităţi şi l-am păstrat.
—  Foarte frumos, zise Simmias.
— Dar oare lucrul nu se petrece la fel, dacă în locul asemănării cu aceste obiecte am avea neasemănarea?
-La fel.
—  Aşadar, zise acesta, nu-i nici o deosebire; căci de îndată ce avem de o parte percepţia unui obiect concret, de alta faptul că din această percepţie răsare în mintea noastră conceptul — asemănare ori neasemănare — urmează cu necesitate, zise Socrate, că avem de-a face cu o amintire.
—  Aşa este.
—  Dar ce, zise iarăşi Socrate, dacă vedem nişte lemne sau alte lucruri egale, pomenite adineauri, avem faţă de ele aceeaşi stare de suflet ca şi faţă de egalitatea în sine? Oare aceste lucruri ne par egale în acelaşi chip în care ne apare în minte egalitatea în sine?
—  Oare obiectelor egale, prin faptul egalităţii lor, nu le lipseşte nimic ca să fie întocmai ca egalitatea, sau le lipseşte?
— Le lipseşte, zise Simmias, şi încă mult.
—  Să zicem că vede cineva un obiect concret, cum eu văd acum lucrul acesta; că în acelaşi timp în mintea lui răsare conceptul către care ţinteşte acel obiect, faţă de care însă rămâne mai prejos, neputând să-i devină egal; nu urmează cu necesitate că acela în a căruia minte se înfăţişează cunoştinţa despre lucru trebuie să fi văzut şi cunoscut de mai înainte conceptul cu care obiectul seamănă, faţă de care însă rămâne inferior?
—  Cu siguranţă.
— Dar ce? Oare nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu noi în privinţa lucrurilor egale faţă de egalul în sine?
—  întocmai aşa.

L
175
PLATON
FEDON
—  Este prin urmare o necesitate să fi cunoscut cineva egalul mai 75a    înainte de a fi văzut pentru prima dată lucruri egale, de vreme ce am
înţeles îndată despre toate acestea că ţintesc spre egalitate, fără însă a o ajunge.
—  Aşa este.
— Dar bine, atunci trebuie să recunoaştem şi că nu este cu putinţă să fie stârnit în minte acest concept de aiurea, decât din vedere, din atingere sau din efectul oricărui simţ, căci eu nu fac nici o deosebire între simţuri.
—  Să ştii, Socrate. că eu, cel puţin pentru lămurirea acestei discuţii, admit că simţurile sunt egale.
—  Dar tot din simţuri trebuie să răsară ideea că toate cele ce li se arată ca egale, în chip perceptibil, cheamă în suflet însuşi egalul
b        inteligibil, pe care însă nu-1 poate ajunge. Sau cum putem spune altfel?
—  Numai aşa.
—  înainte de a fi început să vedem, să auzim şi să ne folosim de celelalte simţuri, a trebuit deci să fi cunoscut egalul în sine, egalitatea reală, pentru ca să fim în stare să comparăm cu ea cele percepute prin simţuri ca egale şi sa ne dăm seama că toate năzuiesc spre aceea, dar că-i rămân totuşi mai prejos.
—  Urmează cu necesitate din cele de mai înainte, Socrate.
— Nu aşa? îndată ce ne-am născut, am început să vedem, să auzim şi să avem toate celelalte simţuri.
—  Desigur.
— Putem atunci spune că avem dobândită cunoştinţa egalului mai c       înainte de a ne fi folosit de simţuri?
-Da.
— Aşadar, precum se vede, putem încheia cu necesitate că avem în noi ideea egalităţii mai dinainte de ane fi născut.
—  Se vede.
— Dacă am avut conceptul egalităţii mai înainte de naştere şi ne-am născut cu dânsul, atunci nu numai egalul, mai marele sau mai micul, ci toate cele de acest fel sunt în conştiinţa noastră încă mai dinaintea naşterii1. Doar raţionamentul nostru nu priveşte mai mult egalul în sine
1 De aici a urmat în filosoful timpurilor moderne (Kant) expresia tradusă în limba latină cu a priori tempore (= dintr-o vreme anterioară naşterii), expresie care a avut parte de un destin aşa de însemnat în istoria gândirii.
176
cum ar privi frumosul, bunătatea, dreptatea, sfinţenia în sine... cu un cuvânt toate asupra cărora punem ca o pecete însuşirea de existenţe în sine, atât în cercetările cât şi în răspunsurile noastre. Astfel dar, este o necesitate să recunoaştem că avem dobândite ca realităţi existente dinaintea naşterii toate conceptele acestor lucruri.
—  Aşa este.
—  Mai mult. Dacă, venind pe 1 me cu asemenea concepte, nu le-am uitat niciodată, este necesar să ni le aducem aminte şi să le ştim mereu în cursul întregii vieţi; căci asta-i a şti: să păstrezi cunoştinţa pe care o ai despre un lucru... adică să n-o pierzi. Oare, Simmias, nu-i asta ceea ce numim uitare, adică pierderea unei cunoştinţe?
—  Desigur, Socrate.
—  Dar dacă pierdem după naştere o cunoştinţă primită mai dinainte, iar în urmă, folosindu-ne de simţuri prin cunoştinţe perceptibile, corespunzătoare, o trezim ca pe una ce-am avut-o înainte de naştere, oare ceea ce numim a şti nu este de fapt recăpătarea propriei noastre ştiinţe? Putem deci numi faptul pe drept cuvânt o aducere aminte?
—  Desigur.
— Cel puţin atât a reieşit cu putinţă: că dacă cineva are o percepţie vizuală sau auditivă sau a oricărui alt simţ, i se trezeşte în minte, prin asemănarea sau neasemănarea cu aceasta, o altă cunoştinţă, acum uitată, de care obiectul perceput prin simţuri vrea să se apropie. Aşadar, urmează cu necesitate din două lucruri unu: sau toţi ne naştem cu aceste cunoştinţe şi le păstrăm în cursul întregii vieţi; sau cei despre care zicem ca învaţă un lucru nu fac altceva în fapt decât şi-1 amintesc mai târziu; iar învăţătura lor nu este decât o aducere aminte. .
—  Fără îndoială, Socrate, astfel stau lucrurile.
—  Simmias, ce alegi din două: că ne-am născut cu ştiinţa, sau că ne aducem aminte mai târziu de conceptele a căror cunoştere am primit-o mai înainte?
—  Nu mă pot hotărî, Socrate, să aleg în această împrejurare.
—  Atunci altceva. Ce alegi sau ce crezi de bărbatul care are anumite cunoştinţe: poate să-şi dea seama de ele sau nu?
—  Urmează cu necesitate că da, Socrate.
— Oare crezi, zise Socrate, că toţi pot da socoteală de lucrurile pe care le-am lămurit acum?
177
76a
,
PLATON
\
—  Aş dori! zise Simmias. Tare tni-e teamă însă că mâine pe aceeaşi vreme nimeni nu va mai fi în stare s-o facă cu toată vrednicia.
—  Aşadar, Simmias, tu nu crezi că toţi cunosc acestea?
—  Nu cred deloc.
—  Atunci crezi că-şi aduc aminte de lucruri pe care le-au învăţat cândva?
—  Cu siguranţă.
—  Când socoti că sufletele noastre au dobândit cunoştinţele lor? Că doară n-o fi din clipa în care ne-am născut ca oameni.
—  Sigur că nu.
—  Atunci mai dinainte? -Da.
— Prin urmare, Simmias, sufletele au avut fiinţă şi mai înainte de a se coborî într-o înfăţişare omenească, şi au avut puterea de a cunoaşte1.
—  Afară, Socrate, de împrejurarea că am putut primi aceste cunoştinţe în chiar clipa naşterii, singurul timp ce ne-a rămas!
—  Fie, prietene! Dar atunci, în care altă vreme le-am pierdut? Căci, precum am recunoscut chiar adineauri, nu ne naştem cu ele... Le pierdem în aceeaşi clipă, în care le şi dobândim, ori poţi să-mi indici vreun alt timp?2
—  De fel, Socrate. Am spus aşa din nebăgare de seamă.
încheiere
—  Oare, Simmias, putem statornici un lucru ca acesta? Dacă au fiinţă toate câte le repetăm mereu: şi frumosul şi binele şi în genere
1 tn Craf/7,411 d, Platon ne spune mai amănunţit ce este această putere Je a înţelege (=4>t>6vT\ais): înţelegerea a ceea ce se mişcă şi curge; pe când ^luaTT^i), sau ştiinţa, este starea sufletului când, de acord cu raţiunea, urmează lucrurile în mişcarea lor, fără a le pierde din vedere, fiindcă ea nu curge mai iute, nici nu rămâne mai în urmă; oo4>ia, înţelepciunea, este tocmai acţiunea de a atinge mişcarea. Mişcarea fiind pentru Platon eternă, sufletul nostru participând la mişcare, trebuie cu necesitate să participe şi el la inteligenţa care dirijează mişcarea fiinţelor şi lucrurilor. (M. M., 134.)
2 După teoria aducerii aminte, prin urmare, senzaţia nu poate singură explica 0 cunoştinţă; aceasta presupune un element aprioric, pe care sufletul nu-1 dobândeşte decât de la viaţa lui anterioară; aducerea aminte este firul ce stabileşte legătura între cele două vieţi; prin amintire, se explică cunoştinţa şi tot ea presupune viaţa anterioară a sufletului.
FEDON
orice esenţă de acest fel; dacă spre acestea ne călăuzesc cele dobândite prin simţuri, întrucât sunt esenţe pe care le-am aflat fiinţând în noi de mai înainte, iar obiectele perceptibile le asemuim doar cu dânsele, atunci urmează cu necesitate că şi sufletul nostru a fiinţat mai înainte de noi, tocmai cum au avut fiinţă şi acele esenţe. Dar dacă acestea nu există, în zadar am desfăşurat acest raţionament. Oare nu este adevărat şi nu-i o necesitate tot aşa de mare ca afletele noastre să fi avut fiinţă înainte de naştere precum au avut conceptele? Şi tot astfel, dacă sufletele n-au avut fiinţă, să nu fi avut nici conceptele?
—  Minunat, Socrate, zise Simmias; tocmai la această necesitate mă gândeam şi eu. Şi în frumoasă poziţie s-a retras argumentaţia ta în susţinerea asemănării desăvârşite între sufletul nostru şi esenţa lucrurilor de care ne vorbeşti, în ce priveşte existenţa lor mai înainte ca noi să ne fi născut. în adevăr, nu-i nimic mai lămurit pentru mine decât că există frumosul, binele şi toate celelalte concepte de acest fel, de care ne-ai vorbit adineauri; asemenea esenţe sunt pentru mine desăvârşit dovedite.
întrunirea ambelor argumente
— Dar Kebes? zise Socrate. Ar trebui să-1 convingem şi pe Kebes.
— Cred, zise Simmias, că şi el e mulţumit de această dovadă, deşi este cel mai încăpăţânat dintre oameni, mai ales când este vorba să fie înduplecat prin argumente. Socot totuşi destul de dovedit şi pentru dânsul că sufletul nostru a avut fiinţă şi mai înainte de a ne fi născut. Cu toate astea, dacă şi după moarte sufletul nostru îşi va menţine fiinţa — iată ce nu mi se pare nici mie dovedit, Socrate. A rămas în picioare părerea marii mulţimi, arătată adineauri de Kebes, că sufletul unui om, o dată cu moartea omului, se risipeşte şi-şi găseşte şi el sfârşitul în moarte. Căci ce opreşte ca sufletul să se nască, să-şi ia fiinţă dintr-un loc oarecare, te miri de unde, să existe şi mai înainte de a se fi coborât într-un corp omenesc, şi apoi, după ce a ajuns aici, în clipa când îl va părăsi, să moară şi să se distrugă şi el?
—  Bine vorbeşti, Simmias, zise Kebes. Se pare în adevăr că Socrate a dovedit numai jumătate din problema ce trebuia dovedită; anume, că sufletul nostru a fiinţat mai înainte de a ne fi născut. Trebuie să mai arate că şi după moarte sufletul va fiinţa mai departe precum a
77a
178
179
PLATON
FEDON
78a
fost înainte de naşterea noastră; numai aşa dovada ar putea fi desăvârşită.
—  Dar bine, Simmias şi tu Kebes, zise Socrate, aceasta s-a şi dovedit. Nu vă rămâne decât să legaţi împreună faptul dovedit acum cu cel recunoscut mai înainte, anume că tot ce este viu se naşte din ceea ce a murit. Căci dacă sufletul a fiinţat şi mai înainte, iar în urmă s-a coborât în această viaţă, urmează cu necesitate ca nu s-a putut naşte decât din moarte; de ce dar să nu urmeze cu aceeaşi necesitate că el va fiinţa şi după moartea trupului, de vreme ce va fi nevoii să revină la această viaţă? Iată, am arătat încă o dată ceea ce aţi cerut.
Unitatea şi simplicitatea sufletului
Mi se pare totuşi că atât tu cât şi Simmias doriţi ca problema să se dezbată pe larg; căci am credinţa că vouă, tocmai ca unor copii, vă este teamă ca nu cumva suflarea vântului să împrăştie şi să risipească sufletul în clipa când iese din trup: îndeosebi de s-ar întâmpla cuiva să moară nu pe vreme frumoasă, ci într-o mare furtună!
La acestea Kebes zise râzând:
—  încearcă, Socrate, să ne schimbi această credinţă, ca şi cum ne-am teme, sau mai bine, ca şi cum s-ar teme copilul care este în noi şi care e fricos faţă de asemenea lucruri; să încercăm a-1 deprinde să nu se mai înfricoşeze de moarte ca de vreo arătare deşartă.
— Pentru aceasta, zise Socrate, este nevoie să-i descântaţi1 zilnic, pânăce-1 veţi lecui.
—  Dar de unde să luăm, Socrate, un bun vrăjitor, dacă tu ne părăseşti?
—  Grecia este mare, Kebes, zise Socrate; în ea sunt mulţi oameni de ispravă. Sunt apoi şi multe neamuri de străini, pe care ar trebui să le colindaţi, ca să găsiţi un astfel de vraci; să nu cruţaţi pentru asta nici bani, nici osteneli, căci nu-i altceva mai de folos... dacă este să vă cheltuiţi averile. Trebuie să-1 căutaţi chiar şi printre voi înşivă, căci se poate să nu găsiţi uşor altul mai în stare ca voi să facă asta.
—  Bine, zise Kebes, aşa vom face. Să ne întoarcem însă, dacă binevoieşti, la discuţia de la care ne-am depărtat.
1 Această vindecare prin „descântec" se vede şi în Homer, Odiseea, XIX, 455—457.
180
Argumentul perceptibilelor compuse şi al celor inteligibile simple
— Cum să nu? Cu plăcere.
— Foarte frumos, zise Kebes.
— Aşadar, reluă Socrate, s-ar cădea mai întâi să cercetăm între noi faptul următor: pentru care fel de lucruri se potriveşte suferinţa de a pieri prin descompunere? Pentru care fel ne putem teme să nu se întâmple şi pentru care nu? în al doilea rând, trebuie să cercetăm iarăşi din care categorie este sufletul? Numai după aceste răspunsuri am fi în măsură fie să prindem curaj, fie să ne temem pentru sufletul nostru1.
—  Adevăr grăieşti, zise Kebes.
— Oare suferinţa, ce constă în descompunerea unui lucru în acelaşi chip în care el s-a compus, nu aparţine celor complexe şi compuse de la natură? Şi dacă există un lucru care să nu întâmpine o astfel de suferinţă, dacă, pe de altă parte, este exact că sunt şi lucruri necompuse, nu-s oare tocmai acestea singurele care n-au parte de prefacerea pomenită?
—  Aşa mi se pare, zise Kebes.
— Şi nu găseşti că lucrurile ce sunt totdeauna aceleaşi, ce nu suferă nici o prefacere, sunt cele necompuse, pe când cele ce se schimbă mereu, nefiind niciodată aceleaşi, sunt tocmai cele compuse?
—  Găsesc.
— Să venim acum şi la cele de care ne apropiasem în desfăşurarea argumentaţiei de mai înainte. Oare însăşi acea esenţă, pe care prin întrebări şi răspunsuri am dovedit-o că există, se păstrează ea mereu aceeaşi, sau se schimbă câteodată? Egalul în sine, bunul în sine, fiecare din lucrurile ce există în sine, ca o realitate, îndură vreodată o cât de mică prefacere? Sau fiecare din ele, fiind dintr-o alcătuire simplă, rămân mereu aceleaşi, în totul asemenea lor însele,'nesuferind niciodată, pe nici o cale cu nici un preţ, nici o schimbare?
—  E necesar, zise Kebes, să se păstreze mereu aceleaşi, aşa cum au fost, Socrate.
1 Această dovadă, numită în tradiţia filosofică proba metafizică a nemuririi sufletului, se poate re/.uma astfel: moartea nu-i altceva decât o descompunere; sufletul este simplu; ceea ce-i simplu nu se poate descompune şi nu piere; deci sufletul e nemuritor.
181
79a
PLATON
—  Dar ce vom spune despre multele perceptibile frumoase, ca oameni, cai, îmbrăcăminte sau oricare altele de acest fel, care poartă aceleaşi nume, fiind adică frumoase, egale şi celelalte, ca şi esenţele în sine? Rămân şi ele mereu aceleaşi sau, în opoziţie cu esenţele, niciodată nu se păstrează în aceeaşi alcătuire, nici faţă de ele însele, nici unele cu altele, cu un cuvânt nu rămân în nici un chip aceleaşi?
—  Niciodată nu rămân aceleaşi, zise iarăşi Kebes.
—  Nu cumva ne putem atinge de ele, le putem vedea, le putem percepe cu oricare din simţuri, însă pe cele ce se păstrează mereu aceleaşi nu ne e cu putinţă să le concepem decât prin puterea inteligenţei? Nu cumva acestea din urmă sunt fără înfăţişare materială şi neperceptibile?
—  Aşa este, zise Kebes, spui adevărul.
— Să punem alături dacă vrei, zise Socrate, două feluri de lucruri: unul vizibil, altul neperceptibil.
— Să punem, zise.
—  Pe cel neperceptibil îl presupunem totdeauna acelaşi, pe cel vizibil niciodată la fel.
—  Presupunem şi asta, zise Kebes.
—  Să mergem  mai departe, zise Socrate. Oare fiinţa noastră întreagă e altceva decât corp şi suflet?
—  Nimic altceva, răspunse.
— Cu care din cele două feluri de lucruri citate mai sus am putea spune că seamănă şi este înrudit corpul?
—  Pentru oricare, zise Kebes, este lămurit că mai mult cu cele vizibile.
—  Dar sufletul? Este el vizibil sau este neperceptibil?
—  Cel puţin de către oameni el nu este vizibil1, zise Kebes.
—  Fireşte, căci noi vorbim de lucruri vizibile şi neperceptibile potrivit naturii omeneşti. Ori poate te gândeşti la vreo altă natură?
—  Ba, la natura omenească.
— Ce spunem atunci de suflet? E vizibil sau nu?
—  Nevizibil.
—  Deci neperceptibil?
1 Pentru această idee, vezi şi Xen., Kymp., VIII, 7; Mem., IV, 3; Cic, Tuse., 1,22, 27-29.
182
FEDON
-Da.
—  Sufletul este prin urmare ceva mai asemenea imperceptibilului decât corpul; pe când acesta este mai asemenea celor vizibile.
—  Urmează cu necesitate, Socrate.
—  Au nu spuneam şi adineauri că sufletul, când se foloseşte de trup spre a cunoaşte ceva spre văz, auz sau orice alt simţ — căci a cunoaşte prin trup înseamnă a cunoaşte prin simţuri — este târât de trup spre cele ce nu rămân niciodată aceleaşi? Că se rătăceşte, se tulbură, se clatină ca îmbătat, tocmai fiindcă s-a atins de acest fel de lucruri?
— Ba da.
—  Dimpotrivă, când sufletul cercetează ceva singur, el merge drept spre ce este curat, veşnic, nepieritor, neschimbător şi, întrucât este de aceeaşi fiinţă cu această esenţă, rămâne lângă ea cât poate sta de la sine şi prin sine. Atunci pe de o parte rătăcirea lui încetează, pe de alta se păstrează mereu pe lângă cele ce au aceeaşi stare, ca unul care s-a împărtăşit din esenţa lor. Această alcătuire şi deosebită putere de cercetare a sufletului nu se numeşte înţelepciune?
—  Foarte frumos şi foarte adevărat, Socrate.
—  Prin urmare, încă o dată, din cele spuse şi mai înainte şi acum: cu care categorie de lucruri îţi pare mai înrudit şi mai asemenea sufletul?
—  Cred, zise acesta, că oricine, chiar cel mai neînvăţat, va fi silit după o astfel de metodă să scoată încheierea cuvenită: că sufletul este în orice privinţă mai asemenea cu ceea ce rămâne veşnic la fel decât cu ceea ce se schimbă.
—  Dar corpul?
