MENON

MENON
sau DESPRE VIRTUTE
Menon, Socrate, sclavul lui Menon, Anytos1
Virtutea se învaţă?
MENON: Poţi să-mi spui, Socrate, virtutea se învaţă, ori nu se    70a capătă decât prin exerciţiu şi nicidecum prin învăţ? Sau poate n-o dobândim nici prin exerciţiu, nici prin învăţare, ci se naşte în sufletul oamenilor fie de la natură, fie din vreo altă pricină?
SOCRATE: Menon,între greci până acum tesalienii erau renumiţi şi admiraţi pentru călărie şi bogăţii; astăzi, cred că sunt şi pentru ştiinţă. b Cu deosebire cei din Larissa, concetăţenii prietenului tău Aristip2. Negreşit, lui Gorgias îi datoraţi acest renume; venind în oraşul vostru, el a stârnit şi a strâns în jurul său un număr de pasionaţi ai ştiinţei: pe fruntaşii familiei Aleuazilor — între ei şi scumpul tău Aristip — şi pe alţi tesalieni de frunte. De la dânsul aţi luat şi deprinderea de a da răspunsuri neînfricate, cu eleganţă chiar, când vă întreabă cineva. Pentru cunoscători ca Gorgias, care se oferea să răspundă oricărui grec ce ar fi dorit să-i pună întrebări în orice direcţie — şi nimeni nu rămânea fără c răspuns —, lucrul este natural. Dar aici la noi, iubite Menon, s-a întâmplat pe dos. Un vânt de secăciune a suflat peste ştiinţă, din locurile noastre înspre voi, şi mi-e teamă că a dus într-acolo toată înţelepciunea.
1  Unul dintre cei trei acuzatori ai lui Socrate.
2 Nu-i vorba de filosoful din Cirenaica, discipolul lui Socrate, ci de un tesalian, discipol ca şi Menon al lui Gorgias.
347
PLATON
MENON
71a Că de vrei să întrebi aşa ceva pe vreunul de prin păiţile noastre, n-ai să găseşti pe nimeni să nu râdă şi să nu-ţi spună: „Se vede, străine, că mă iei drept un om fericit, drept unul care ştie dacă virtutea se dobândeşte prin învăţ ori prin vreun alt mijloc, pe când în realitate eu sunt aşa de departe de a şti dacă virtutea se învaţă ori nu, că nu-mi dau seama nici măcar ce este, ce poate fi". Eu însumi sunt, Menon, în această situaţie; b sufăr şi eu de aceeaşi lipsă ca şi concetăţenii mei şi singur mă plâng de mine că n-am nici o ştiinţă despre virtute. Apoi de nu ştiu ce este, cum voi şti de ce fel este ea? Crezi cu putinţă că cine nu cunoaşte deloc pe Menon poate şti dacă-i frumos, bogat ori nobil, sau dacă are însuşiri contrarii acestora? Crezi aşa ceva cu putinţă?
c               MENON: Nu cred. Dar să fie adevărat, Socrate, că tu nu ştii nici
ce-i virtutea? Şi putem lăţi pe la noi despre tine o astfel de ştire?
SOCRATE: Nu numai asta, prietene, dar că până acum n-am întâlnit nici măcar pe vreun altul care, după credinţa mea, să fi ştiut acest lucru.
MENON: Da ce, când a fost pe aici Gorgias, nu te-ai întâlnit cu dânsul?
SOCRATE: Ba da.
MENON: Ei? Şi ai găsit că nu ştie?
SOCRATE: Exact nu-mi aduc aminte, Menon, şi nu-ţi pot spune
pe dată ce mi s-a părut atunci. Se poate că acela să fi ştiut. Ţi-oi fi
d        aducând chiar tu aminte ce-a zis. Aminteşte-mi numai cum a vorbit, sau,
dacă vrei, vorbeşte tu... că, de nu mă înşel, ai aceleaşi păreri ca dânsul.