— Cu ceea ce se schimbă1.
Sufletul comandă, corpul se supune
—  Cercetează acum şi pe calea următoare. Fiindcă sufletul şi trupul stau un timp împreună, natura a rânduit trupului să slujească şi să fie călăuzit; sufletului, să călăuzească şi să stăpânească.
1 încă un argument pentru nemurire. întemeiat pe indestructibilitatea sufletului, ne dă Platon şi în Republica, 608 e—611 a.
183

PLATON
Spune-mi acum, faţă de acestea, care ţi se parc asemenea cu ce este divin şi care cu ce este muritor? Oare nu găseşti că ceea ce este divin e făcut de natură să stăpânească şi să călăuzească, ceea ce este muritor să fie călăuzii şi să slujească?
—  Găsesc.
—  Deci, căreia din două îi seamănă sufletul?
—  Lămurit, Socrate, că sufletul seamănă cu ceea ce este divin, corpul cu ce-i muritor.
—  Cercetează acum, Kebes, şi mai departe; vezi, dacă din tot ce-am spus nu urmează că sufletul e asemenea cu ce este divin, nemuritor, inteligibil, simplu, indisolubil, veşnic acelaşi, veşnic asemenea lui însuşi; corpul, în totul asemenea cu ceea ce este omenesc, muritor, neinteligibil, multiform1, supus descompunerii, veşnic schimbător, niciodată asemenea cu el însuşi. Oare, amice Kebes, faţă de acestea putem opune ceva în stare să le răstoarne ca neexacte?
—  Nu pulem.
—  Atunci ce? Dacă lucrurile sunt aşa, nu urmează că trupul se va descompune în scurtă vreme, sufletul însă va rămâne veşnic, sau ceva la fel?
—  Cum de nu?
—  înţelegi, zise Socrate, că după ce moare omul partea din el care este vizibilă, trupul, şi care rămâne în lumea vizibilă, am numit cadavrul, deşi s-ar cuveni să se descompună, să se strice şi să dispară, totuşi nu suferă îndată nimic din toate acestea; dimpotrivă, se păstrează oarecare vreme Ia fel; uneori, când a avut cineva un corp bine făcut şi moare într-o clipă de bună dispoziţie, se păstrează chiar foarte mult. Nu putem spune îndeajuns cât de mult se păstrează un trup neînsufleţit, mai cu seamă când este îmbălsămat, cum fac cei din Egipt. Ba unele părţi ale trupului, ca oasele, zgârciurile şi cele de aceeaşi natură, chiar când corpul putrezeşte, rămân, ca să zic aşa, nemuritoare. Sau poate nu este aşa?
—  Ba da.
FEDON
1 fn greceşte atât moXutiSc? cât şi contrariul său, novoeiSţ'?, de mai sus, sunt noţiuni ce reprezintă mai mult înfăţişarea decât esenţa lucrului; de aceea, am recurs la neologismul multiform în loc de compus sau complex, termeni care ar implica prea mult atingerea esenţei.
— Dar cum este cu putinţă ca sufletul, parte imperceptibilă a fiinţei noastre, cel ce se duce într-o lume de aceeaşi esenţă cu el, nobilă, curată, nevăzută — cu adevărat într-un lăcaş al nevăzutului' (Haides) — cel ce se duce spre bunul şi desăvârşitul Dumnezeu, către care cu voia lui în curând se va îndrepta şi sufletul meu... prin urmare sufletul acesta al nostru, astfel alcătuit de natură, părăsind trupul, cum e posibil ca de îndată să se risipească şi să piară cum este credinţa marii mulţimi? Departe de asta, iubite Kebes şi Simmias! Lucrurile stau desigur altminteri.
Soarta sufletelor
Dacă sufletul, fiind curat, părăseşte trupul fără a târî după sine nimic din ale acestuia, ca şi cum nici nu s-ar fi amestecat cu el de bună voie în timpul vieţii, ci l-ar fi ocolit căutând mereu să se reculeagă în sine, neîntrerupt stăpânit de această grijă, ceea ce este tocmai obiectul adevăratei filosofii, adică să înveţi a muri cu uşurinţă — oare aşa ceva nu este tocmai o pregătire pentru moarte?
—  Nici vorbă.
—  Dacă este aşa, atunci sufletul, ieşind cu astfel de însuşiri din corp, se duce spre ceea ce este asemenea cu el: spre imperceptibil, sfânt, nemuritor, înţelept. Ajungând acolo, devine fericit şi în afară de orice rătăcire, neştiinţă, temeri, pasiuni sălbatice şi orice alte păcate omeneşti. Tocmai cum se spune despre cei iniţiaţi, el va trăi o întreagă veşnicie împreună cu cei veşnici. Putem susţine asta, Kebes? Sau altceva?
—  Putem, pe Zeus, zise Kebes.
— Dacă însă sufletul iese din corp pângărit, necurat şi ca unul care, fiind împreună cu trupul, 1-a îngrijit, 1-a iubit, a fost încântat de el, de poftele şi plăcerile lui; dacă sub înrâurirea acestora sufletul a ajuns să creadă că nimic altceva nu există în realitate decât ce este trupesc, ce se poate atinge sau vedea, ceea ce bea şi mănâncă şi se  foloseşte de plăcerile amorului; dacă, pe de altă parte, acest suflet s-a deprins să urască, să se teamă, să fugă de ce este întunecat pentru ochi, de ce este
1 Platon face aici un joc de cuvinte, greu de transpus, apropiind două omonime; poeticul a/des (în loc de forma obişnuită, aeides = nevizibil, nevăzut) cu termenul propriu Haidees(= infern; Hades,zeul infernului). Jocul presupune însă o etimologie greşită, căci Hades, zeul, nu are etimologia a * idein, a nu vedea.
81a
184
185
PLATON
neperceptibil prin simţuri, de ce este numai inteligibil, şi doar prin filosofie cu putinţă de lămurit, crezi că un astfel de suflet se poate despărţi de trup, singur şi cu desăvârşire curat?
—  Cu nici un chip, răspunse Kebes.
—  Dimpotrivă, cred că iese îngreuiat cu părticele trupeşti, rămase din atingerea şi împreunarea Iui cu trupul; căci s-a făcut aproape de aceeaşi fiinţă cu el din cauza convieţuirii şi grijii pe care a purtat-o faţă de trup...
—  Aşa este.
—  Şi cum trupul trebuie socotit, iubite amice, ca lucru greu, împovărat, pământesc şi cu înfăţişarea vizibilă, un suflet precum e cel pomenit, răpind cu sine părticele trupeşti, se îngreuiază şi el şi este tot mereu înclinat să recadă în lumea vizibilă dintr-un fel de groază de ceea ce-i nevăzut, care se şi numeşte Hades1. Un astfel de suflet rătăceşte în preajma monumentelor şi a mormintelor, pe unde adesea au şi fost văzute arătări deşarte ale sufletelor în chip de stafii întunecoase. Aşa trebuie să fie sufletele care au părăsit trupurile fără să fie deplin curăţite, ci mai păstrează câte ceva din ce-i perceptibil, din care cauză sunt şi văzute.
—  Aşa se pare, Socrate.
Doctrina metempsihozei2
—  Desigur, aşa se pare, Kebes. Şi nu sufletele celor buni, ci ale celor răi sunt silite să rătăcească prin asemenea locuri. Ele-şi ispăşesc astfel păcatele vieţii celei rele de mai înainte şi vor rătăci prin acele meleaguri până ce, datorită înclinării părticelelor trupeşti ce le însoţesc, vor fi din nou legate de un corp. Desigur, şi de data asta se îmbracă din nou cu aceleaşi moravuri ca în viaţa de mai înainte.
—  Cum îţi explici lucrul, Socrate?
— De pildă, cei ce s-au dedat cu totul mâncării, poftelor şi băuturii şi n-au fost călăuziţi de ruşine, sufletele lor merg poate în corpuri de măgari şi în alte vieţuitoare de acest fel. Nu crezi cu putinţă lucrul?
1 Repetarea jocului de cuvinte de la cap. 29.
- Cum în teoria de aici acelaşi suflet trece succesiv prin diferite corpuri, termenul cel mai propriu este metensomato/a. L-am păstrat totuşi pe cestălalt, fiind oarecum consacrat.
186
FEDON
—  îl cred cu putinţă.
—  Iar cei ce n-au preţuit decât nedreptatea, tirania şi jafurile — sufletele lor vor intra în trupuri de lupi, ulii sau şoimi. Căci unde aiurea am putea crede că se duc astfel de suflete?
—  Poate, zise Kebes, că şi este foarte firesc să intre în astfel de trupuri.
— La fel va fi, zise Socrate, şi cu celelalte; fiecare suflet se va duce în diferite vieţuitoare, prin asemănarea înclinărilor vieţii de mai înainte.
—  E învederat, zise. Cum ar putea fi altfel?
—  Dar sunt foarte fericiţi, zise Socrate, şi vor merge într-un loc foarte frumos csi care au respectat virtutea faţă de popor şi de stat — ceea ce numim cumpătare şi justiţie —, silindu-se să le dobândească mai mult prin deprindere şi obişnuinţă, decât prin filosofie şi cugetare.
— în ce chip sunt foarte fericiţi?
— Fiindcă, poate, sufletele lor la a doua naştere vor intra în trupuri de vieţuitoare mai sociabile şi mai blânde, cum sunt de pildă albinele, furnicile, dacă nu chiar în trupuri omeneşti... însă de data asta se vor naşte oameni cumpătaţi!
—  Se poate.
Rolul filosofiei
—  în tagma zeilor însă nu va fi îngăduit să intre nimănui altul decât celui care, depărtându-se de aici, ardea de dorinţa învăţăturii, după ce în cursul vieţii s-a ocupat mereu cu filosofia şi s-a curăţit deplin.
Iată pentru ce, prietene Simmias şi Kebes, cei cu adevărat filosofi îşi înfrânează cu încăpăţânare toate poftele trupeşti şi nu se predau lor. Nu se tem nici că li se va prăbuşi casa, nici că-i va copleşi sărăcia, cum face marea mulţime şi vânătorii de averi; nici de umilinţă nu se tem, nici de dispreţ, cum fac cei ce aleargă după onoruri şi dregătorii. Urmarea? Ei se pot stăpâni de la asemenea patimi.
—  Pentru unii ca aceştia nici nu s-ar cuveni altminteri, Socrate, întrerupse Kebes.
— Nici nu s-ar cuveni, pe Zeus, zise acesta. Vezi deci, Kebes, că cei ce au grijă de sufletul lor şi nu trăiesc numai pentru a înfrumuseţa corpul, luându-şi rămas bun de la ceilalţi, nici măcar nu apucă pe aceleaşi cărări cu dânşii, care nu ştiu unde se duc; ci, încredinţaţi că nu
187
82a
PLATON
trebuie să se abată de la filosofie, de la dezlegarea de corp şi de la curăţirea pe care le-o aduce ea, apucă, fireşte, pe drumul deschis de filosofie.
—  Cum vine asta, Socrate?
—  îţi explic îndată, zise. Iubitorii de învăţătură ştiu că filosofia primeşte sufletul cu adevărat legat şi lipit de corp; prin aceasta el este
e silit să cerceteze lumea din afară ca dintr-o închisoare1, ca dintr-un adânc întunecat, nu de-a dreptul, prin sine; că filosofia vede lămurit cum grozava putere a închisorii îşi are izvorul în dorinţă; cum prin aceasta sufletul este până într-atât de legat că omul devine însuşi făuritorul
83a propriilor sale lanţuri. Şi, cum am spus, iubitorii de învăţătură îşi dau seama că filosofia, primind sufletul într-o astfel de stare, îi dă o blândă mângâiere; căci luându-şi sarcina să-1 elibereze, ea-i dovedeşte că observarea lumii prin ochi, urechi sau alte simţuri este plină de înşelăciune; că ea-1 sfătuieşte să se despartă de acestea pe măsură ce folosinţa lor nu mai este o necesitate; că ea-1 îndeamnă să se reculeagă în sine, să se concentreze şi să nu creadă nimănui, decât sieşi, pentru ca, oricând va avea ceva de cercetat, el să fie singur, cu sine; numai aşa
b sufletul poate înţelege ceva din realitatea în sine a lucrurilor, pe când cele ce le va percepe prin simţuri sunt uneori într-un fel, alteori în altul, şi nu-i arată deloc adevărul; ea-i spune că ceea ce sufletul vede prin simţuri este numai lumea perceptibilă şi vizibilă, pe când el însuşi este în măsură să vadă şi o altă lume, care-i neperceptibilă, însă inteligibilă. Sufletul celui cu adevărat filosof, socotind că nu trebuie să se împotrivească acestei eliberări, se stăpâneşte cât poate: şi de la plăceri şi de la pofte şi de la supărări şi de la temeri; îşi dă seama că, după puternice bucurii, mâhniri, temeri şi pofte, n-are de îndurat numai boli
c şi risipă, ceea ce îşi închipuie oricine, dar cel mai mare rău din toate, poate cel din urmă, pe care-1 suferă fără măcar să bage de seamă...
—  Ce rău, Socrate? întrerupse Kebes.
—  Că sufletul unui astfel de om, silit la bucurii şi întristări mari, tocmai din această cauză ajunge să creadă că ceea ce-i pricinuieşte plăcerea sau durerea are un temei cu totul real şi limpede, câtă vreme
1 Cf. PSaton, Cntil, 4(K) c, unde corpul, owua, este pentru suflet un adevărat OTJuct (mormânt); de asemenea, în Fedm, 250 c şi Gorgias, 493 a. Comparaţia este luată de la orfici şi pitagorei.
188
FEDON
lucrul nu este aşa. Căci cum sunt acestea? Nu-s oare din lumea perceptibilă?
—  Desigur.
—  Dar nu prin aceste simţiri, tocmai, este sufletul mai legat de corp?
— Cum adică?
—  Că fiecare plăcere, fiecare durere ţintuieşte cu încă un cui        d sufletul de corp; îl lipeşte, îl materializează, îl face să creadă adevărate
cele ce afirmă corpul. Din faptul că sufletul împărtăşeşte credinţele câştigate împreună cu corpul şi se bucură de aceleaşi lucruri cu acesta, este silit, cred, să primească aceleaşi înclinări şi aceleaşi deprinderi. Astfel, niciodată nu va ajunge curat în lăcaşul lui Hades, ci este necontenit amestecat cu părticelele trupului din care a ieşit; şi astfel acest suflet va cădea neîntârziat din nou în alt trup, unde va creşte ca şi cum ar fi fost semănat, lată de unde urmează că un atare suflet nu va fi părtaş nici al unei existenţe divine, nici al uneia simple şi curate. -            e
—  Foarte adevărat grăieşti, Socrate, zise Kebes.
— Iată pentru ce, prietene Kebes, cei cu adevărat iubitori de ştiinţă sunt cumpătaţi şi curajoşi, dar nu pentru pricini cum şi le închipuie marea mulţime. Ori crezi şi tu la fel?
-Eu? Deloc!
—  Deloc, desigur. Dimpotrivă, sufletul unui filosof judecă aşa: el    84a nu crede că are nevoie de filosofie numai ca să-1 elibereze de corp, iar odată eliberat să şi-1 predea plăcerilor şi durerilor pentru a-1 înlănţui iarăşi şi a reîncepe ca Penelopa o nesfârşită lucrare, ţesându-şi pânza în
sens invers decât cealaltă1. Din contră: înlesnind înseninarea patimilor, urmând mereu, de aproape şi fără şovăire, raţiunea drept călăuza, privind de-a dreptul spre adevăr, spre divin şi spre ce este mai presus de părerile schimbătoare; făcându-şi din aceste preocupări adevărata hrană, sufletul unui filosof găseşte că astfel trebuie să treacă prin viaţă, b cât trăieşte, şi că după moarte va merge într-un loc asemănător sau chiar de aceeaşi fiinţă cu el, scăpând prin asta de toate păcatele condiţiunii omeneşti. Când porneşte cineva de la asemenea pregătire ştiinţifică, nu se teme, o, Simmias şi Kebes, cel puţin dacă a urmărit de aproape aceste
1 Imaginea pare a fi — după L, Rohin — cS sufletul, care întrebuinţează noaptea vieţii sensibile pentru a refe.se ceea ce a </e.s/ăcui filosofia în lumina cugetării, ar lucra invers decât Penelopa homerică.
189
PLATON
85a
principii, că sufletul prin despărţirea sa de corp se risipeşte, se răsfiră în vânt, zboară în văzduh şi nu mai există nicăieri...
Partea a treia Pauză. îndoielile lui Simmias şi Kebes
După ce Socrate spuse acestea se făcu o lungă tăcere. Pe cât ni s-a părut, el se gândea încă la cele ce spusese până atunci; de altfel, şi gândul celor mai mulţi dintre noi era tot acolo. Kebes şi Simmias şi-au şoptit între dânşii câteva cuvinte. Socrate, cum îi văzu, le şi puse întrebarea:
— Ce, nu cumva vi se par nu îndeajuns de dovedite cele spuse de mine? Ştiu, zise, că multe îndoieli şi întâmpinări ar avea cineva de făcut, dacă ar vrea să scarmene lucrul mai de aproape. Dacă vorbiţi de altceva, nu zic nimic; dar dacă aveţi o îndoială, nu pregetaţi de a vorbi, de a discuta, de a susţine părerea ce vi se pare mai bună, şi de a mă lua şi pe mine tovarăş, de socotiţi că împreună vom dezlega lucrurile mai uşor.
Şi Simmias zise:
—  Bine, Socrate, îţi voi spune adevărul. Şi unul şi celălalt aveam de mult oarecare îndoieli. Unul pe altul ne îndemnam, ne îmbiam să te întrebăm, doritori de a fi lămuriţi; însă ambii am pregetat, căci ne-am temut să nu-ţi facem vreo supărare, să nu-ţi spunem ceva neplăcut, peste nenorocirea în care te afli.
Socrate auzind acestea, râse cu blândeţe şi zise:
—  Vai, Simmias! Greu voi convinge pe ceilalţi oameni că nu socotesc o nenorocire soarta mea de acum, dacă nici pe voi, înfricoşaţii, nu vă pot încredinţa că eu nu trec azi prin clipe mai grele decât am trecut în viaţa de până acum. Pe cât se pare, eu sunt pentru voi mai prejos decât lebedele, în ce priveşte darul profetic. în adevăr, lebedele, când simt că au să moară, cântă ele şi mai înainte, dar atunci cântă mai mult şi mai frumos ca oricând, vesele că se vor duce la zeul căruia îi slujesc. Iar oamenii, fiindcă se tem de moarte, ponegresc şi lebedele, zicând că ele atunci îşi jelesc moartea sau cântă de durere. Ei nu bagă de seamă că o pasăre nu cântă nici măcar când îi e foame sau frig, sau e apăsată de vreo altă suferinţă: nici privighetoarea, nici rândunica, nici chiar pupăza, despre al cărei strigăt se zice că e un cântec de jale. Eu
190
FEDON
cred că nici acestea, nici lebedele nu cântă un cântec de durere; dimpotrivă, mi se pare că ele, fiind inspirate de Apolo1, simt de mai înainte că se apropie de fericirile lumii lui Hades şi cântă, se bucură în ziua aceea mai deosebit ca în toată vremea de până atunci. Astfel şi eu mă socotesc ca lebedele, slujitor şi preot al aceluiaşi zeu: am şi eu de la stăpânul meu un nu mai mic dar al profeţiei decât ele, şi nu părăsesc viaţa cu mai puţină bucurie. Pentru acestea se cuvine deci să vorbiţi, să mă întrebaţi orice doriţi, până când cei unsprezece dregători ai atenienilor ne vor mai îngădui.
— Frumoasă vorbă! zise Simmias; de aceea şi eu îţi voi spune îndoielile ce am, şi acest Kebes va aduce din nou în discuţie expunerile pe care nu le primeşte.
întâmpinarea lui Simmias
Cât despre mine, Socrate, sunt de părere — poate şi tu crezi aşa — că asupra acestui fel de întrebări e sau cu neputinţă sau foarte greu să cunoaştem adevărul limpede, în viaţa de aici. Totuşi, ar fi slab şi de nimic un om, dacă nu şi-ar da toate silinţele în cercetări asupra celor ce se spun în această privinţă, dacă s-ar arăta ostenit prea degrabă în căutarea adevărului şi ar părăsi asemenea preocupări. Căci cel puţin un lucru va trebui să urmeze: sau învăţăm de la alţii cum e adevărul, sau îl găsim noi înşine. Dacă aşa ceva nu-i cu putinţă, să ne alegem cea mai bună şi cea mai greu de răsturnat dintre explicaţiile omeneşti şi să ne lăsăm purtaţi de ea ca de o luntre cu care să străbatem prin furtunile vieţii de aici; bineînţeles, aceasta în cazul când nu vom putea străbate valurile vieţii mai sigur, mai la adăpost de primejdii, pe un vas mai puternic, având de călăuză2 o cugetare divină. Fiindcă tu însuţi m-ai
.
1  Socrate, după cum se spune la început, a compus şi un imn în cinstea zeului Apolo, pentru care avea un cult deosebit. Lebedele duceau carul de aur al zeului. Cf. Decharme, op. cit., p. 104—105.
2 în greceşte Xo'you 8«îou (= cuvântul divin). Aceste vorbe au fost adoptate în teologia creştină şi aplicate mântuitorului Hristos, care, după dogme, este Cuvântul întrupat. Cuvântul lui Dumnezeu, adică revelaţia adevărului. Dintre scrierile platonice, trebuie să menţionăm că Fet/oneste ce;< mai „creştină": atât prin ascetismul ei teoretic, cât şi prin felul asemănător al morţii lui Socrate, povestită aici, cu moartea întemeietorului creştinismului.
191
PLATON
îndemnat, nu-mi va fi ruşine să te întreb, de teamă ca nu cumva mai târziu să mă învinovăţesc singur că n-am cutezat să spun ce cred. Cercetând deci şi singur şi împreună cu acest Kebes ceea ce-ai spus, sunt dator, Socrate, să-ţi mărturisesc că argumentaţia ta n-a fost destul de convingătoare, e               Atunci Socrate zise:
—  S-ar putea, prietene, să ai dreptate. Spune-mi numai ce parte ţi s-a părut nesusţinută îndeajuns!
—   în privinţa următoare: că acelaşi lucru ca despre fiinţa omenească s-ar putea spune şi de armonie şi de liră şi de corzile ei. Armonia este ceva nevăzut, nematerial, prea frumos şi, la o liră bine
86a acordată, ceva divin. Lira însă şi corzile ei sunt corpuri materiale, corpuri compuse şi pământeşti; sunt de o fiinţă cu tot ce-i muritor. Să presupunem acum că sparge cineva lira, ori că s-au tăiat şi s-au rupt corzile ei, ce-ai spune dacă el, după argumentaţia ta, ar susţine sus şi tare că armonia acelei lire există şi mai departe şi nu dispare? Căci e cu neputinţă — ar zice el— ca lira şi corzile să mai existe undeva şi după spargere sau rupere, deşi sunt pieritoare, pe când armonia, care este înrudită şi chiar de-o fiinţă cu divinitatea şi nemurirea, să piară mai
b înainte decât ceea ce era pieritor! Ar putea spune cineva: armonia are undeva fiinţă cu necesitate, pe când lemnul lirei şi corzile ei se strică prin putrezire şi pier înainte ca armonia să îndure vreo stricăciune. Tu însuţi, Socrate, ai observat, desigur, că părerea noastră despre suflet este că, întrucât trupul e compus şi-i ţinut în echilibru prin căldură, irig, secăciune, umezeală şi altele la fel, suiletul nu-i altceva decât rezultanta
c acestui amestec; el este armonia acestor stihii, din clipa în care au fost amestecate unele cu altele prin artă şi măsură. Dacă deci sufletul nu este decât o armonie, urmarea-i limpede: când trupul slăbeşte sau e încordat peste măsură, fiind încercat de boli sau de alte nenorociri, atunci şi sufletul nostru, oricât de divin ar fi, trebuie cu necesitate să piară; căci astfel pier toate armoniile ce constau din sunete sau din orice alte alcătuiri măiestrite ale artiştilor, pe când rămăşiţele fiecărui corp în parte rămân încă mult timp până ce vor fi mistuite sau de foc sau de
d umeazeală. Vezi dar, ce vom răspunde acestui argument, când va pretinde cineva că dacă sufletul este un echilibru de stihii ce se găsesc în organism, el piere mai înainte chiar decât corpul în ceea ce numim moarte.
192
FEDON
Atunci Socrate, aruncând ca de obicei priviri spre unul şi spre celălalt, zise râzând:
— în adevăr, Simmias face întâmpinări drepte. Dacă între voi este vreunul mai îndemânatic decât mine... de ce n-ar răspunde? Căci Simmias nu mi-a părut incapabil când s-a împotrivit acestui argument. Aş dori totuşi să aud, înainte de oricare alt răspuns, întâmpinările lui Kebes; şi astfel, câştigând timp, ne vom putea gândi ce să răspundem, în urmă, după ce-i vom fi ascultat pe amândoi, să cădem la pace de au cântat în tonul nostru, iar dacă nu, să rămânem a susţine mai departe teoria cea dreaptă, menţionată înainte. Haide, Kebes, spune-mi prin urmare, zise el, ce lucru îţi trezeşte îndeosebi neîncredere?
întâmpinarea lui Kebes
—  Iată, îţi spun, zise Kebes. Mie mi se pare că discuţia se află în acelaşi punct ca atunci când te-am întrerupt prima dată; deci şi acum aceeaşi vină îţi găsesc. Şi în adevăr: că sufletul nostru a fiinţat mai înainte de a se fi coborât în această înfăţişare omenească, nu zic ba; recunosc că s-a arătat cu toată eleganţa şi — de nu-i cutezător a o spune —chiar cu toată temeinicia cuvenită. Dar că îndată după moartea noastră mai fiinţează undeva, iată ce n-am văzut cum. Şi cu toate astea nu voi spune ca Simmias în replica sa, că sufletul nu-i nici mai puternic nici mai de lungă durată decât corpul; eu îl socotesc nemăsurat mai presus de toate cele trupeşti.
„Dar... ne va întâmpina argumentarea ta, de ce atunci te îndoieşti, dacă vezi că după moartea omului rămâne totuşi ce este mai slab din el; cum, nu este oare o necesitate să rămână cel puţin tot atâta vreme şi ceea este în el mai de lungă durată?"
La această replică, iată ce răspund, iar tu bagă de seamă dacă spun bine. Aici am şi eu nevoie de o comparaţie, ca şi Simmias. Cele ce-ai spus mi se par a fi la fel cu următoarele. Murind un bătrân ţesător, ar putea zice cineva că omul acesta n-a murit, ci mai există undeva teafăr; ca dovadă ar aduce chiar haina cu care era îmbrăcat, ţesută de el însuşi, haină încă bună şi nedistrusă. Dacă cineva n-ar crede acestei mărturii, ar putea fi întrebat mai departe: ce este mai de lungă durată, neamul omenesc sau îmbrăcămintea de care el are nevoie şi o poartă zilnic? Dacă ar răspunde că omul este cu mult mai de lungă durată, s-ar putea
193
87a

PLATON
FEDON
88a
admite că i-am dovedit că omul există cu siguranţă, de vreme ce n-a pierit încă nici haina lui, care este de mai mică durată.
Nu, Simmias, nu cred că lucrul stă aşa. Iată ce răspund eu, de data asta, şi pentru tine; fii deci atent, căci oricine poate recunoaşte ca uşuratică o astfel de argumentaţie.
Acest ţesător, după ce a întrebuinţat multe rânduri de haine, a murit în urma multora din ele, însă înaintea ultimului rând. De aici însă nu urmează că omul este mai plăpând şi mai slab decât o haină.
Aceeaşi comparaţie o putem folosi când vorbim de suflet faţă de corp; şi cred că dacă cineva ne-ar vorbi de ele în acelaşi fel, ar spune lucruri cugetate susţinând că sufletul este de mai mare durată, iar corpul mai slab şi mai degrabă pieritor. Ar putea chiar adăuga: fiecare suflet întrebuinţează mai multe corpuri,îndeosebi dacă trăieşte un mare număr de ani (căci dacă trupul este într-o necontenită curgere şi desfiinţare chiar în cursul unei vieţi de om, sufletul îi reînnoieşte neîncetat ţesuturile uzate); dar când se distruge şi sufletul, el este cu necesitate la cea din urmă îmbrăcăminte, şi-i singura înaintea căreia moare. îndată însă după moartea sufletului se şi vede firea cea slabă a trupului, căci iute dispare şi el prin putrezire. Astfel dar, nu trebuie să credem în totul argumentaţiei tale, cum că mai fiinţează undeva şi după moarte sufletul nostm.
Dar să admitem ceva mai mult decât ai susţinut tu, Simmias. Dacă ar zice cineva: nu numai că sufletul a existat înaintea naşterii, dar nu este nici o piedică de a exista şi după moarte, şi a renaşte de mai multe ori, ca iarăşi să moară — căci este de o alcătuire aşa de puternică încât rezistă mai multor naşteri —, dacă am admite aşa ceva, încă n-am putea să încuviinţăm că străbătând atâtea rânduri de vieţi nu se osteneşte în trecerea lui prin ele şi că nu piere, în sfârşit, cu prilejul uneia din morţile ce străbate. Dacă ar adăuga şi faptul că nimeni nu cunoaşte cu prilejul cărei morţi sau descompuneri trupeşti piere sufletul, lucru cu neputinţă să-1 simtă careva dintre noi, în această stare de lucruri ar fi nebun cine are cutezanţa să nu se teamă de moarte, atâta vreme cât nu este în stare a ne dovedi că sufletul este în esenţa lui ceva nemuritor şi nepieritor. Altminteri, oricine este pe punctul de a muri trebuie să se teamă ca nu cumva sufletul la despărţirea lui de corp să piară şi el cu totul.
194

Toţi ascultam aceste întâmpinări şi ne mâhneam cu toţii (cum am si mărturisit mai pe urmă unii altora) că ne-au zdruncinat prin obiecţiile lor temelia credinţelor ce ne sădise în suflet argumentaţia de până atunci. Ba ne-a aruncat sămânţa neîncrederii nu numai în cele discutate mai înainte, ci şi asupra celor ce avea să ni se spună de atunci încolo, începusem să ne îndoim că suntem judecători serioşi în asemenea chestiuni, sau poate că lucrurile înseşi erau astfel că nu li se putea da nici un crezământ!
EHECRATE: în numele zeilor, Fedon, vă iert, căci auzindu-te vorbind aşa, îmi zic şi eu în gând: în ce argument vom mai crede, dacă însăşi expunerea lui Socrate, care era atât de convingătoare, s-a scufundat acum în îndoială? în adevăr, întâmpinarea lui Simmias că sufletul nostru este un fel de armonie mi-a părut minunată şi întâia oară şi acum. Mi-a amintit că şi eu am împărtăşit altădată această credinţă. De aceea acum am din nou nevoie, ca dintru început, de-o altă dovadă spre a mă convinge că sufletul nu moare o dată cu trupul. Spune-mi deci, pe Zeus, cum a continuat Socrate cuvântul său? Oare a părut şi el mişcat cum zici că aţi fost voi? Sau, dimpotrivă, şi-a apărat liniştit punctul său de vedere? Şi cum 1-a susţinut? Cu dovezi temeinice sau nu? Spune-ne toate, cât poţi mai cu de-amănuntul.
FEDON: Adeseori, Ehecrate, am admirat pe Socrate, însă niciodată n-am stat lângă dânsul cu mai mare plăcere ca atunci. Că a fost în stare să răspundă, nu-i poate vreo minune; dar ce ne-a uimit mai mult a fost bucuria, bunăvoinţa şi farmecul cu care a primit înfruntările acestor tineri. Apoi cu câtă iscusinţă a băgat el de seamă înrâurirea ce se săvârşise într-înşii din cauza obiecţiilor aduse, şi cu câtă dibăcie a căutat să ne lecuiască! Şi cum ne chema înapoi ca pe nişte fugari şi biruiţi în luptă, cum ne-a hotărât chiar să-1 însoţim, ca împreună cu dânsul să cercetăm argumentele!
EHECRATE: Şi cum a urmat?
FEDON: Să-ţi spun. Şedeam din întâmplare la dreapta lui pe un scaun mic aproape de pat; el stătea mult mai sus decât mine. Atunci îmi mângâie capul şi, apucându-mi pletele ce cădeau peste umăr — avea câteodată obiceiul să se joace cu părul meu — zise: „Mâine, poate, o, Fedon, îţi vei tunde aceste frumoase plete"1.
1 In semn de jale grecii îşi tundeau părul şi presârau bucle pe mormântul celui
scump.
195
c
89a
PLATON
—  Se poate, Socrate, zisei eu.
—  Ba nu!... de vrei să m-asculţi!
—  De ce nu? îl întrebai.
—  Astăzi, zise, astăzi şi eu îmi voi tunde pletele şi tu pe ale tale, dacă în adevăr a murit raţiunea noastră şi dacă nu ne vom învrednici s-o readucem la viaţă1. Dacă aş fi în locul tău şi daca m-ar părăsi dreapta raţiune, aş jura ca argienii2 să nu las părul să-mi crească înainte de a respinge într-o nouă luptă argumentele lui Simtnias şi Kebes.
—  Bine, zisei eu, dar nici Heracles, cum zice o vorbă3, nu-i în stare să lupte cu doi!
—  Strigă-mă pe mine în ajutor, acum cât mai este lumină... să fiu eu Iolaos al tău.
—  Te voi striga, însă nu ca Heracles pe Iolaos, ci ca Iolaos pe Heracles.
Misologhia
— Mi-i tot una, zise el. Mai întâi de toate să ne ferim de a cădea în vreo greşeală.
—  Ce fel de greşeală? zic eu.
— Să nu devenim misologhi4, zise, şi să nu urâm raţiunea cum unii se fac mizantropi urând pe oameni. Nu ne poate izbi, adăugă el, o nenorocire mai mare decât aceea de a deveni dispreţuitori ai raţiunii. Misologhia se naşte din aceleaşi împrejurări ca mizantropia. în adevăr, aceasta vine din faptul că noi, fiind fără experienţă, după ce ne-am încrezut prea muli într-un om pe care l-am socotit cu totul sincer, temeinic şi credincios, puţin mai târziu îl găsim rău şi lipsit de credinţă;
1  Moarten lui Socrate nu-i nimic; şi nu mâine este adevăratul doliu, ci a/i, când constatăm că a murit raţiunea. (L. Robin.)
2 După o luptă cu spartanii, în care li s-a luat un oraş; atunci argienii, zice Herodot, 1, 82, fşi tăiară pletele şi decretară blesteme contra celor ce-şi vor lăsa părul să crească înainte de a recuceri de la spartani oraşul pierdut.
1 După o legendă, pe când Heracles se lupta din greu cu Hydra de la Lerna, ale cărei capete tăiate renăşteau pururea de două ori mai multe, eroul s-a vă/ut nevoit a chema în ajutor pe slujitorul său, Iolaos. Cf. Decharme, op. cit., p. 479,4X5.
4 Cuvântul uiooXdyoţ- în limba greacă este compus din verbul u urî (\xiotlv) şi substantivul raţiune (Xoyoc) este o formaţiune analogă cuvântului misânthropos.
196
FEDON
apoi, cu un al doilea facem aceeaşi încercare; iar când cineva a suferit aceasta de la mai mulţi, îndeosebi de la oameni pe care i-a crezut a fi cei mai intimi prieteni şi cei mai credincioşi, înşelat de-atâtea ori, încolţeşte în el până la urmă o ură contra tuturor; pretutindeni el nu mai vede nimic sănătos, absolut nimic. Ce, tu n-ai băgat de seamă până acum acest început al mizantropiei?
—  Ba l-am observat foarte bine, zisei eu.
—  Iată, continuă dânsul, ce procedare urâtă. Căci nu e clar că un asemenea individ se foloseşte de societatea oamenilor fără să airJă o experienţă în privinţa relaţiilor sociale? Dacă ar fi întrebuinţat el cu îndemânare acele relaţii, le-ar fi văzut cum sunt şi şi-ar fi dat seama de un fapt: că oamenii foarte buni sau foarte răi sunt extrem de puţini — într-un lagăr şi în celălalt; dar că majoritatea o fac totdeauna cei de mijloc.
—  Ce vrei să spui cu asta? întrebai eu.
—  Ce spun şi despre orice-i foarte mic sau foarte mare. Crezi că există lucru mai rar pe lume decât să găseşti exemplare de foarte mică sau de foarte mare proporţie, ca de pildă un om sau un câine sau orice vrei? De asemenea, cu însuşirea de iute şi zăbavnic. de urât şi frumos, de alb şi de negru... Oare nu bagi tu de seamă că din toate aceste categorii extremele sunt cele mai rare şi se întâlnesc cel mai puţin în lume, pe când cele de mijloc sunt cele mai multe şi le întâlneşti pe toate cărările?
— Da, aşa este, zisei eu.
—  Oare de s-ar înfiinţa un concurs de răutate nu-i aşa că prea puţini se vor arăta vrednici de primele locuri, chiar şi aici?
—  Foarte cu putinţă, zisei eu.
— Se poate, în adevăr, urmă dânsul. Decât, nu în aceasta seamănă raţionamentele cu oamenii — de data asta tu eşti călăuză, eu te urmez1 — ci în modul următor. După ce se încrede cineva şi ia ca veridică o argumentare fără să cunoască tehnica raţionamentelor, constată după puţină vreme că-i falsă; în realitate, câteodată chiar este aşa, alteori însă numai i se pare a fi. Pe urmă, experienţa revine şi cu alt caz, şi cu altul.
1 Ironia — zice L. Robin — este evidentă, însă izvorul răului rămâne acelaşi într-o parte şi alta; lipsind metoda, se trece de la o extremă la cealaltă.
197
90a
PLATON
FEDON
îndeosebi cei care îşi pierd vremea în dispute contradictorii1 sfârşesc prin a crede, cum ştii, că au devenit cei mai înţelepţi şi zic că sunt singurii care au priceput că nicăieri nu afli un criteriu sănătos şi nezdruncinat — nici în lucruri, nici în argumentele logicii, ci toate se învârtesc ca în apele Euripului2, de jos în sus şi de sus în jos, nerămânând nimic, în nici o clipă, în aceeaşi stare.
—  Da, este perfect adevărat ce spui, am adăugat eu.
—  N-ar fi prin urmare, Fedon, o jalnică nenorocire, reluă el, ca atâta timp cât există un temei logic, unul adevărat şi neşovăitor, pe care-1 putem înţelege, noi să ne călăuzim de judecăţi care, deşi în realitate spun todeauna acelaşi lucru, în aparenţă însă îl arată când ca adevărat, când ca neadevărat? Nu-i trist că, în loc să se învinuiască fiecare singur şi propria-i neghiobie,dimpotrivă,când ajunge în suferinţă şi-şi constată incapacitatea, el aruncă vina de la sine şi o dă pe seama raţionamentului însuşi? Nu-i jalnic că omul urăşte apoi toată viaţa tocmai criteriul raţiunii, că o vorbeşte de rău şi se lipseşte exact de ceea ce-i poate descoperi unde este adevărul şi ştiinţa?3
— Pe Zeus, zisei eu, se înţelege că-i jalnic!
—  Din capul locului, prin urmare, reluă el, de asta trebuie să ne ferim; să nu lăsăm, adică, să pătrundă în suflet credinţa că nici în raţionamente nu stă nimic temeinic. Să fim, dimpotrivă, mult mai siguri
1  Este vorba de sofişti, care, fără a se preocupa cum e adevărul în sine (ti €oti), susţineau printr-o îndoită argumentare (Siooo\ X.rfyoi); fie te/a pozitivă, fie cea negativă, a oricărei probleme, după necesitatea momentului sau după interes. Aceasta-i în esenţă atitudinea combătută prin filosofia etico-socială a lui Socrate; şi tot ea crea în secolele V şi VI dispoziţia de spirit favorabilă pentru înfiriparea individualismului şi a scepticismului filosofic. O seamă din aceşti sofişti îşi trag obârşia din filosofia lui Heraclit, după cum de altfel se vede şi din rândurile de mai jos. Cf. şi Cmtil, 386,440 a-c şi Teetet, 179 e sqq.
2 Euripes se numea curentul de apă ce se face într-o strâmtoare. Astfel era, de pildă, canalul dintre Beoţia şi Euboia, lângă Halkis, unde direcţia curentului se schimba — se zice — de câte şapte ori pe zi. Cf. Pliniu, Hist. nat., II, 1(X).
3 începând cu aceste rânduri, Platon formulează superioritatea raţionamentului logic şi al metodei dialectice pentru descoperirea adevărului. Cum se ştie, autorul ţine să sublinieze deosebirea dintre sofişti şi Socrate (cf. puţin mai jos 91 a). Să se observe locul unde magistrul spune că, spre deosebire de sofişti, care se întemeiază mai ales pe impresia ce vor produce asupra auditoriului, el îşi dă osteneala să se convingă singur dacă este pe drumul cel mai apropiat de adevăr. Impresionarea ascultătorului îl interesează pe Socrate numai ca lucru secundar (icâpepyov). Asupra autoconvingerii şi acordului cu sine însuşi cf. Teetet., 189 e; Harm., 166 c-e; Legile, 10, 893 a.
că noi suntem cei fără temelie; de aceea este datoria noastră să cutezăm bărbăteşte şi să ne dăm toată osteneala să devenim bărbaţi: tu şi ceilalţi, pentru toată viaţa ce v-a rămas; eu, în vederea morţii acesteia de care — bag seamă — că nu m-am ocupat ca un filosof, ci în felul oamenilor 91a total neinstruiţi şi hărţuiţi doar de ambiţia unui succes. Aceştia, în adevăr, când au o dispută, nu se îngrijesc cum să scoată adevărul din faptele în discuţie, ci îşi dau silinţa să facă celor de faţă impresia că lucrurile sunt aşa cum le-au expus dânşii. Ei bine, iată că şi eu mă arăt ca dânşii în această împrejurare; cu atâta doar mă deosebesc, că nu mă silesc să arăt prezenţilor drept adevărate cele ce mi se par a fi astfel (asta mă interesează numai în rândul al doilea), ci să mă conving singur că sunt astfel cele ce-mi par cât mai aproape de adevăr. Căci eu, iubite amice, îmi fac socoteala următoare —şi ia aminte cu ce folos: ori sunt b exacte cele ce spun, şi atunci e câştigul unei atare convingeri! Ori nu mai există nimic pentru omul care a murit, şi, în acest caz, de ce să nu trec, măcar clipele dinaintea morţii, cu cea mai mică neplăcere pentru voi cei de faţă, fără să mă mai bocesc? Mai ales că şi această preocupare a spiritului nu trece mai departe (aşa ceva ar fi o nenorocire!), ci va dispărea în puţină vreme.
Astfel dar, Simmias şi Kebes, eu sunt precum vedeţi destul de pregătit, zise Socrate, şi vă stau la dispoziţie pentru această discuţie. Voi însă, dacă aţi vrea să-mi daţi ascultare, îngrijiţi-vă mai puţin de Socrate şi foarte mult de adevăr. Astfel, de veţi afla că spun şi ceva c adevărat, mărturisiţi-o împreună cu mine; dacă nu, încordaţi toată puterea voastră de gândire şi vedeţi să nu fiu pricină, în pornirea mea. unei îndoite înşelări: a mea însumi şi a voastră; căci n-aş vrea să vă părăsesc ca albina care-şi lasă ghimpele când se duce!
Răspuns întâmpinărilor lui Simmias şi Kebes
Să purcedem, zise. înainte de toate însă vă rog să-mi mai aduceţi aminte, oriunde vi se pare că nu reţin exact ce-aţi susţinut.
Simmias, prin urmare, nu crede — nu-i aşa? — spuselor mele. El se teme ca nu cumva sufletul, esenţă divină şi cu însuşiri în orice caz superioare trupului, să nu piară înaintea acestuia, asemenea armoniei cu        d care-1 compară. Pe de altă parte Kebes a fost, mi se pare, de aceeaşi părere cu mine, când a spus că sufletul este de mai lungă durată ca
198
199
PLATON
trupul. A adăugat însă că rămâne ceva pe care nu-1 poate şti nimeni: dacă nu cumva sufletul, după ce a uzat corpuri multe în repetate rânduri de vieţi, nu piere acum şi el, o dată cu părăsirea celui din urmă corp; precum şi dacă moartea nu-i însuşi acest fapt, am numit desfiinţarea sufletului... căci în ce priveşte corpul, slavă Domnului, el dispare mereu, în fiecare clipă! Nu-s astea, Simmias, şi tu, Kebes, problemele pe care trebuie să le cercetăm ?
Au recunoscut amândoi că acestea sunt.
e                — Atunci spuneţi-mi, continuă dânsul, în privinţa argumentelor
desfăşurate până acum: le respingeţi pe toate sau pe unele da, pe altele nu?
—  Pe unele da, răspunseră ei, pe altele nu1.
—  Ce credeţi, zise acesta, de argumentul prin care am susţinut că învăţătura este o amintire şi că, dacă lucrul stă aşa, trebuie să admitem
92a cu necesitate că sufletul a avut undeva fiinţă mai înainte de a se fi legat de un corp?
—  Eu, zise Kebes, şi-atunci am fost minunat convins de acest argument şi-i dau crezare şi acum, ca nici unuia altul.
—  La fel şi eu, adăugă Simmiaş. Ba m-aş mira dacă aş ajunge vreodată să cred altceva despre această chestiune.
Socrate răspunde lui Simmias
Atunci Socrate:
—  Şi totuşi, prietene din Teba, este o necesitate să-ţi schimbi convingerile, dacă mai eşti în credinţa că armonia-i lucru compus, iar sufletul se constituie ca o armonie din acordul organelor trupeşti! Că
b doar nu vei susţine, chiar după teoria ta, că armonia2 s-a putut alcătui mai înainte de a exista elementele din al căror acord ea însăşi trebuie să rezulte! Sau o vei susţine?
FEDON
1 Simmias şi Kebes admiseseră preexistenta sufletului şi, ca o firească urmare, amintirea ca punct de plecare în cercetarea ştiinţifică. Cf. suprd, 72 e, 76 e—77 b.
; Ce se înţelegea la greci prin armonie şi ce semnifică a/i acest termen'.'' ApuoWa greacă era „un sistem de legi după care trebuia să se urme/e notele mu/icale spre a forma o melodie, adică un cântec. Dar în tehnica muzicală modernă armonia este „sistemul de reguli potrivit cărora trebuie să se urme/.e acordurile, căci unde nu-s acorduri (adică sunete auzite deodată) nu este pentru moderni armonie". Cf. M. Emmanuel, Hist. de la Languc musicale, 25 sq. (M. M.)
200
—  Nicidecum, Socrate, zise acesta.
—  Dar nu vezi, reluă el, că tocmai asta s-a brodit să susţii? Căci spui pe de o parte că sufletul a fiinţat înainte de a fi intrat într-o formă de om şi într-un corp; pe de altă parte însă, zici că-i alcătuit din elemente care nu există încă! Nu; armonia nu-i ceva în felul sufletului cu care o compari. Şi lira şi corzile şi sunetele iau fiinţă mai dinainte şi există aşa nearmonizate încă; pe când armonia apare mai în urmă ca toate acestea şi dispare cea dintâi. Ei bine, spune-mi cum se potriveşte teoria asta cu cea dintâi?
—  în nici un fel, răspunse Simmias.
—  Şi s-ar cuveni, zise Socrate, ca măcar când e vorba de armonie să fie acord!
— Da, s-ar cuveni, repetă Simmias.
—  Cum vezi, în această chestiune nu eşti de acord cu tine însuţi, zise Socrate. Deci ia seama, ce alegi din două? Că ştiinţa-i o amintire sau că sufletul este o armonie?
—  Mult mai iute mă hotărăsc, zise el, pentru cea dintâi, Socrate. Cea din urmă mi-a răsărit în nunte fără sprijinul vreunei demonstraţii, ci călăuzit doar de o anumită dibuire şi de un bun-simţ, aşa cum rezultă îndeobşte părerile majorităţii oamenilor1. îmi dau seama însă că afirmaţiile făcute numai pe temeiul probabilităţii sunt înşelătoare, şi dacă cineva nu se păzeşte bine de ele, foarte uşor cade în greşeli, nu numai în ştiinţa geometriei, dar şi în toate celelalte cercetări. Cât priveşte însă argumentaţia referitoare la amintire şi la dobândirea cunoştinţei, aceasta se reazemă pe o ipoteză vrednică de crezare. S-a spus doar adineauri că sufletul nostru există mai înainte de a se coborî în corp, precum există însăşi esenţa ce-i poartă numele. Şi sunt pe deplin convins că ipoteza este temeinică şi-i bine susţinută. Trebuie deci. pe cât se pare, să resping ipoteza că sufletul e o armonie, fie că ar veni de la altul, fie că este a mea însumi.
—  Dar să revenim, zise, la întrebarea de mai înainte. Ce crezi, Simmias, este cu putinţă ca armonia sau orice altă compoziţie să ni se înfăţişeze cu alte însuşiri decât cele pe care le pronunţă elementele din care este alcătuită?
1 Simmias îşi impută că a cedat înclinării vulgului în această chestiune; dar cum ar ilustra geometria o altfel de înclinare? Intenţia este misterioasă. (L. Robin.)
201

PLATON
FEDON
93a            — Nicidecum.
—  Dar nu eşti de părerea mea că armonia, ca orice lucru compus, nu poate face nici suferi altceva, decât ce-au făcut şi suferit elementele din care este alcătuită?
A fost de aceeaşi părere.
—  Prin urmare nu se cade armoniei să aibă întâietate faţă de elementele din care-i alcătuită, ci să asculte de acestea.
A fost de aceeaşi părere.
—  Bine, dar atunci stăm foarte departe de ipoteza că armonia se mişcă în sens contrariu sau că emite tonuri potrivnice sau, în sfârşit, că poate face opoziţie în orice alt mod propriilor ei părţi alcătuitoare!
—  Foarte departe, recunosc.
—  Dar ce? Armonia nu-i astfel făcută de la natură, încât fiecare armonie să fie un rezultat al armonizării elementelor sale?
—  Nu pricep, zise Simmias.
—  Nu-i cazul a spune, reluă Socrate, că de s-ar face un acord mai b        mare şi mai amplu (să zicem c-ar fi admisibilă această ipoteză), armonia
n-ar fi mai mare şi mai amplă? Şi dacă, invers, ar fi un acord mai mic şi mai slab, armonia n-ar deveni mai mică şi mai slabă?1
1 Locul fiind interpretat în chip felurit, dăm mai jos lămuririle filosofului A. Fouillee.
Mai întâi, armonia lirei nu vine decât în urma lirei, pe când sufletul preexistă formei sale corporale.
în al doilea rând, armonia rezidă în elementele care o produc; ea nu se deosebeşte de lucrurile al cărui raport este şi n-are nici o existenţă de sine; în vreme ce sufletul ştie şi simte că are o fiinţă proprie.
fn al treilea loc, armonia e susceptibilă de grade, după cum este mai mult sau mai puţin acord în elementele din care rezultă şi prin aceasta ea e esenţial variabilă. Un suflet, dimpotrivă, nu-i mai mult ori mai puţin suflet decât altul.
în rândul al patrulea, dacă sufletul este — cum spune Pitagora — o armonie, ce va fi virtutea? Armonia armoniei: lucru imposibil. Ce va fi viciul? O armonie lipsită '!e armonie: lucru şi mai imposibil. Este o ipoteză ce nu se poate susţine.
în sfârşit, armonia nu face altceva decât se supune elementelor care-i dau naştere; el este un rezultat pasiv al lor. Sufletul însă porunceşte corpului care îl serveşte; uneori chiar intră în război cu el. Stranie armonie este aceasta, care se luptă cu elementele al căror raport este! Nu, sufletul nu-i un rezultat, o colecţie, un număr abstract; sufletul e o cauză activă şi motrice, este un număr viu care se mişcă de la sine şi pune în mişcare corpul pentru a-i imprima forma sa. Sufletul nu-i armonia lirei, ci muzicianul nevăzut care scoate din ea tonuri mai mult sau mai puţin melodioase şi care, dacă vrea, poate s-o si sfarme.
202
—  Asta da! Este evident.
—  Şi oare cu sufletul nu se întâmplă aceasta? Se poate spune de unul, chiar în cea mai mică măsură, că-i mai mult suflet decât celălalt (adică mai amplu şi mai puternic sau mai mic şi mai slab) în ceea ce constituie tocmai esenţa lui de suflet?
—  Nu, nicidecum, zise.
—  Să mergem mai departe, pe Zeus, reluă el. Nu se zice de un suflet care are judecată şi virtute că este bun? De altul, care are prostie şi perversitate, că-i rău? Se spun acestea cu drept cuvânt?
— Cu tot dreptul.
—  Dar ce va zice, acum, unul dintre cei care socotesc sufletul armonie, despre noile existenţe cu care acesta ni se înfăţişează, adică de virtute şi viciu? Va putea oare spune că-s nişte existenţe în plus, numite armonie şi dizarmonie? Că sufletul cel bun fiiind armonizat, şi el însuşi o armonie, poartă în sine o a doua armonie? Că celalalt, fiind el însuşi dezarmonizat, n-are în sine o alta?
—  Nu-s în stare să răspund, zise Simmias. Este sigur însă că cine propune ipoteza sufletului-armonie ai- putea să obiecteze aşa ceva.
—  Dar între noi s-a stabilit odată perfectă înţelegere, zise, că un suflet nu poate fi mai mult suflet decât altul, adică nici mai mult nici mai puţin. Această înţelegere nu înseamnă altceva, decât că şi o armonie nu-i întru nimic mai mult armonie decât alta, adică nici mai mult nici mai puţin. Ori nu ne-am înţeles?
—  Ba ne-am înţeles.
—  Atunci? Dacă armonia nu poate fi nici mai mult nici mai puţin armonie, urmează cu necesitate că nici acţiunea unei armonizări mai mari sau mai mici nu este admisibilă. Recunoşti asta?
—  Recunosc.
—  Bine, dar despre o armonie care nu-i mai mult nici mai puţin armonizată putem spune că se înfruptă din armonie într-un grad mai mare sau mai restrâns? Ori că-i părtaşă în mod egal?
—  în mod egal.
—  Atunci de ce să nu spunem şi despre suflet, întrucât unul nu-i nici mai mult nici mai puţin decât altul — ce este în sine un suflet —, ca nu poate fi atins de acţiunea unei armonizări mai mari sau mai mici?

L
— Aşa este.
203
PLATON
—  Cu această însuşire fiind, nu-i aşa că nici sufletul nu se poate împărtăşi mai mult ori mai puţin dintr-o dizarmonie sau dintr-o armonie?
—  Evident că nu.
—  Şi iarăşi, fiind cu această însuşire, putea-va oare un suflet, luat 94a    în raport cu altul, să se împărtăşească din mai mult ori din mai puţin
viciu sau virtute, dacă în adevăr viciul este dizarmonie, virtutea armonie?
—  Nu va putea.
—  Ceva mai mult, Simmias. în bună logică nici un suflet nu va cunoaşte viciul, dacă sufletul este o armonie; căci armonia, întrucât este în adevăratul înţeles al cuvântului o armonie, nu poate primi niciodată dizarmonia.
—  Nu, desigur.
—  Şi întru nimic mai puţin sufletul faţă de viciu, dacă este în sensul deplin al cuvântului un suflet.
—  Din cele spuse, este de la sine înţeles... cum ar putea fi altfel?
—  Potrivit acestei raţiuni, oare nu toate sufletele, adică ale tuturor fiinţelor, vor fi pentru noi egal de bune, dacă din fire ele au fost create să fie în mod egal — ceea ce numim suflete?
—  Da, zise el, şi eu găsesc aşa, Socrate.
—  Găseşti, replică acesta, că-i corect să se spună astfel? Oare raţiunea ar fi tolerat să ajungem la o astfel de încheiere, dacă ar fi exactă
b        ipoteza că sufletu-i o armonie?
—  Cu nici un preţ, zise.
Prima faţă a problemei. Sufletul comandă
—  Dar ce? reluă Socrate, din câte elemente alcătuiesc fiinţa omenească, este vreunul mai potrivit ca sufletul, de care să poţi afirma că are întâietate, cu deosebire dacă este şi inteligent?
—  Cred că nu.
—  în ce fel zici nu? Plecându-se patimilor corpului sau împo-trivindu-li-se? Vreau să spun, de pildă: când corpului îi este cald şi sete, sufletul nu-1 poate târî în direcţia opusă, adică să nu-i dea să bea? Când îi este foame nu-1 poate opri de la mâncare? Şi-atâtea şi-atâtea alte
204
FEDON
cazuri, în care vedem sufletul împotrivindu-se cerinţelor trupeşti! Sau
nu?
—  Ba da, ba da!
—  Bine, dar nu ne-am înţeles noi înainte că sufletul fiind o armonie nu poate nici să intoneze ceva împotriva sensului determinat de elementele ce-i dau şi acordul şi relaxarea şi vibraţia, nici să sufere vreo prefacere neindicată de aceste elemente alcătuitoare, ci trebuie să se supună lor şi să nu ia niciodată comanda?
—  Da, ne-am înţeles, cum de nu?
— Atunci pentru ce nu bagi de seamă că el se arată lucrând tocmai dimpotrivă? Că porunceşte elementelor din care se pretinde a fi alcătuit, că în tot cursul vieţii li se pune de-a curmezişul, că le stăpâneşte prin nenumărate mijloace: înăbuşind pe unele cu mari suferinţe — ca în gimnastică şi medicină —, iar pe altele mai blând; pe unele cu ameninţări, pe altele cu sfaturi? Că dacă are de-a face cu dorinţe, cu urgii sau cu temeri, el le vorbeşte ca unora ce sunt dintr-o alcătuire cu totul diferită? Aşa ceva a făcut şi Homer în Odiseea^ când îl pune pe Odiseu să spună:
„Pieptul lovindu-şi, el inima-şi ceartă cu astfel de vorbe:
—  Inimă, îndur-o şi pe asta! Mai rele înduraşi tu odată?
Oare crezi că poetul ar fi făcut asemenea versuri dacă ar fi socotit că sufletul este — tocmai ca armonia — cârmuit de patimile trupului şi n-ar fi văzut într-însul un conducător şi un despot, în sfârşit, un ce de-o esenţă mult mai divină decât armonia?
— Pe Zeus, Socrate, şi eu cred aşa.
—  Nu ne sade frumos, prin urmare, să spunem că sufletu-i o armonie; căci după cum vezi n-am fi de-o părere nici cu divinul poet Homer, nici cu noi înşine!
—  Aşa este, zise Simmias.
95a
' Odiseen, XX, 7 sq. Odiseu, aici, întors în Itaca şi necunoscut încă în palat, unde se afla, aude ţipetele femeilor care petreceau cu peţitorii. Nefiind însă momentul să se descopere şi să-i pedepsească, el îşi înăbuşă mânia ce-l cuprinsese şi rosteşte în sine versurile pe care le citează Platon.
205
PLATON
FEDON
Socrate răspunde lui Kebes
—  Aşa să fie, zise Socrate, de vreme ce izbutirăm să îmblânzim pe tebana Armonie şi s-o aducem poate la simţul măsurii. Dar să vedem, Kebes, cum vom linişti acum pe Kadmos?1 Cu ce argumente?
—  Sper, zise Kebes, că vei găsi şi aici calea. A fost pentru mine o minune să ascult această discuţie asupra armoniei! Ai întrecut orice aşteptare! Căci în vreme ce Simmias îşi spunea temeiurile îndoielii sale, eu grozav mă miram dacă va fi cineva în stare să-i răspundă cum trebuie. Şi foarte uimit am rămas când am văzut că el n-a putut să se împotrivească nici măcar la prima lovitură ce i-a dat logica ta. De aceea nu m-aş mira dacă şi argumentele lui Kadmos ar avea aceeaşi soartă.
—  Să nu vorbeşti aşa tare, prea bunule, întâmpină Socrate, nu cumva să ne înconjure pizma şi să dărâme argumentul ce-i gata să urmeze în acest moment. Dar să lăsăm astea în grija Domnului; noi să venim, cum zice Homer2, mai aproape, şi să încercăm valoarea întâmpinării tale. Aşadar punctul însemnat al chestiunilor de care te interesezi este următorul: pretinzi să se facă dovada că sufletul nostru este şi indestructibil şi nemuritor; că, prin urmare, un bărbat iubitor de înţelepciune nu-şi făureşte plan nebun, nici nu-i împins de un curaj prostesc dacă, fiind chiar pe punctul de a muri, rămâne totuşi plin de cutezanţă şi-i pătruns de credinţa că, odată mort, va petrece bine dincolo şi va trăi cu totul altfel decât dacă ar fi sfârşit o viaţă ca oricare alta. A arăta apoi despre suflet că-i rezistent şi aproape divin, că a fiinţat şi înainte de vremea când ne-am născut ca oameni, sunt lucruri — zici tu
1 Joc de cuvinte întemeiat pe următoarele elemente: 1. asemănarea dintre numele Armoniei, soţia regelui teban Kadmos, şi armonia muzicală, cu care Simmias a comparat sufletul; 2. jocul de cuvinte se continuă prin comparaţia între tebanii Simmias şi Kebes, adversari în discuţie ai lui Socrate, şi legendarii lor strămoşi Kadmos şi Armonia; 3. de asemenea, prin lupta lui Kadmos cu un balaur, pe care-1 ucisese şi-i luase sora în căsătorie, adică pe Armonia.
2 Iliada, IV, 496. în acest loc suntem în toiul unei lupte. Priamidul Antiphos trăsese în Aias, dar nu-l nimerise. Suliţa priamidului însă a străpuns pe Leucos, tovarăşul lui Odiseu. Neputând suporta moartea prietenului său, Odiseu — zice Homer — „vine pe-aproape şi-ntr-însul suliţa-ndată şi-aruncă..."
Vezi şi Iliada, V, 611. Să se observe termenii de război pe care Platon îi întrebuinţează în acest pasaj.
— pe care nimic nu le împiedică să învedereze nu nemurirea sufletului, ci numai faptul că el este de o lungă durată şi că a mai existat undeva înainte, nu ştiu câtă vreme, când a cunoscut şi-a săvârşit orice pofteşti. Dar pentru asta n-a fost deloc mai nemuritor; dimpotrivă, faptul că a intrat într-un corp omenesc a constituit, tocmai ca o boală, începutul distrugerii lui. Că în viaţa asta, cât trăieşte, mai mult tânjeşte în necazuri; iar când o sfârşeşte în aşa-numita moarte, se desfiinţează şi el. Că întrucât priveşte teama ce-avem fiecare dintre noi, spui că-i lucru perfect indiferent dacă el intră numai o dată sau de mai multe ori în corp... Teama-i firească pentru oricine nu-i nebun, deoarece noi nu ştim şi nici nu putem da un argument valoros că sufletu-i ceva nemuritor.
Iată, Kebes, cam cum sună după opinia mea ceea ce susţii tu. Şi dinadins repet lucrul aşa des, ca să nu-mi scape ceva din vedere, ca şi tu să poţi adăuga sau scădea orice vrei.
Şi Kebes:
—  Pentru moment, zise, n-am nimic de scăzut, nici de adăugat. Astea-s cele ce susţin.
Ştiinţa naturii. Filosofii antesocratici şi metoda lor
Atunci Socrate făcu o lungă pauză, adâncind te-miri-ce gând.
— Tu nu ceri, zise el, lucru de nimic, Kebes! Căci în definitiv noi trebuie acum să cercetăm cu de-amănuntul nici mai mult nici mai puţin decât pricina naşterii şi a distrugerii. Bine, am să-ţi povestesc, dacă vrei, necazurile întâmpinate de mine cu ocazia acestor cercetări. Tu, dacă la urmă vei găsi ceva bun în sensul convingerii ce ai în chestiunile de care vorbeşti, vei trage şi un folos.
—  Se înţelege că vreau, fu răspunsul lui Kebes.
—  Atunci ascultă-mă ca pe unul care ţine o conferinţă!1
Când eram tânăr aveam o grozav de mare dorinţă pentru studiul ce se numeşte ştiinţa naturii. Prea strălucit mi se părea să cunosc cauzele fenomenelor: de ce se naşte fiecare lucru, de ce moare, de ce există.
d
96a
1 Am tradus pe Cts tpoOi'Tos' cu acest cuvânt modern, pentru a sugera, cum vrea autorul, ideea unei expuneri susţinute, fapt ce era o excepţie pentru metoda învăţăturii socratice.
206
207
PLATON
FEDON
Adeseori alergam în sus şi în jos şi cercetam în primul rând1 probleme de felul următor: oare vieţuitoarele nu se nasc prin căldură sau frig, după ce aceşti factori au determinat un fel de putrezire, cum susţineau unii?2 Apoi, nu cumva sângele este elementul căruia i se datorează că gândim?3 Ori aerul4, focul5? Sau nu-i din acestea nici unul, însă creierul este organul care, producând simţurile auzului, vederii, mirosului, face să rezulte dintr-însele şi memoria şi judecata; apoi, după ce au căpătat statornicie, atât memoria cât şi judecata creează în ăst mod ştiinţa?6
Mi-am întors apoi cercetările în altă direcţie: spre cauzele ce săvârşesc distrugerile lucrurilor7, cum şi spre fenomenele referitoare la cer şi la pământ; dar am terminat prin a crede despre mine însumi că-s aşa de nepriceput pentru o astfel de cercetare cât poate fi cineva mai puţin! Am să-ţi dau şi o dovadă care te va mulţumi. Eu, mai înainte, de bine de rău ştiam clar anumite lucruri — şi înţeleg aici ştiinţa după sensul comun şi al meu însumi şi-al celorlalţi; dar în urma acestei cercetări am fost aşa de orbit că am pierdut chiar cunoştinţa lucrurilor pe care înainte aveam credinţa că le ştiu! Şi faptul s-a întâmplat cu multe alte chestiuni; iată una, de pildă: de ce creşte omul?
Mai înainte credeam lucru lămurit pentru oricine că omul creşte din pricina mâncării şi-a băuturii; că prin alimentare carnea se adaugă cărnii, oasele oaselor şi tot astfel cu fiecare din celelalte părţi care se sporesc şi ele prin elemente asemenea lor. în acest chip orice a avut un cuprins mic devine mai târziu mare şi tot astfel omul din mic se face mare. Aşa credeam atunci! Nu ţi se pare că aveam dreptate?
—  Mi se pare că da, răspunse Kebes.
—  Bagă de seamă însă ce mai urmează. Când vedeam un om sau un cal înalt alăturea de altul mai mic cu măsura unui cap, credeam că-i destul de explicat dacă ştiam că-i mai mare din cauza capului! Şi mai
1 *'7 în primul rând problemele naşterii; în al doilea, ale distrugerii.
2 Arhelau din Atena, care „amesteca spiritul (vou?) lui Anaxagora cu aerul lui Anaximene şi făcea să se nască lumea prin condensare şi rarificare. Astfel s-a separat frigul de căldură, principiu motor prin acţiunea căruia făcu să se nască din nămol vieţuitoarele". (L. Robin.)
3 Empedocle, cf. Diels, Fragm, 110 şi Cic, Tuse., 1,6.
4 Anaximene şi Diogene din Apolonia.
5 Heraclit.
6 Pitagoreii şi în special Alemeon din Crotona care, cel dintâi, a socotit creierul ca organ şi sediu al conştiinţei.
lămurit decât aceste cazuri mi se părea să spun că numărul zece este mat mare decât opt din cauza adaosului a două unităţi; că distanţii de doi coţi este mai mare decât cea de un cot, din cauză că prima este mai mare cu propria sa jumătate decât cea din urmă.
—  Bine, zise Kebes, dar acum ce crezi despre acestea?
—  Doamne, exclamă Socrate, ce departe sunt acum de a crede măcar despre unul din aceste lucruri c? i cunosc cauza! Căci eu nu mai ştiu, dacă adăugăm o unitate la alta, oare aceea căreia i s-a adăugat devine două, sau şi cea adăugată şi cea căreia i s-a adăugat au devenit două prin faptul adăugirii lor una către cealaltă! Ce mă pune în mirare mai mult este că, pe când fiecare unitate şedea despărţită de cealaltă, fiecare era una singură, nu erau două atunci; dar după ce s-au apropiat una de alta, s-a iscat pentru ele o pricină de a se face două: întâlnirea rezultată din punerea lor una lângă alta! Nu pot pricepe de asemenea de ce, când împarte cineva o unitate, se face şi aici din separare o pricină de a se produce numărul doi? Doar cauza naşterii lui doi era mai înainte tocmai inversă. Atunci se năştea doi fiindcă se apropia o unitate de alta şi se adăuga astfel una celeilalte: acum, fiindcă cele două unităţi sunt depărtate se şi separă astfel una de cealaltă. Mai mult: nu m-am convins încă nici dacă ştiu de ce şi cum se creează unitatea, precum nu-mi pot da seama, într-un cuvânt, despre nici un alt lucru: pentru ce se naşte, pentru ce dispare, pentru ce există?... Iată la ce-am ajuns, umblând pe drumul arătat de acea metodă! Şi atunci îmi îndrept paşii în altă direcţie (cu ce sorţi de izbândă?), fiindcă de cealaltă nu mă mai pot apropia cu nici un preţ.
Se întâmplă însă s-aud într-una din zile pe cineva citind dintr-o carte, despre care zicea că-i a lui Anaxagora, cum că spiritul este orânduitorul şi pricinuitorul a toate'. Atunci m-am bucurat de existenţa acestei cauze; mi s-a părut că într-un fel oarecare este bine că spiritul stă la baza universului; şi am cugetat că, dacă-i aşa, această minte ordonatoare ce-a pus rânduiala în toate va da şi fiecăruia în parte rolul cel mai potrivit cu putinţă. Dacă vrea cineva, prin urmare, să cunoască pricina fiecărui lucru: de ce se naşte, dispare sau există, trebuie să afle de fapt, în privinţa lui, de ce îi prieşte în gradul cel mai înalt, fie să existe fie să sufere, fie să cauzeze orice gen de acţiune. Potrivit acestei metode, omului nu-i mai trebuie altă cercetare — oricare ar fi subiectul
97a
1 Vezi 72 c, nota.
208
209
PLATON
în discuţie: cel dinainte sau altul — decât să afle ce-i mai bun şi mai aproape de perfecţie; este apoi necesar, cum se înţelege din însuşi acest fapt, că trebuie s-avem şi cunoaşterea mai-răului, întrucât pe-amândouă o singură ştiinţă le cuprinde. Asemenea gândiri îmi umpleau sufletul de bucurie, întrucât credeam că am găsit în Anaxagora profesorul în stare să explice ca pentru mintea mea care-i cauza ce produce existenţa universului. Va putea să-mi spună de pildă, mai întâi, dacă pământul este plan ori bombat; apoi, după ce mi-1 va fi descris, ziceam că-mi va arăta şi cauza şi necesitatea care impun ca el să fie cum îi este lui cel
e mai bine, şi că-mi va explica şi despre pământ, de ce o astfel de formă era pentru el cea mai potrivită. Dacă mi-ar fi spus că-i aşezat în mijloc', m-aşteptam să-mi dea lămuriri pentru ce este cel mai nimerit ca pământul să stea la mijloc. Astea să-mi fi arătat... şi eram gata să nu mai doresc de la dânsul nici un soi de cauză.
Da! Eu mă pregătisem să-1 întreb şi de soare şi de lună şi de
98a celelalte astre: de iuţeala lor relativă, despre drumul circular ce-1 fac, în sfârşit, de toate prefacerile ce întâmpină, fiind tot aşa de curios să ştiu: de ce tocmai acelea sunt mai potrivite fiecăruia; de ce pricinuiesc ele anumite modificări sau de ce sunt supuse prefacerilor ce suferă. Şi n-aş fi crezut vreodată — din moment ce declarase că spiritul a orânduit universul — că o să lase acum totul în seama altei cauze decât că-i cel mai bine pentru ele să fie aşa cum sunt! Eram deci în drept să aştept o amănunţită explicaţie din partea omului care dădea şi fiecărui lucru o cauză şi tuturor împreună, de asemenea, cum că în adevăr acesta-i cel
b mai potrivit rol ce se cuvine fiecăruia, acesta-i şi bunul obştesc ce motivează universul. Pentru nimic n-aş fi dat asemenea speranţe! Ci cu râvnă mare am alergat la cărţile lui şi le-am citit cât am putut de repede, să aflu numaidecât şi „foarte bunul" şi „mai-răul".
Dac-ai şti, prietene, cum m-am prăbuşit din minunata speranţă şi cum m-am depărtat! Căci înaintând şi citind, am văzut un om care nu numai că nu se foloseşte deloc de o cauză-Spirit, dar nici măcar nu pune înainte chestiunea unor cauze în vederea organizării universului! El
c încarcă cu rolul acesta: când aerul, când eterul, când apa, când te-miri-ce alte ciudăţenii. Mi s-a părut atunci ceva foarte asemenea întâmplării, dacă un oarecine ar zice aşa: Socrate toate câte le face prin spirit le face;
1 Ipoteza geoccntrică a fost emisă întâi de Anaximandru, apoi adoptată de Pitagora şi Parmenide.
210
FEDON
apoi, apucându-se a explica pricinile fiecăreia dintre faptele ce săvârşesc, ar spune mai întâi că eu stau acum aici, fiindcă trupul meu este alcătuit din oase şi muşchi; că oasele sunt tari şi au între ele spaţiile de articulaţie, iar muşchii, putându-se încorda şi slăbi, acoperă oasele cu carne şi piele; că aceasta din urmă le cuprinde pe toate; apoi că oasele, având mişcările libere la încheieturile respective iar muşchii putându-se întinde şi zgârci, fac ca eu. de pildă, să-mi pot acum îndoi mădularele... şi toate astea dau pnc.aa pentru care eu stau îndoit în această închisoare!
Şi iarăşi: ca să explice convorbirea mea cu voi, ar trata despre cauze străine, cum sunt de pildă glasul, aerul, auzul, sau despre alte nenumărate pricini de aceeaşi natură, însă ar neglija total să pomenească de adevăratele pricini: cum li s-a părut atenienilor că-i mai bine ca eu să fiu osândit; cum din această cauză am găsit şi eu de cuviinţă că-i mai corect să rămân aici şi cum am considerat, în sfârşit, mai drept să îndur pedeapsa ce mi-au hotărât-o, oricare ar fi ea. Căci, mă jur pe câine, să mă fi călăuzit de principiul „cum e mai bine", de mult aceste oase şi muşchi ar fi fost purtate prin părţile Megarei sau pe la beoţieni, bineînţeles dacă n-aş fi considerat că-i mai just şi mai frumos să sufăr pentru cetate orice pedeapsă-mi va fi orânduită în loc de a mă sustrage luând-o la picior. Dar este ceva cu totul de nepomenit să declari drept cauze astfel de lucruri. Dacă cineva spune că, fără să posed acele părţi ale corpului ce se numesc oase, muşchi şi câte mai am, n-aş fi în stare să fac ce vreau, cred c-ar spune adevărul. Dar să susţii că din pricina acestora fac eu cele ce fac, şi că le fac punând şi spiritul la contribuţie iar nu dintr-o preferinţă pentru calea cea mai bună, iată o uşurinţă de vorbire prea mare, prea largă, făcută pe seama logicii; asta înseamnă că nu suntem în stare să facem deosebirea că una-i pricina reală, alta-s elementele înconjurătoare, fără de care o cauză n-ar putea fi niciodată cauză'. Tocmai acesta este faptul ce constituie după opinia mea greşeala marii mulţimi; dibuind ca pe întuneric, ea denumeşte cu termeni improprii elementele ce condiţionează o cauză şi le prezintă apoi drept cauza însăşi. Aşa se explică şi de ce unul2, înconjurând pământul cu
1 Cauza reală şi condiţiile secundare ale acţiunii aceleia: necesitatea binelui în suflet şi necesitatea mecanică în corpuri: iată baza cosmologiei din Timaios, 46 d-e şi Legile, X, X97 a-b; cf. Fedni, 245 d-e. (L. Robin.)
2 Empedocle din Agrigent (Sicilia), mare filosof şi poet, de la care nu ne-au rămas decât fragmente. A scris Despre natură şi Despre curăţiri.

99a
211
PLATON
FEDON
vârtej, declară că el prin asta se menţine în stare de echilibru sub cer; altul1 şi-1 închipuie ca pe o imensă căpistere, căreia-i dă ca reazem şi temelie aerul. Dar ce putere va fi orânduit toate, astfel cum sunt acum, adică în ordinea cea mai bună cu putinţă? Aşa ceva ei nu numai că nu cercetează, dar nici măcar nu cred că vreo energie divină mişcă totul, ci îşi închipuie că odată şi odată au să descopere ei pe Atlasul acestei firi, mai tare, mai nemuritor şi mai în stare să susţină universul! Cât priveşte acţiunea binelui, oricât e de necesară pentru menţinerea coeziunii şi echilibrului, la drept vorbind ei o nesocotesc cu desăvârşire. Eu m-aş fi făcut cu cea mai mare plăcere şcolarul oricui s-ar fi învrednicit să-mi arate o astfel de cauză, s-o văd cum este. Ci fiindcă n-avem parte de această descoperire şi fiindcă n-am fost în stare nici singur s-o fac nici prin altul s-o învăţ, vrei, Kebes, să-ţi arăt şi a doua mea plutire? încheie dânsul. Vrei să vezi şi tot necazul ce-am pătimit în căutarea cauzei?
—  Nespus de mult vreau, răspunse Kebes.
în căutarea adevăratei cauze
—   După aceste rătăciri am părăsit, se înţelege, cercetarea universului2, dar am găsit de cuviinţă că trebuie să mă feresc, zise Socrate, nu cumva s-o păţesc ca oamenii care, pentru a studia eclipsa soarelui3, îl contemplă nemijlocit; unii s-a întâmplat să-şi strice ochii fiindcă nu-i studiază imaginea în apă sau prin vreun alt corp. Aşa ceva am cugetat şi eu şi m-am temut să nu-mi orbesc de tot sufletul privind cu ochii direct la lucruri4 şi încercând să le percep cu fiecare din simţuri. Am găsit deci că trebuie să mă refugiez în lumea argumentelor dialectice, pentru a căuta prin ele adevărul existenţei reale. Poate
1  Anaximene din Milet, dar şi Anaxagora .şi Arhelau, presupusul profesor al lui Socrate; autorul ţine cu tot dinadinsul să evoce şi să respingă aici tocmai teoria de care Aristofan acuzase pe Socrate în Norii (670 sqq).
2 Socrate părăseşte „lucrurile" şi universul, adică to TipdyuaTa şi Ta ovra, pentru dialectică şi adevăr, adică pentru oi Xoyoi şi f\ ă\rfitw, cu alte cuvinte, dogmatismul presocratic este înlocuit acum, ca neştiinţific, prin dialectică.
-* Imaginea revine şi în Republica, VII; ve/.i alegoria cu peştera, în Platon al nostru, vol.l.p. LVI.
4 Aici cuvântul npayuctTa, ca şi ev epyoi? de mai jos (100 a), se referă Ia realitatea în sine, inteligibilă, nu la lumea perceptibilă.
comparaţia de care mă folosesc nu-i tocmai exactă; doar nu-s în totul 100a convins că dialecticianul care cercetează realitatea în imagini com­parative o scrutează mai serios decât cel care contemplă direct faptele. Dar eu pe această cale am apucat şi voi proceda în felul următor: punând la temelia fiecărui caz principiul logic pe care-1 cred a fi cel mai puternic, câte mi s-or părea în acord cu acela, le iau ca realităţi adevărate şi în privinţa cauzei şi în toate celelalte privinţe; câte nu, le înlătur ca neadevărate. Vreau să te lămuresc mai bine asupra celor ce spun, căci am impresia în acest moment că nu mă înţelegi.
—  Nu, pe Zeus, zise Kebes, nu înţeleg prea bine.
— Dar nu spun nimic nou, răspunse Socrate, ci mereu acelaşi lucru
pe care n-am încetat de a-1 spune în diferite ocazii şi chiar acum, într-o b convorbire recentă'. Doar m-am oprit din încercarea ce-am făcut, lămurindu-ţi felul cauzei ce mă munceşte, şi o iau din nou la drum spre acele principii ce-au fost atât de mult dezbătute; şi încep chiar cu ele, punând la bază că există şi frumosul ca realitate în sine, şi binele şi mărimea şi toate celelalte. Dacă-mi încuviinţezi şi-mi recunoşti existenţa în sine a acestora, sper şi să-fi dovedesc din ele cauza şi să-ţi descopăr că sufletu-i ceva nemuritor.
—  Se înţelege, zise Kebes, că încuviinţez, căci doresc să ajungi        c mai degrabă la ţintă!
—  Atunci bagă bine de seamă, zise el, şi asupra celor ce urmează din principiile puse mai sus şi vezi dacă nu eşti şi în acestea de acord cu mine. Ei bine, eu cred că dacă cumva există şi un alt frumos în afară de frumuseţea în sine, pentru nici o altă cauză — dar pentru nici una — nu există ca frumos, decât pentru că-i părtaş al acelei frumuseţi. Şi la fel spun despre toate.
— Te-nvoieşti cu o astfel de cauză?
—  Mă-n voie se, zise.
—  Atunci, reluă Socrate, eu nu-mi mai bat capul să învăţ celelalte cauze... mă gândesc la „înţeleptele" cauze de adineauri !2 De altminteri nici nu mă simt în stare să le pătrund, ci de-mi va descrie careva de ce-i frumos cutare lucru care are, de pildă, fie o culoare frumoasă, fie o       c formă, fie orice altă calitate din acestea,eu celorlalte le zic adio, căci în
1  Aluzie Ia opera Fedru sau Despre frumos.
2 Susţinute de Anaxagora şi ceilalţi fUosofi-fizicieni.
212
213
PLATON
toate mă simt tulburat, şi nu-mi rezerv decât o singură cauză care mă mulţumeşte: simpla, fără artificiu, poate chair naivă. Eu spun neted că nici o pricină nu-i în stare să facă frumos acel lucru decât fie prezenţa într-însul a frumuseţii, fie împărtăşirea lui dintr-însa, pe orice cale şi oricum s-ar face (amănuntul nu pot încă să-1 precizez); dar că numai datorită frumuseţii toate câte-s frumoase au devenit frumoase. Avem aici, după părerea mea, cel mai sigur răspuns ce-1 dau şi pentru satisfacerea mea proprie şi pentru a oricui. Ţinându-mă de acest criteriu, eu sunt încredinţat că nu voi cădea niciodată şi că-i un singur punct de e plecare pentru a-mi formula cauza — astfel: prin frumuseţe sunt frumoase cele frumoase. Ori poate crezi că nu-i aşa?
—  Ba cred că este.
—  Dar şi că prin mărime sunt mari cele mari, mai mari cele mai mari? Şi, invers, că prin micime sunt mai mici cele mai mici?
-Da.
—  Şi n-ai putea respinge explicarea pe care ţi-ar da-o cineva, dacă-ţi va spune că unul e mai mare ca altul cu măsura unui cap, sau
101a mai mic decât celălalt cu aceeaşi măsură? N-ai mărturisi că tu nu afirmi nimic alta decât că tot ce-i mai mare ca altul nimănui nu-i datorează că este mai mare decât mărimii; că pentru asta este el mai mare, adică chiar din cauza mărimii? Şi n-ai mărturisi, de asemenea, că mai-micul nu datorează nimănui altuia că este mai mic decât micimii, că pentru asta el este mai mic: adică chiar din cauza micimii? N-ai mărturisi acestea de teamă, cred, să nu-ţi obiecteze cineva cu următorul argument potrivnic: dacă-i vorba că un lucru este mai mare sau mai mic ca altul cu un cap, întâi, cum se face că prin aceeaşi măsură mai-marele este mai mare şi mai-micul mai mic? Al doilea, cum se întâmplă că măsura unui cap,
b        fiind în sine mică, face totuşi să fie mai mare ceea ce-i mai mare? Evident, este un miracol ca un obiect să fie mare din pricina altuia mic! Sau nu te-ai putea teme de aceste întâmpinări? Şi Kebes, râzând:
—  Ba eu unul mă tem, zise.
—  Bine, adăugă Socrate, dar nu te-ai teme să spui că zece e mai mare ca opt sau nouă, şi că din această pricină îl întrece, nicidecum datorită mulţimii şi din cauza ei chiar? De asemenea, că distanţa de doi coţi este mai mare decât un cot datorită propriei sale jumătăţi şi nu din cauza mărimii? Doar teama-i una şi aceeaşi.
214
FEDON
— Perfect adevărat, zise el.
— Dar ce? Dacă o unitate se adaugă alteia, nu te-ai teme să declari acest adaos drept cauză a naşterii lui două? Sau dacă le-ai separa, să faci        c din împărţire o cauză? Şi n-ai să strigi cât te ţine gura că nu ştii cum poate să se nască fiece lucru altminteri decât prin participarea fiecăruia
de la esenţa proprie, adică de la aceea din care se împărtăşeşte el? Iar în exemplele anterioare: că n-ai de opus altă cauză a naşterii lui două decât că se împărtăşeşte din diadă? Că toate câte a deveni două trebuie să participe din această dualitate? Şi că tot ce va deveni unul trebuie să se împărtăşească din monadă? Cred c-ai putea lăsa la o parte atunci acele împărţiri, acele adunări şi câte alte minunăţii de acelaşi soi... că le vei zice poate rămas-bun pentru totdeauna, încredinţându-le altora mai înţelepţi ca tine spre a le propovădui.
Metoda recomandată de Socrate
în ce te priveşte pe tine, speriat, cum zice vorba, şi de propria ta       d umbră şi de lipsa de experienţă, vei putea de-acum înainte să te ţii de punctul sigur câştigat din această teorie şi să dai astfel răspunsurile. Iar dacă cineva s-ar apuca să contrazică însăşi teoria, poţi şi pe dânsul să-1 laşi în plata Domnului; nici să nu-i răspunzi până ce nu vei examina dacă şi urmările rezultate dintr-însa sunt de acord între ele sau se bat cap în cap. Dacă în urmă ar fi nevoie să dovedeşti temeinicia teoriei însăşi, vei proceda în acelaşi chip; vei propune adică mai întâi o altă ipoteză, aceea care ţi-ar părea cea mai bună dintre cele de mai sus, şi        e tot aşa până ce ajungi la un rezultat mulţumitor. Făcând aşa, dacă în acelaşi timp vrei să afli cât de cât şi realitatea, să te fereşti de-a încurca toate, cum fac controversiştii de meserie, punând pe acelaşi plan al discuţiei atât principiul de bază cât şi urmările purcese din el. în adevăr, aceia n-au nici o normă când discută despre aşa ceva, dar n-au nici măcar preocuparea lucrului; ci, nefiind în stare cu înţelepciunea lor decât să amestece toate la un loc, se declară totuşi mulţumiţi că pot să-şi satisfacă propriul lor spirit. Tu, dimpotrivă, dacă eşti cu adevărat un iubitor de înţelepciune, am credinţa că ai să faci aşa cum îţi spun.
— Foarte adevărat vorbeşti, ziseră şi Simmias şi Kebes în acelaşi   102a timp.
215
PLATON
FEDON
O nouă pauză în povestire
EHECRATE: Pe Zeus, Fedon, cu drept cuvânt au dat acest răspuns. Minunată-mi pare expunerea ce făcu acela; ce limpede... chiar pentru unul cu puţină inteligenţă!
FEDON: Tocmai aşa era, Ehecrate, şi părerea celor ce au fost faţă.
EHECRATE: La fel ca şi noi care n-am fost acolo, însă auzim acum. Dar continuă! Ce s-a mai spus după acestea?
FEDON: Pe câte ştiu, după ce s-a convenit şi s-a recunoscut împreună cu el că există în realitate pentru fiecare gen de lucruri câte o idee, de la care fiecare din celelalte lucruri, luându-şi fiinţa prin participare, deţine şi numele1, el puse după asta următoarea întrebare:
—  Vezi însă, zise el, dacă îmbrăţişezi aceste păreri, nu cumva, afirmând de Simmias că-i mai mare ca Socrate dar mai mic decât Fedon, ai vrea să zici că în Simmias sunt conţinute amândouă, şi mărimea şi micimea?
— Ba zic.
—  Bine, reluă el, dar recunoşti că propoziţia „Simmias este mai mare decât Socrate" nu conţine un adevăr aşa de absolut cum este afirmat prin cuvinte? Că doar Simmias n-o fi fost creat de natură ca să fie mai mare numai prin faptul că-i Simmias, ci este astfel prin mărimea pe care se întâmplă s-o aibă! De asemenea, nu întrece pe Socrate fiindcă Socrate este Socrate, ci fiindcă Socrate are în el micimea, faţă de mărimea aceluia.
—  Adevărat!
—  Şi tot astfel, Simmias nu-i mai mic decât Fedon fiindcă Fedon este Fedon, ci fiindcă Fedon are în sine mărimea faţă de micimea lui Simmias.
—  Aşa este!
— în modul acesta Simmias poate fi numit şi mic şi mare, întrucât se află la mijloc, între ambii: datorită mărimii el întrece pe unul şi-şi supune micimea pe care celălalt o are; iar celui de-al treilea îi acordă mărimea care la rându-i întrece propria sa micime.
Zicând acestea el începu să râdă:
1 Luând fiinţă din dee, obiectul îi devine omonim (78 c). (L. Robin.)
216
—  Pare că aş dicta un contract, zise el, aşa vorbesc; dar lucrul se prezintă cum îl arăt.
Kebes aprobă.
—  Tocmai de aceea vorbesc aşa, fiindcă vreau să-ţi insuflu credinţa pe care o am eu însumi. în adevăr, mie mi se pare că nu numai mărimea însăşi nu poate fi niciodată în acelaşi timp mare şi mică, dar chiar mărimea ce este în noi1: nici nu primeşte la sine vreodată esenţa micimii, nici nu admite să fie biruită; ci din două una: sau fuge şi lasă locul liber când se apropie potrivnica ei, micimea, sau, dacă se introduce aceasta, dispare cu desăvârşire cealaltă. O dată ce însă materia perceptibilă se supune şi primeşte din ideea micimii, ea nu mai doreşte să fie altceva decât ce era. De pildă eu, primind şi suportând micimea, continui a fi ceea ce sunt şi iată-mă, sunt acelaşi om mic care am fost, pe când mărimea n-a cutezat, mare fiind, să fie mică. Asemenea şi cu micimea ce este în noi; ea nu doreşte niciodată, nici să devină nici să fie mare, după cum nici unul din cele perceptibile contrarii, continuând a fi ce a fost, nu voieşte să devină nici să fie în acelaşi timp potrivnicul său, ci sau pleacă sau piere cu desăvârşire în această împrejurare.
—  Sunt cu totul de această părere, zise Kebes.
Atunci unul din cei de faţă — nu-mi amintesc bine cine anume — auzind acestea, zise:
—  în numele zeilor! Dar n-ai recunoscut tu în discuţia de mai înainte tocmai contrariul celor afirmate acum? N-ai mărturisit tu că mai-marele ia naştere din mai mic, iar din ceea ce este mai mare — ce este mai-mic? N-ai spus tu că asta-i în chip foarte simplu naşterea celor perceptibile: adică se nasc din chiar potrivnicele lor? Acum, pe cât mi se pare, susţii tocmai pe dos, că aşa ceva n-ar fi cu putinţă niciodată!...
Socrate, care pentru a asculta mai bine îşi plecase capul înr-o parte, zise:
— Zdravănă memorie mai ai: păcat că n-ai înţeles deosebirea între ce se discută acum şi ce s-a vorbit adineauri! Atunci se susţinea că dintr-un lucru perceptibil2 contrariu se naşte potrivnicul său; acum este

103a
1 to kv thAv neycQo? este numai participarea noastră, care suntem materie percepti­bilă, la ideea mărimii. Distincţia are însemnătate, ceea ce se va vedea mai jos, la 103 b.
• ek tow ţraPTiou TTpayuaTO? to kvavxiov npâyna yîyvtodai; traducem pe wpâyua cu perceptibil tocmai fiindcă face antiteză cu ideile sau esenţele (inteligibile numai) de care este vorba aici, în opoziţie cu cele spuse la 70 d sqq.
217
PLATON
FEDON
vorba de însăşi esenţa contrarie, din care niciodată nu s-ar putea face propria sa potrivnică: adică nici cea aflătoare în noi, nici cea existentă în natură. Doar, iubite amice, atunci vorbeam de lucrurile ce au în sine ideile potrivnice şi pe care le denumim după numele acestora; acum e vorba de înseşi esenţele care, fiind înăuntrul lucrurilor, le dau şi acestora numele lor. Ei bine, n-am putea spune că acestea admit o naştere a lor — unele dintr-altele. Şi, o dată cu aceste cuvinte, aruncând o privire spre Kebes, zise: Kebes! Oare pe tine nu te-a neliniştit nimic din cele ce spuse acesta?
—  Nu, n-am fost deloc tulburat, răspunse Kebes, deşi nu sunt dintre cei ce pot spune că nu mă tulbură multe1.
—  Atunci: recunoaştem amândoi fără discuţie, zise Socrate, că niciodată potrivnicul nu va fi potrivnicul lui însuşi?
—  In totul, răspunse.
—  Ia observă acum, adăugă Socrate, şi următorul lucru: recunoşti că există ceva pe care-1 denumeşti cald şi ceva care se cheamă rece?
—  Există.
—  Nu cumva ceea ce numim zăpadă şi foc?
—  Pe Zeus, nu acestea.
—  Cum, căldura este deci altceva decât focul, recele altceva decât zăpada?
-Da.
—  Vei recunoaşte, cred, că zăpada după ce a primit căldura — cum ziceam şi mai înainte — niciodată nu va fi şi zăpadă, cum era, şi caldă; ci, la apropierea căldurii, ori se retrage ori se nimiceşte?
—  Fără îndoială.
—  La fel cu focul; când se apropie frigul, el trebuie sau să se retragă sau să fie nimicit; căci din clipa în care a primit frigul nu va mai cuteza să rămână cum era — foc şi rece.
—  Adevărat vorbeşti, zise.
—  Mai sunt asemenea potrivnice din lumea perceptibilă2 a căror
1  Urme/lecţiunea caÎTOi Xe'yw outi uy ou iroX.Xâ ne Tapairci,care pare mai potrivită cu tonul general al răspunsurilor lui Kebes, decât lecţiunea care ar da în româneşte: „şi îţi spun una ca asta: că pe mine nu mă tulbură multe...".
2 Pentru claritate adaug din lumea perceptibilă, care trebuie dedus din înţelesul lui Twv tchou'twv (= de acest fel) care trimite la pilda din lumea materială cu focul şi zăpada, deci din lumea perceptibilă.
218
idee1 îşi păstrează acelaşi nume în chip etern; ba-1 dau şi altui lucru care, fără a se identifica cu ideea din care participă2, are totuşi — tot timpul cât există — forma ei. în cele ce urmează îţi voi explica poate mai bine ce susţin. în adevăr, trebuie oare imparitatea să-şi menţină totdeauna acest nume sau nu?
—  Fără îndoială.
—  Dar din tot ce-i nepereche oare numai ideea are dreptul de a-şi menţine numele — căci asta-i întrebarea ce fac — ori şi vreun alt lucru, care nu este chiar neperechea în sine, dar trebuie totuşi să-i poarte totdeauna numele, din pricină că aşa a fost creat, încât niciodată să nu fie părăsit de ideea „fără soţ"? Vorbesc de un caz cum este de pildă numărul trei şi alte multe ca el. Observă asupra lui trei: nu găseşti că trebuie să-şi poarte totdeauna şi numele său şi, în acelaşi timp, pe acela de „fără soţ", deşi ideea nepereche nu-i acelaşi lucru ca numărul trei? Cu toate acestea astfel a fost creat şi numărul trei şi numărul cinci şi orice număr din jumătatea de serie a numerelor „fără soţ", încât fiecare din ele, fără să fie ce este ne-soţul în sine, este totuşi totdeauna fără soţ. Asemenea şi cu numărul doi, cu numărul patru şi cu întreaga serie a celorlalte numere: fără a fi ce este „soţul", totuşi fiecare dintre ele rămâne totdeauna cu soţ. Eşti sau nu de această părere?
— Cum de nu? zise acesta.
—  Ascultă acum cu luare-aminte ce vreau să-ţi explic, zise Socrate. Se pare că nu numai contradictoriile3 nu primesc niciodată pe opozitele lor, dar şi perceptibilele, fără a fi între sine contradictorii, au şi ele întotdeauna contrarii; de aceea nici ele nu par a primi ideea potrivnică ideii pe care ele însele o au; ci dacă se apropie ideea contrarie lor, ele sau se nimicesc sau se retrag. De pildă, nu vom spune oare că numărul trei sau va pieri sau va îndura orice înainte ca să devină „cu soţ" rămânând în acelaşi timp trei?
—  Desigur, zise Kebes.
— Cu toate astea, replică Socrate, diada nu este contra triadei.
104a
 (= idee) este luat prin contrast cu evia twv toioutuv de mai sus; ve/.i nota 1. în tot cazul elSo? este aici ideea platonică prin excelenţă.
- Pentru clarificare adaug şi aici din care participă.
3 Desigur aici este vorba de ideile lucrurilor; tot acest loc nu poate fi înţeles decât avându-se neîntrerupt în vedere paralelismul dintre idei şi lucruri. Acestora din urmă în traducere le-am adăugat adeseori pentru menţinerea clarităţii atributul perceptibil.
219
PLATON
—  Nu, desigur.
—  Aşadar nu numai în lagărul ideilor cele ce sunt contrarii nu se pot suferi când vin laolaltă, ci şi altele nu admit apropierea între sine a contrariilor.
—  Foarte adevărat vorbeşti, zise Kebes.
—  Vrei, reluă Socrate, să precizăm, dacă vom fi în stare, de ce fel sunt acestea?
—  Foarte mult.
—  Kebes, zise Socrate, oare nu-s tocmai cele care silesc lucrul unde se află — oricare ar fi — să păstreze nu numai ideea cores­punzătoare, dar totdeauna şi un element contrariu sieşi?
—  Ce vrei să spui?
— Ce-am spus şi adineauri. în adevăr, tu ştii că lucrurile pe care le cuprinde ideea numărului trei sunt cu necesitate nu numai trei, dar şi neperechi.
—  Fără îndoială.
— Ei bine, într-un astfel de lucru zicem că niciodată nu va încăpea ideea contrarie formei1 ce-1 alcătuieşte.
—  Nu, desigur.
—  Şi oare nu 1-a alcătuit neperechea? -Da.
—  Şi potrivnica acesteia nu-i ideea pereche? -Da.
—  Deci în trei nu va pătrunde niciodată ideea pereche?
—  Niciodată, desigur.
—  Aşadar trei nu poate participa la ideea pereche?
— Nu, niciodată.
—  Deci triada este fără paritate? -Da.
— Iată acum ce voiam să determinăm: care-s lucrurile ce, fără a fi contrarii altuia, totuşi nu primesc însăşi ideea contrarie lor? în pilda de acum: triada, fără a fi potrivnica ideii pereche, n-o primeşte totuşi; în adevăr, ea aduce cu sine totdeauna ideea contrarie ideii pereche; la fel
esenţă.
1 Tf| nop<t>ţ) trebuie înţeles tot ca o formă idealii, în sensul sistemului platonic, adică
FEDON
220
este şi cu diada faţă de nepereche, focul faţă de rece şi alte o mulţime1. Vezi acum dacă putem defini lucrul aşa: nu numai contrariul ca idee nu primeşte pe contrariul său, dar nu va primi niciodată nici chiar un potrivnic al obiectului perceptibil de care ea se apropie; căci o asemenea admitere ar putea să-i aducă însăşi ideea contrarie lui, idee conţinută în obiectul adus. Mai adu-ţi aminte de acest adevăr, căci nu este rău să-1 auzi mai des. Numărul cinci nu va primi niciodată ideea pereche, prscum zece, îndoitul lui cinci, nu va primi ideea nepereche. Acest „îndoit", deşi în sine este contrariul altuia, nu va primi totuşi însăşi ideea nepereche — tot aşa cum nici trei jumătăţi, sau alte fracţii din acesta, ca jumătatea, treimea sau altele la fel, nu vor primi niciodată ideea întregului. Mă urmăreşti de aproape şi eşti de aceeaşi părere ca mine?
— Te urmăresc şi sunt cu totul de aceeaşi părere, răspunse Kebes.
Eternitatea sufletului. Ideea-suflct exclude ideea-moarte
— Iarăşi să-mi spui acum, zise Socrate, dintru început. Dar nu vreau răspuns la fel cu întrebarea, ci altminteri, adică imitându-mă pe mine. Spun anume că pe lângă modul de a răspunde, acel mod sigur de care am pomenit întâi, mai văd unul tot aşa de sigur, care reiese din ceea ce am discutat până acum.
în adevăr, de m-ai întreba cui se datorează că trupul este cald, nu ţi-aş da acel răspuns sigur dar neinstructiv, că se datorează căldurii! Din cele de până acum ţi-aş formula un răspuns mai acătării, spunându-ţi că se datorează focului. Dacă de asemenea m-ai întreba ce lucru face corpul bolnav, nu-ţi voi spune „boala", ci frigurile; şi dacă m-ai întreba ce are în el un număr că este fără soţ, nu-ţi voi răspunde neperechea, ci unitatea2; şi tot astfel cu celelalte. Bagă de seamă deci, dacă înţelegi
105a
1 Lucrul trebuie înţeles astfel. între ideile pereche şi nepereche există un raport de excludere absolută, care în logică se numeşte raport de contradicţie sau contradictoriu. Când. de pildă, „două" se apropie (tmovra, 144 c) de ideea pereche pentru a participa dintr-însa (\itiix(.\vjeo ipso se depărtează şi de opozita ideală a perechii, aşadar de nepereche şi de obiectele materiale care fac oarecum familia ideii nepereche, aşadar de trei, de cinci etc.
2 Nu-i o revenire la explicaţiile filosofilor antesocratici, pe care Socrate i-a cornhătut mai înainte, ci vrea să spună de fapt că trupul este talii din csu/a focului, care participă la ideea-căldură şi care poartă în sine această idee.
221
PLATON
FEDON
îndeajuns ce vreau eu.
— înţeleg foarte bine, zise Kebes.
—  Răspunde-mi atunci, reluă Socrate, ce sălăşluieşte în trup, de-1 face să fie cu viaţă?
—  Sufletul1, zise.
—  Oare asta are loc întotdeauna aşa?
—  Cum de nu? zise acesta.
—  Sufletul deci, pe orice corp s-ar face stăpân, el vine aducându-i cu sine totdeauna suflarea vieţii?
— Da, îi aduce.
—  Oare există ceva potrivnic vieţii sau nu e nimic?
—  Există, zise. -Ce?
—  Moartea.
—  Prin urmare nu rezultă din cele de mai sus că sufletul nu va primi niciodată ceea ce este potrivnic însuşirii esenţiale pe care el însuşi o poartă cu sine?2
—  Ba rezultă cu vârf şi îndesat, zise Kebes.
— Dar bine: cum numeam mai adineauri ceea ce nu primeşte ideea pereche?
—  Fără soţ, zise.
—  Dar ceea ce nu primeşte dreptatea şi cultura sufletului?
—  Nedrept şi incult, zise.
— Foarte bine; dar ceea ce nu va primi moartea, cum o vom numi?
—  Nemuritor, zise.
—  Nu cumva sufletul nu primeşte moartea?
—  N-o primeşte.
—  Atunci sufletul este nemuritor?
—  Nemuritor.
—  Foarte bine, zise; dar putem declara dovedit acest lucru? Sau, cum crezi?
—  Cu desăvârşire dovedit, Socrate.
1  Spre deosebire de părerea admisă astăzi cum că sufletul este facultatea de a gândi, Platon înţelege prin (|>«xii principiul vieţii (M. S.).
2  Sufletul aduce corpului (€iH<J>£p€i) viaţa; aceasta este potrivnica morţii; deci sufletul nu va primi niciodată (dsi ou uii hote St^cTai) moartea.
222
— Kebes, zise acesta, ce s-ar întâmpla dacă ar fi o necesitate ca tot ce este nepereche să fie şi indestructibil? Oare în acest caz numărul trei ar putea fi altfel decât indestructibil?
—  Cum să fie altfel?
— De asemenea, dacă ar fi o necesitate ca tot ce nu este cald să fie şi indestructibil, nu cumva ori de câte ori va apropia cineva căldura de zăpadă aceasta s-ar retrage teafără şi netopită? în adevăr, nici nu s-ar distruge, dar nici n-ar primi căldura dacă ar rămâne.
—  Adevăr grăieşti, zise.
—  în acelaşi chip s-ar întâmpla, cred, dacă şi ceea ce nu este rece ar fi indestructibil: ori de câte ori ar apropia cineva răceala de foc, acesta nici s-ar stinge vreodată, nici s-ar distruge, ci, depărtându-se, ar pleca de acolo teafăr.
— Cu necesitate... zise.
—  Nu urmează cu necesitate, continuă el, că putem spune acelaşi lucru şi despre nemurire? Dacă ceea ce-i nemuritor este şi indestructibil, e cu neputinţă sufletului să fie distrus când vine moartea spre el; căci din cele spuse mai înainte urmează că sufletul nici nu va primi moartea, nici nu va fi distrus, tot aşa cum spunem că trei nu va fi pereche şi cum, la rândul său, neperechea nu va fi pereche; cum focul nu va fi rece şi cum la rândul său ceea ce este rece nu va fi căldura ce se află în foc1.
Dar, va întâmpina cineva, când de ideea nepereche se apropie perechea, ce se împotriveşte ca aceea — nu zic să devină pereche după modul în care am convenit — să se distrugă şi în locul ei să se nască perechea? Cu cel ce ne-ar întâmpina astfel n-am putea duce lupta înainte, pe temeiul că neperechea nu se distruge, deoarece neperechea nu este indestructibilă; în adevăr, dacă din capul locului s-ar fi convenit între noi de pildă că ceea ce-i fără soţ este şi indestructibil, cu uşurinţă am fi dus acum lupta la capăt, întemeiaţi tocmai pe acest fapt; şi am fi zis că, apropiindu-se perechea, atât neperechea cât şi numărul trei se
106a
1 Platon stabileşte un paralelism în raporturile de contrarietate şi de contradicţie: pe de o parte, de la perceptibilul trei la ideea pereche, pe de alta, de la ideea nepereche la ideea pereche (tu Tpîa oOk cotoi apTiov, to irtpiTTOv oOk toTai ctpTioe). Apoi, pe de o parte, de la focul material la ideea de rece fcontrarietate), pe de alta, de la ideea de căldură la ideea de rece (contradicţie, io Trup oîik ecti 4>»X'P"', oOSe ye f| kv tu
223
PLATON
FEDON
107a
depărtează şi se duc. Tot aşa am susţine şi despre foc şi căldură şi despre celelalte; ori nu?
—  Ba da, ba da!
—  Aşa şi acum cu ceea ce este nemuritor: dacă-1 recunoaştem şi ca indestructibil, atunci sufletul este şi nemuritor şi indestructibil; dacă nu, atunci avem nevoie de altă argumentare,
— Dar nu este nevoie, zise Kebes, cel puţin pentru asta. în adevăr, cu greu s-ar găsi ceva care să nu primească distincţia, dacă şi ceea ce este nemuritor, aşadar veşnic, admite distincţia!
—  Cred, zise Socrate, ca cel puţin Dumnezeu şi ceea ce constituie însăşi esenţa vieţii, precum şi tot ce-o mai fi nemuritor, cel puţin acestea, ar putea fi recunoscute de toţi pururea indestructibile!
—  Pe Zeus, zise Kebes, sigur că de toţi oamenii şi, ceva mai mult, după opinia mea putem spune mai cu seamă de toţi zeii.
—  Fireşte, când ceea ce-i nemuritor este şi indestructibil, atunci sufletul, de este nemuritor, poate el să fie altcum decât indestructibil?
—  Cu necesitate, nu.
—  Deci când moartea se apropie de om, partea muritoare din el, pe cât se pare, moare, iar partea nemuritorare, teafără şi nedistrusă, se depărtează şi se duce, lăsând locul său morţii.
—  Probabil.
—   Sufletul  este  deci  mai   mult ca orice  şi  nemuritor  şi indestructibil, Kebes! Vor fiinţa deci în realitate sufletele noastre acolo, în lăcaşul lui Hades!
Caracterul argumenteleor aduse. Urmările morale
—  O, Socrate, zise Kebes, cel puţin eu n-am nimic să-ţi întâmpin şi nu pot să nu dau crezare argumentelor. Dacă totuşi acest Simmias sau altul are ceva de zis, ar face bine să nu tacă. Nu ştiu pentru care alt prilej mai bun decât cel de-acum ar amâna cineva o discuţie în care ar vrea fie să grăiască ceva, fie numai să asculte asupra unor astfel de chestiuni!
— Nici eu, zise atunci Simmias, nici eu n-am de ce să nu cred cele rostite... cel puţin aşa cum rezultă din ce s-a spus. Faţă însă de greutatea problemei ce este în discuţie, şi nepunând nici un preţ pe slăbiciunea firii omeneşti, mă văd silit să păstrez fie şi numai pentru mine însumi o oarecare neîncredere asupra celor vorbite.
224
— O, Simmias, zise Socrate, nu-i vorba numai de cele ce spui, dar tu ai dreptate chiar în privinţa primelor temeiuri; oricât v-au părut vrednice de crezare, trebuie şi ele cercetate cu mai multă claritate; şi numai după ce le veţi fi studiat îndeajuns, abia atunci cred că vă veţi fi asociat acea raţiune care este cu putinţă s-o aibă un om. Dacă prin aceasta se va limpezi ceva, veţi opri cercetarea mai departe.
— Adevăr grăieşti, zise Kebes.
Mitul. Soarta sufletului după moarte
—  Dar, reluă Socrate, mai este un lucru, prieteni, care ar fi drept
să-1 .adâncim. Dacă sufletul este nemuritor, are nevoie de pregătire nu c numai pentru vremea aceasta, pe care o numim viaţă, ci pentru vecie; căci gândiţi-vă ce grozavă primejdie vă aşteaptă de nu vă veţi îngriji de el. în adevăr, dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, în mare câştig ar fi cei păcătoşi; moartea i-ar elibera şi de corp şi de suflet şi de păcatele lor. Fiindcă însă sufletul este nemuritor, nu găsim alt mijloc de a scăpa de nenorocirile ce vor lovi în cei răi, nici altă mântuire pentru suflet decât d să-1 facem mai bun şi cât mai înţelept cu putinţă. Sufletul doar nu duce cu sine în lumea lui Hades nimic altceva decât educaţia şi modul de viaţă; se zice că acestea îi aduc sau cele mai mari foloase sau cea mai mare nenorocire, chiar din clipa când pătrunde în acel tărâm.
La moartea fiecăruia dintre noi, se zice că un înger păzitor, hărăzit de soartă drept călăuză încă din timpul vieţii, îl duce într-un loc unde trebuie să se adune toţi morţii, spre a fi judecaţi. De aici apucă spre ţinutul lui Hades în paza aceleiaşi călăzuse care i-a fost sortită să-1 treacă din lumea aceasta în cealaltă. Acolo, fiecare şi-ar fi primind e răsplata cuvenită, ar mai fi rămânând o vreme hotărâtă, şi apoi, după multe şi lungi veacuri, ar fi aduşi din nou la viaţa de aici.
Calea aceasta nu-i cum o descrie Telephos1 al lui Eschil; în adevăr, 108a acela spune că drumul ce duce spre tărâmul lui Hades este simplu; mie nu mi se pare simplu şi nu-i unul singur. Dacă ar fi astfel, n-am avea nevoie nici de călăuze, căci nimeni nu se poate rătăci când merge pe un singur drum. Se pare însă că drumul acesta are nenumărate cărări şi răspântii: deduc lucrul acesta din mărturia sacrificiilor şi
1 Telephos este titlul unei tragedii pierdute a lui Eschil.

L
225
PLATON
FEDON
ceremoniilor religioase din lumea aceasta. Sufletul măsurat şi luminat urmează călăuzei cu uşurinţă, căci cunoaşte soarta ce-i stă în faţă1; dar sufletul care pleacă de aici încărcat de urmele patimilor trupeşti, cum spuneam mai înainte2, rămâne vreme îndelungată ca vrăjit de dragostea pentru corp şi pentru lumea ce cade sub simţuri; numai după ce s-a împotrivit din răsputeri şi cu multă suferinţă, este târât în chip samavolnic de către îngerul păzitor ce i s-a orânduit. Apoi ajunge în acelaşi loc cu celelalte; dacă sunt vreunele necurate sau dacă sunt mânjite de omoruri şi alte asemenea nelegiuiri, toate celelalte suflete fug şi se îngrozesc de ele; şi acestea nu găsesc nici măcar tovarăşe sau călăuze care să vrea să le însoţească, ci singuratice rătăcesc într-o înspăimântătoare lipsă de toate până ce, scurgându-se vremea hotărâtă, sunt duse cu sila în locul ce le e sortit. Dimpotrivă, cel ce a străbătut viaţa aceasta în curăţie şi cumpătare, dincolo are tovarăşi de drum şi călăuze pe înşişi zeii şi merge, de asemenea, în ţinutul hotărât lui după cuviinţă.
Pământul are şi el multe şi minunate meleaguri; dar nici felul nici mărimea lui nu sunt aşa cum ni le înfăţişează geografii obişnuiţi; de asta m-a convins şi pe mine cineva.
Atunci Simmias:
—  Cum o fi asta, Socrate? Căci şi eu am auzit multe despre pământ, însă nu în felul cum ai fost tu încredinţat; de aceea te-aş asculta cu plăcere.
—  Bine, Simmias, n-am nevoie de arta lui Glaukos3 pentru a-ţi descrie asta; dar ce-mi pare mai presus de arta lui Glaukos este să dovedesc că acestea sunt adevărate. Poate că o astfel de încercare întrece puterile mele; pe de altă parte, chiar dacă aş fi în stare, eu cred, Simmias, că viaţa ce mi-a rămas nu-mi va fi de ajuns pentru o discuţie aşa de întinsă. Mă voi mărgini deci să vorbesc de înfăţişarea pământului şi a diferitelor lui ţinuturi, căci despre asta nimic nu mă împiedică să spun ce cred.
—  Şi atâta ne e de ajuns, zise Simmias.
1  Aluzie la regenerare.
2 Vezi 81c şi 68 c.
3 Glaukos era un turnător în bronz; aici este un proverb, al cărui înţeles poate corespunde cu „doar nu-i nevoie de mult meşteşug!"
- Mai întâi sunt încredinţat, începu Socrate, că dacă pământul este rotund şi aşezat în mijlocul cerului, n-are nevoie spre a nu cădea nici de aer, nici de alt sprijin de acest fel; el poate fi susţinut îndeajuns de însuşi cerul care-1 înconjură de toate părţile în chip egal şi prin chiar echilibrul său. Căci orice lucru în stare de echilibru în mijlocul altui corp de asemenea în echilibru nu se înclină nici într-o parte nici într-alta, ci rămâne pe loc nemişcat. Acesta este, zise Socrate, primul fapt de care sunt încredinţat.
—  Şi pe drept cuvânt, răspunse Simmias.
—  Mai departe, sunt încredinţat că pământul este foarte mare, că noi locuim o mică parte din el, ce se întinde de la Phasis până la coloanele heracleene, răspândiţi în jurul mării întocmai ca nişte furnici sau broaşte pe lângă un lac; sunt de asemenea şi pe aiurea mulţi oameni care locuiesc în multe alte ţinuturi ca acesta. în adevăr, pe faţa pământului întâlneşti peste tot nenumărate deschizături, deosebite la înfăţişare şi mărime; în ele se adună în curgere şi apa şi norii şi aerul. Dar pământul stă curat într-un cer curat în care sunt şi stelele şi pe care cea mai mare parte dintre cei ce se ocupă cu astronomia îl numesc eter. Tot ce curge din aceste înalte ţinuturi se coboară în ascunzişurile pământului şi se aşază dedesubt. Cufundaţi fără să ştim în aceste taverne, noi credem că locuim pe faţa de sus a pământului, asemenea unuia care, locuind în mijlocul adâncimii unei mări, ar socoti că locuieşte la suprafaţa ei; privind prin apă soarele şi celelalte stele, el ia marea drept cer. Greutatea şi slăbiciunea puterilor lui îl opresc pentru totdeauna să ajungă la faţa mării; şi cum de acolo niciodată nu poate nici să iasă, nici să privească afară din apă, spre locurile ocupate de noi, el nu şi-a putut da seama niciodată cât sunt aceste locuri mai curate şi mai frumoase decât acelea pe care le locuieşte; de asemenea, nici n-a putut afla altceva de la unul care le-a văzut. în aceeaşi suferinţă ne găsim şi noi. Adânciţi în fundul unei gropi a pământului, noi credem că locuim la suprafaţa lui: luăm aerul drept cer şi credem că acesta-i cerul pe care-1 străbat astrele. Nefericirea noastră vine din aceleaşi cauze: lipsa de puteri şi greutatea ne împiedică să ne ridicăm până la marginea de sus a aerului. Dacă ar ajunge cineva deasupra acestuia, dacă întraripându-se s-ar ridica în zbor până acolo, îndată ce ar scoate capul deasupra ar vedea tot ce se petrece în acest fericit tărâm ; întocmai ca peştii care se ridică până la suprafaţa mării şi văd tot ce se întâmplă în
109a
226
227
PLATON
FEDON
aerul nostru. Dacă pe lângă acestea ar mai avea cineva şi o natură capabilă să cerceteze îndelung cele de acolo, ar recunoaşte că acela este adevăratul cer, lumina cea adevărată şi adevăratul pământ.
110a          Pământul de aici, stâncile şi orice regiune a lui se tot mistuie şi se
sfarmă întocmai cum pe cele de sub mare le strică sărurile; de aceea nici nu vedem născându-se în mări vreo vieţuitoare vrednică de pomenit, şi, ca să spun cu un cuvânt, nimic desăvârşit nu este într-însa; numai scorburi, numai nisipuri, iar pe unde se vede pământ, este nămol nesfârşit şi smârcuri; marea în sine nu cuprinde nimic de comparat cu frumuseţile lumii de aici, de la noi. Dar încă cele din ţinutul de sus, cât de mult se deosebesc faţă de cele de la noi!
b               Căci dacă ar fi să vă povestesc şi un mit frumos pe care merită să-1
auziţi ai putea înţelege, Simmias, cum caută să fie cele de pe pământul acela, aşezate dedesubtul cerului.
—  Cu plăcere, zise Simmias, am dori, Socrate, să ascultăm şi această povestire.
—  Se spune mai întâi de toate, amice, începu Socrate, că, dacă ar fi cu putinţă să priveşti pământul acesta din înălţime, ni s-ar înfăţişa ca o sferă cu douăsprezece zone de diferite culori; astfel împestriţat, pământul este acoperit de culorile faţă de care cele întrebuinţate de pictorii noştri nu sunt decât palide mostre. în adevăr, priveliştea
c coloritului ce înconjură pământul întreg este acolo cu mult mai strălucitoare şi mai curată decât a culorilor noastre. Una-i ca purpura, o minune de frumoasă; alta are aspectul aurului, alta-i de o albeaţă mai strălucitoare ca ghipsul ori ca zăpada; şi tot aşa cu celelalte culori, toate mai frumoase şi mai numeroase decât cele pe care le-am văzut noi aici. Chiar scorburile acelui pământ, deşi pline cu apă şi aer, au o anumită
d strălucire de culori în mijlocul varietăţii celorlalte. Astfel, pământul ne înfăţişează o privelişte minunată, care farmecă ochiul. Pe un pământ aşa de încântător toate sunt, ca şi el, desăvârşite: plantele, copacii, florile, fructele; chiar munţii şi pietrele se arată perfecte în aceeaşi măsură: lucii, străvezii şi de un bogat colorit, căci pietrele preţioase care la noi sunt atât de iubite, ca de pildă carnalinele, iaspii, smaraldul şi celelalte, sunt doar nişte fărâmituri din acelea. Nu-i acolo nimic care să nu fie mai
e de preţ şi mai frumos decât cele de aici; pricina lucrului este că acele pietre stau pururea curate, niciodată nu se strică şi nu se mistuie ca ale noastre, prin umezeală, săruri şi îndeosebi prin acele zăcăminte ce se
228
depun aici, şi care nu prefac numai pietrele şi pământul, dar îmbolnăvesc chiar şi plantele şi vieţuitoarele.
Pământul acela mai este înfrumuseţat şi cu alte podoabe, afară de cele arătate: cu aur, argint şi cu toate metalele preţioase, care se vad apărând din pământ şi al căror belşug produce pretutindeni o strălucire 11 la ce vrăjeşte ochii fericiţilor privitori. Pe dânsul cresc animale multe şi felurite vieţuitoare şi oameni, dintre care unii locuiesc în mijlocul pământului, alţii în jurul aerului — ca noi împrejurul mării —, alţii prin insule care, nefiind aşezate departe de continent, sunt înconjurate de aer; ca să spun într-un cuvânt, ceea ce la noi este apa şi marea pentru folosinţa noastră, acolo este aerul; ce-i aerul la noi este la ei eterul. b Anotimpurile sunt aşa de potrivite, că oamenii trăiesc acolo fără boli şi cu mult mai îndelung ca noi. Simţurile lor: văzul, auzul, mirosul şi celelalte sunt cu atât mai presus decât ale noastre cu cât aerul întrece în limpezime apa, cu cât eterul întrece în curăţie aerul. Fireşte, au şi dumbrăvi sfinte, au templele ai căror locuitori sunt zei cu adevărat; aceştia le dau dovezi de existenţă prin oracole, profeţii şi presimţiri, precum şi prin alte împărtăşiri între divinităţi şi oameni. Ei văd şi c soarele şi luna şi stelele aşa cum sunt în realitate. întreaga lor fericire este acolo mai mare în aceeaşi măsură.
Aşa este fiinţa acelui pământ şi a ţinuturilor ce-1 înconjoară; dar de jur-împrejurul lui mai sunt multe locuri afundate: unele mai adânci şi mai deschise decât cele de pe pământul nostru, altele şi mai adânci şi mai puţin deschise decât cele din ţinuturile noastre, iar altele mai puţin d adânci şi mai întinse. Toate aceste ţinuturi sunt străbătute pe dedesubt prin diferite chipuri de canale, mai înguste sau mai largi, care ies şi intră; prin ele curge ca în nişte cratere de la unele spre altele mare belşug de apă. Mai sunt sub acel pământ şi nesfârşite ape răspândite în fluvii ce nu seacă niciodată; sunt izvoare de ape calde şi reci, sunt izvoare şi fluvii mari care poartă foc, sunt multe curgeri de apă nămoloasă: unele ceva mai limpezi, altele tulburi de tot, cum sunt acele râuri de nămol din Sicilia ce curg înaintea lavei, şi apoi lava însăşi. Fiecare din acele adânci ţinuturi se umple cu una din diferitele materii, e după drumul ce acestea au apucat în clipa când se formează curentul circular; şi toată această masă are o mişcare de sus în jos şi una de jos in sus, pricinuită ca de o oscilaţie ce se face în mijlocul pământului. Mişcarea aceasta se face cam în chipul următor: cea mai mare dintre
229
PLATON

112a căscaturile pământului ce-1 străbate de-a curmezişul este aceea de care vorbeşte şi Homer în versul unde zice1:
„Foarte departe sub ţărnă-n prăpastia cea mai adâncă',
şi pe care în alte părţi ale operei sale2, ca şi mulţi alţi poeţi, îl numeşte Tartar. în această deschizătură se aruncă toate fluviile şi toate ies dintr-însa ducând cu sine materii din ţinutul străbătut. Pricina că aceste râuri ies de acolo toate şi se aruncă iarăşi acolo stă în faptul că ele n-au nici fund
b nici albie; sunt atârnate şi fierb mereu în sus şi în jos. Aerul şi vântul răspândite în jurul acestor râuri se mişcă la fel: şi când se urcă şi când coboară acele torente sunt însoţite de aer şi vânt. întocmai cum la respiraţie aerul intră şi iese rând pe rând, astfel şi aici se înalţă şi se coboară împreună cu apele, intră sau iese cu ele, stârnind furtuni îngrozitoare şi cumplite vijelii. Când apoi aceste ape cad cu greutate în ţinutul numit „de jos", ele pătrund prin vinele pământului şi umplu
c albiile cursurilor de apă ce întâlnesc, cum s-ar umple cu o pompă; când iarăşi ies de acolo şi se urcă spre locurile noastre, umplu în acelaşi chip şi fluviile care sunt aici; o dată umplute, ele se scurg prin canale subpământene, apucă pe toate căile ce le sunt deschise şi alcătuiesc mările, lacurile, fluviile şi izvoarele; după aceea din nou se scufundă sub pământ, unele înconjură spaţii mai lungi şi mai multe ţinuturi, altele
d mai scurte şi mai puţine, după care iarăşi se aruncă în Tartar, unele mult mai în adânc ca mai înainte, altele ceva mai puţin. Faţă de locul pe unde au izvorât, unele cad în genune de partea potrivnică, altele de aceeaşi
e parte. Sunt, în sfârşit, altele care curg numai în cerc. Ele înconjură pământul ca nişte şerpi, fie o dată fie de multe ori, după care se varsă în Tartar, în locul cel mai de jos; le este cu putinţă să se coboare şi într-o parte şi în cealaltă până la mijloc, însă nu mai jos, căci şi un râu şi celălalt, şi într-o parte şi în cealaltă, odată ajunse la mijloc, încep să se înalţe.
Sunt aşadar destul de multe, mari şi felurite fluvii; dar într-aceste multe — patru anume sunt mai de seamă. Cel mai mare din ele, cel din marginea cea mai depărtată, înconjură pământul în cerc şi se numeşte Okeanos. în faţa acestuia şi potrivnic lui curge Aheronul; el străbate
1  Homer, Iliada, VIII, v. 14.
2 Vezi 481.
230
FEDON
ţinuturi deşarte şi, afundându-se sub pământ, ajunge până în lacul Aherusiad. Pe ţărmul acestui lac se adună sufletele celor morţi şi, după   113a ce stau acolo unele mai mulţi ani, altele mai puţini, cum le este scris, sunt din nou trimise pe pământ, ca să însufleţească alte rânduri de vieţuitoare.
Al treilea fluviu curge între Okeanos şi Aheron; el se varsă, aproape de locul unde izvorăşte, într-un ţinut întins şi cuprins de un foc avan, face cu apele sale un lac mai întins decât marea de la noi, iar în lac fierbe în clocote apă cu nămol; ieşind de acolo, curge tulbure şi mocirlos, face cercuri şi târcoale în jurul pământului şi ajunge în partea b cea mai depărtată a lacului Aherusiad, fără însă a-şi amesteca apele; după ce sub pământ a făcut câteva ocoluri, se varsă în partea cea mai de jos a Tartarului. Acesta-i fluviul pe care-1 numim Pyriphlegethon, foc care arde. Pâraiele sale de flăcări aruncă scântei în orice parte a pământului se întâmplă.
Al patrulea fluviu curge în cealaltă parte; el străbate mai întâi un ţinut înspăimântător şi sălbatic ce se zice că are o culoare azurie şi se numeşte tărâmul stygian; lacul pe care-1 face fluviul la vărsare se c numeşte Styx. Acest fluviu, revărsându-se în ţinutul stygian, capătă în apele sale puteri nemaipomenite; de aici se coboară sub pământ, îl înconjură, vine în direcţie potrivnică Pyriphlegethonului şi se întâlneşte cu el în faţă tocmai în lacul Aherusiad; nici acesta nu-şi amestecă apele cu nici un alt râu; şi el face ocolul pământului şi apoi se varsă în Tartar pe partea opusă Pyriphlegethonului. Numele acestui fluviu este, după spusa poeţilor, Kokytos.
Astfel sunt rânduite acestea; iar când cei morţi ajung în locul unde-1 d duce pe fiecare îngerul ocrotitor, mai întâi sunt deosebiţi: de o parte cei ce au dus o viaţă cinstită şi cuvioasă, de alta ceilalţi. Cei ce vor fi găsiţi că au trăit o viaţă de mijloc, sunt purtaţi spre Aheron, îmbarcaţi pe nişte plute, anume hotărâte pentru ei. Pe acestea ajung până în lacul Aherusiad, unde se şi sălăşluiesc. Ispăşind acolo pedepse după măsura nelegiuirilor ce-au săvârşit, ei se curăţă şi apoi sunt eliberaţi; pentru faptele lor bune îşi primeşte fiecare o răsplată după merit. Dar cei ce e vor părea cu neputinţă de lecuit din pricina mărimii păcatelor, de pildă cei ce au făcut multe şi mari călcări ale legilor divine, sau multe omoruri nedrepte şi nelegiuite, precum şi orice alte păcate de acest fel, pe aceştia o soartă cuvenită îi aruncă în Tartar, de unde nu vor mai ieşi în veci.
231
PLATON
însă cei ce vor fi găsiţi că au săvârşit greşeli mari dar cu leac, de pildă cei care apucaţi de mânie s-au purtat samavolnic cu tatăl sau cu propria lor mamă şi s-au căit foarte în cursul întregii vieţi; de asemenea,
114a cei ce au devenit în vreun chip oarecare ucigaşi, a fost o necesitate să fie aruncaţi şi dânşii în Tartar; căzuţi acolo, ei rămân un an, după care valul îi scoate deasupra, aruncându-i pe ucigaşi în Kokytos, iar pe paricizi şi pe matricizi în Pyriphlegethon. De aici sunt purtaţi şi aduşi până în lacul Aherusiad, unde ţipă şi cheamă: unii pe cei ce i-au ucis, alţii pe cei ce i-au jignit; după ce-i cheamă, se roagă şi se plâng amar ca să le îngăduie să se ridice până în lac, să-i primească şi pe dânşii;
b dacă-i înduplecă, ies şi pun astfel capăt durerilor; dacă nu, sunt duşi din nou în Tartar şi de acolo iarăşi în fluvii şi astfel nu încetează de a îndura acestea, până ce vor izbuti să fie iertaţi de cei pe care ei înşişi i-au nedreptăţit. Asta-i în adevăr răsplata ce li s-a hărăzit de judecători.
Iar cei ce, dimpotrivă, vor fi găsiţi că prin faptele vieţii lor au ţintit spre sfinţenie, după ce părăsesc locurile de pe pământul de aici se simt
c eliberaţi, ca şi cum ar fi scăpaţi din lanţuri. Ei merg sus, în locuri curate, şi se statornicesc ca locuitori ai acelui pământ. însă şi aceia care prin cugetare filosofică s-au curăţit în mod desăvârşit, şi dânşii trăiesc fără de trupuri în veşnicie vremea de apoi, şi ajung până în ţinuturi mai desfătătoare ca ale celorlalţi; dar nu-i nici uşor să lămurim aceste ţinuturi şi nici vreme nu mai este de ajuns. Aşadar, Simmias, pentru toate câte ţi le-am povestit, suntem datori să facem orice, numai să dobândim virtutea şi înţelepciunea în cursul vieţii; doar avem frumoasă răsplată şi mare ne e nădejdea!
Concluzia generală
d               A susţine însă în mod sigur de cele ce-am povestit că sunt aşa, nu
se cade unui om cu gândire cumpănită. Oricum ar fi cele privitoare la sufletele şi la locuinţele lor, vor fi acestea, vor fi altele de felul lor, în orice caz sufletul apare ca fiind nemuritor: iată ce socotesc că putem risca şi s-o afirmăm ca atare şi că-i vrednic pentru un gânditor să cuteze a o susţine: frumoasă cutezanţă în adevăr! Asemenea lucruri mai au şi darul să toarne în sufletul meu ca un farmec... de aceea am şi prelungit atât de mult această povestire. Tocmai pentru aceste motive însă trebuie să fie cu tărie de inimă, în ce priveşte propriu-i suflet, bărbatul care în
232
FEDON
cursul vieţii sale a lăsat la o parte plăcerile trupeşti şi podoabele, cum e laşi nişte lucruri ce-ţi sunt străine, socotindu-le că duc mai mult la ţinta potrivnică. Iar cel ce s-a silit să-şi cultive sufletul şi să-1 împodobească, nu cu lucruri străine, ci cu propriile sale podoabe: cu cumpătare, dreptate, vitejie, libertate şi adevăr, acela aşteaptă în linişte călătoria spre lumea lui Hades, ca unul ce stă gata de plecare în orice clipă-1 va 115a striga soarta. Aşadar voi, zise el, şi tu Simmias şi tu Kebes, şi ceilalţi, fiecare pe rând, veţi face această călătorie după o oarecare vreme. însă pe mine, iată, m-a chemat soarta — ca să vorbesc ca un actor în tragedie. Acum este ora să mă duc la baie; cred că ar fi mai bine să beau otrava după ce voi face baie, ca să nu mai dau de lucru femeilor să-mi spele trupul neînsufleţit.
Să aveţi grijă de voi înşivă!
Şi după ce Socrate vorbi acestea, Criton îi răspunse:
— Foarte bine, Socrate, dar ce povaţă ne mai dai, mie şi cestorlalţi,       b cu privire fie la copiii tăi, fie la vreun alt lucru care ţi-ar fi de mare folos
să-1 săvârşim?
—  Necontenita mea povaţă, zise el, şi nimic nou pe deasupra; să aveţi grijă fiecare de voi înşivă; atunci orice veţi face va fi şi spre folosul meu şi alor mei şi-al vostru înşivă, chiar dacă nu veţi făgădui nimic acum. Dimpotrivă, dacă nu vă veţi îngriji de voi înşivă şi nu veţi vrea să duceţi viaţa voastră neclintit după învăţăturile pe care vi le-am dat şi acum şi altădată, nimic de seamă nu veţi săvârşi, ocricât de multe mi-aţi făgădui în aceste clipe, oricât zel mi-aţi arăta.
—  Din tot sufletul ne vom strădui, zise Criton, să ne îndreptăm        c viaţa după aceste învăţături. Dar... în ce chip să te înmormântăm?
— Cum veţi vrea, răspunse Socrate, dacă mă veţi avea şi nu vă voi scăpa din mâini!
Şi în acelaşi timp, privind spre noi cu un surâs Blând, ne zise:
—  Prieteni, n-am convins încă pe acest Criton că eu sunt acel Socrate care vorbesc acum cu voi şi care mi-am desfăşurat până acum toate argumentele, unul câte unul; el socoate că eu sunt acela pe care-1 va vedea dânsul mort peste câteva clipe; de aceea doar mă întreabă cum
să mă îngroape. Şi toată lunga mea vorbire de până acum, că după ce       d voi bea otrava nu voi mai fi cu voi, ci departe, voi merge să trăiesc
233
PLATON
FEDON
fericirile celor fericiţi, aceste lucruri mi se pare că în zadar le-am spus pentru dânsul; în ce-1 priveşte, eu am vorbit numai ca să vă mângâi, în acelaşi timp, şi pe voi şi pe mine însumi. Fiţi dar voi chezăşie şi pentru mine faţă de Criton, dar o chezăşie contrară de cât a fost el faţă de judecători; doar el a fost răspunzător pentru mine că n-am să fug, pe când voi să-mi fiţi acum chezaşi c-am să plec de-aici în clipa când îmi
e voi da suflarea din urmă. Poate în acest chip Criton ar îndura lucrul mai uşor; şi, văzându-mi trupul cum arde pe rug sau cum e aruncat în groapă, nu se va mâhni aşa de tare, ca şi cum aş îndura cine ştie ce chinuri grozave; şi poate nu va spune mereu la înmormântare că pe Socrate-1 aşază, pe Socrate-1 scoate, pe Socrate-1 îngroapă! Căci să iei bine aminte, preabunule Criton, că dacă nu vorbeşti corect faci nu numai o greşeală în sine, dar păcătuieşti şi împotriva sufletelor. Trebuie să spui deci cu toată hotărârea că înmormântezi trupul lui Socrate. Şi
116a să-1 îngropi cum îţi va plăcea, sau după datina care ţi se va părea mai bună.
Epilog. Ultimele clipe ale lui Socrate
Zicând şi acestea se sculă şi merse într-o cameră să facă baie. Criton se duse cu dânsul, iar nouă ne spuse să-1 aşteptăm acolo. Ramaserăm deci şi discutarăm între noi despre cele vorbite, cugetând din nou asupra lor; şi iarăşi reveneam asupra marii nenorociri ce avea să ne lovească, neştiind cum ne vom trece restul vieţii ca nişte orfani de tată. După ce făcu baie, îi fură aduşi lângă el copiii (avea doi micuţi1 şi unul mare2); şi veniră acolo şi femeile3 din familie. El, după ce vorbi b ceva cu dânsele în faţa lui Criton şi le spuse ultimele dorinţe, le povăţui atât pe femei cât şi pe copii să plece, iar dânsul veni către noi.
... Şi era acum aproape să asfinţească soarele, căci vreme lungă se scursese între acestea. Cum veni din odaia de baie, se aşeză pe pat. Multe n-a mai vorbit după asta, căci apăru slujitorul celor unsprezece care, oprindu-se lângă dânsul, îi zise:
1  Sofronisc şi Menexenos.
2 Lamprocle.
3 Probabil Xantipa, soţia filosofului, şi vreo altă rudă.
234


— O, Socrate, pe tine nu te voi ţine de rău cum ţin pe alţii. în adevăr alţii, când eu din porunca stăpânilor vin să le vestesc că trebuie să bea otravă, se supără pe mine foc şi mă blestemă. Pe tine însă şi în alte împrejurări de când eşti aici te-am cunoscut ca pe cel mai nobil, cel mai blând şi cel mai cumsecade bărbat din câţi au venit vreodată aici; fără îndoială că şi acum pot fi sigur că nu pe mine eşti supărat (doar tu cunoşti pe vinovaţi), ci pe aceia. Aşadar acum, când ştii cu ce veste-am venit, salutare! îţi zic şi... încearcă să înduri cât mai uşor rânduirile soartei tale.
Şi ochii lui o dată cu aceste cuvinte se umplură de lacrimi, şi se       d întoarse de la el, şi dispăru.
Socrate, ridicând privirile către dânsul:
— Şi eu îţi zic salutare! îi răspunse; voi împlini cele poruncite. Apoi, întorcându-se către noi:
— Ce frumos caracter, zise el, are omul acesta! în timpul de când sunt aici, nu o dată a venit şi-a stat de vorbă cu mine; e cel mai bun dintre oameni! Şi iată acum cu câtă mărinimie mă plânge! Acum însă, Criton, haide să ne supunem lui; să-mi aducă cineva otrava, dacă este pisată; dacă nu, s-o pregătească omul.
Iar Criton:
— Eu cred, Socrate, că soarele este încă pe munţi şi că n-a asfinţit        e încă. Şi mai ştiu totodată că alţii beau otrava cu multă întârziere după
ce li s-aduce vestea; că în vremea asta mănâncă şi beau bine, stând împreună cu cei pe care îi iubesc mai mult. Nu te grăbi deci, că este încă vreme.
Şi Socrate îi zise:
—  Oamenii de care îmi vorbeşti fac asta cu drept cuvânt după dânşii. Procedând aşa se socot câştigaţi cu ceva. Eu însă tot pe drept cuvânt, după mine, nu voi face asta. Căci nu mă cred întru nimic câştigat, dacă voi lua otrava câteva clipe mai târziu, afară doar că mă  117a voi batjocori pe mine însumi, arătându-mă aşa de iubitor de viaţă încât vreau s-o cruţ chiar când nu mai există. De aceea du-te, repetă el, ascultă-mă şi nu mai zăbovi degeaba.
Şi Criton îl ascultă. Făcu semn unui slujitor care şedea în picioare m preajma lor. Şi slujitorul se duse, şi după ce trecu oarecare timp, se
235
c
PLATON
FEDON
întoarse cu cel ce avea să-i dea otrava1; o aducea pisată într-un pahar. Socrate, privind către aducător, zise:
— Bine, preabunule, dar ce trebuie să fac acum? Tu trebuie să ştii asta.
—  Nimic altceva, zise omul, decât s-o bei şi-apoi să te plimbi, până ce ţi se va lăsa în picioare o greutate; atunci să te culci în pat; astfel va lucra ea2.
Şi îndată îi întinse lui Socrate paharul. El îl luă cu multă linişte, Ehekrate, fără să tremure, fără să-şi schimbe culoarea, fără să arate un semn pe faţă, ci, aruncând ca de obicei nişte ochi mari şi pătrunzători spre om, zise:
— Spune-mi, este voie să fac o mică libaţie din această băutură sau nu?
—  Socrate, răspunse slujitorul, noi pisăm numai cât credem că-i măsura să se bea o dată.
— înţeleg, zise Socrate... dar atunci ne e îngăduit măcar să facem o rugăciune către zei; chiar trebuie să facem spre a ne hărăzi o fericită călătorie de la pământ în cer. Eu am să mă rog pentru aceasta... fie ca ei să mi-o împlinească!
Şi zicând acestea tăcu o clioă. Apoi bău tot paharul în cea mai mare linişte şi voie bună.
Până atunci cei mai mulţi dintre noi putuseră să-şi ţină plânsul, dar când îl văzurăm bând otrava şi după ce-a băut-o nu ne-am mai putut stăpâni. Mie, cu toată silinţa de a mă stăpâni, lacrimile îmi curgeau şiroaie; aşa că-mi ascunsei faţa şi-am plâns singur... m-am plâns pe mine însumi. Doar nu pe dânsul îl plângeam, ci propria-mi soartă, gândim cum aveam să fiu lipsit de un aşa prieten. Criton, care încă dinaintea mea nu-şi putuse ţine lacrimile, ieşise. Iar Apolodor, care nu contenise nici el din plâns toată vremea de mai înainte, plângea acum cu hohote şi gemea aşa de adânc, că nu era nimeni din cei de faţă căruia să nu i se rupă inima de durere.
1  Nu se spune ce anume otravă; după tradiţie ar fi vorba de cucută; în Fedon însă nu se pomeneşte nicăieri cuvântul niivaov, cucută, cigue.
2 Cucuta — se pare — produce în alt chip moartea; oricum, nu se poate şti sigur în ce constă acest <t>dpnaico, obişnuit la eleni a se da condamnaţilor. Cf. Plinius, XXV, 13 şi Guibourt, Hist. des dmgues simples. N., p. 219.
236
Numai Socrate sta liniştit.
—  Ce lucruri sunt astea, zise el, minunaţii mei prieteni? Doar tocmai de-aceea am depărtat de-aici femeile, ca să nu se producă asemenea privelişti urâte. Şi-am auzit că omul când îşi dă sfârşitul se cuvine să fie însoţit de vorbe bune. Păstraţi-vă deci liniştea sufletului şi stâpâniţi-vă.
Noi, auzind acestea, ne simţirăm ruşinaţi şi ne sileam să ne e înăbuşim plânsul. El însă, după ce se plimbă puţin de jur-împrejurul odăii, ne spuse că simte o greutate în picioare şi se întinse în pat, pe spate, cum îl învăţase omul. Totodată, apropiindu-se de el cel ce-i dase otrava, îi pipăia din vreme în vreme picioarele şi genunchii, şi i le observa; la sfârşit, îi strânse un picior cât pentru şi—î întrebă dacă simte...
—  Nu, răspunse Socrate.
Şi după asta îi strânse pulpele. Tot astfel, pipăindu-1 din ce în ce   118a mai sus, ne arăta cum se răceşte trupul lui şi cum înţepeneşte. Apoi, cu mâna pe dânsul, ne spuse că atunci când răceala va înainta până în dreptul inimii Socrate va fi plecat dintre noi.
Şi acum întreg pântecele i se răcise cu totul. Socrate se descoperi deodată, căci fusese acoperit1, şi zise cu glasul morţii:
— O, Criton, lui Asclepios2 îi suntem datori un cocoş3. Să i-1 daţi, să nu uitaţi...
—  Vom face, răspunse Criton, dar vezi dacă n-ai să ne mai spui ceva.
La această întrebare Socrate n-a mai răspuns şi după câteva clipe se cutremură. Omul atunci îl descoperi. Ochii îi erau înţepeniţi. Criton, cum îl văzu, îi închise gura şi ochii.
Acesta a fost, Ehekrate, sfârşitul prietenului nostru, bărbatul de bună seamă cel mai cumsecade, cel mai înţelept şi cel mai drept din câţi am cunoscut vreodată.
1  Potrivit obiceiului se acoperea capul celui ce intra în agonie.
2 Asclepios, zeul medicinei. O ultimă jertfă de mulţumire pentru zeul care prin moarte 1-a tămăduit de boala vieţii de aici.
3 De ce un cocoş şi nu un alt animal de jertfă? După unii cocoşul era jertfa ce se aducea obişnuit lui Asclepios; după alţii, în sfârşit, aici ar fi o ultimă ironie socratică; după alţii, cocoşul este prin cântecele sale un simbol al speranţei (gallo canente spes redit). Cum se vede, o explicaţie peremptorie lipseşte.
237