MENON: Aşa e.
SOCRATE: Să-l lăsăm atunci pe el la o parte, mai ales că lipseşte. Tu, Menon, spune-mi, pe zei, părerea ta asupra întrebării ce e virtutea. Spune, şi nu pregeta... pentru a avea şi eu mulţumirea să fiu dat 6p minciună cu cea mai fericită greşeală... dacă-mi arăţi că şi tu şi Gorgias cunoaşteţi problema, în vreme ce eu am declarat că nici n-am întâlnit măcar pe altul care s-o cunoască.
Părerea lui Menon despre virtuţi
e               MENON: Nu-i greu să-ţi spun, Socrate. înainte de toate, dacă vrei
să vorbesc, de pildă, despre virtutea la bărbat, e de ajuns a-ţi spune în ce constă ea. Pentru un bărbat virtutea stă în capacitatea de a conduce bine
348
i
treburile statului şi, călăuzindu-le, de a face bine prietenilor, prigonind pe duşmani şi, bineînţeles, veghind asupra sa, spre a nu suferi nimic. Dacă vrei acum să-ţi vorbesc de virtutea la femeie, nu-i greu să-ţi arăt că datoria ei este să-şi administreze bine casa, păstrându-i avutul interior; al doilea, ea trebuie să fie ascultătoare bărbatului. Şi tot aşa: alta-i virtutea unui copil — fată sau băiat —, alta-i de-o privim la omul mai în etate: om liber dacă vrei, ori, de preferi altfel, un sclav. Şi există încă atâtea feluri de virtuţi că nu eşti deloc stingherit când e vorba să spui de virtute ce este. Că doar există câte o virtute pentru fiecare categorie de fapte şi de vârste, şi în vederea fiecărui lucru în parte. Şi nu ;>llfel cred că stă lucrul cu viciul, Socrate.
SOCRATE: Pe cât se pare, Menon, am dat de mare noroc, de vreme ce, căutând numai o virtute, am găsit zăcând în tine un roi de virtuţi. Dar, Menon, continuând puţin comparaţia cu roiul şi întrebân-du-te ce este în esenţă o albină, dacă am presupune că-mi răspunzi: „Sunt multe, sunt fel de fel de albine", ce-ai zice tu dacă ţi-aş pune următoarea întrebare: „Spunând de albine că-s multe, felurite şi între sine deosebite, nu faci asta considerându-le în calitatea lor de albine? Ceea ce le deosebeşte nu-i, spre exemplu, nici frumuseţea, nici mărimea, nici vreo altă însuşire de felul acestora?" întrebat aşa, spune ce vei răspunde?
MENON: Aş răspunde că, întrucât sunt albine şi întrucât sunt privite ca atare, nu se deosebesc întru nimic una de alta.
SOCRATE: Şi dacă după asta ţi-aş spune: „Menon, arată-mi acum în ce constă faptul că albinele, luate toate împreună, nu se deosebesc între dânsele deloc, ci sunt identice?" Mi-ai putea da un răspuns şi la această întrebare?
MENON: Aş putea.
SOCRATE: Tocmai aşa-i şi cu virtuţile: cât de multe ar fi, şi cât de felurite, toate au o însuşire, una şi aceeaşi: „numai printr-însa virtuţile sunt virtuţi. Este nota pe care trebuie s-o avem în vedere pentru a da un răspuns corect şi lămurit celui care întreabă ce poate fi virtutea, înţelegi ori nu ce spun?
MENON: Cred că înţeleg, deşi nu-s stăpân cum aş vrea pe sensul întrebării.
SOCRATE: Deosebirea ce faci, Menon, este privitoare numai la virtute? Că una-i virtutea bărbatului, alta a femeii, şi aşa mai departe?
349
72a
PLATON
Sau se poate referi şi la sănătate şi la mărime şi la puterea trupului? Sănătatea unui bărbat este după tine altceva decât a femeii sau e una şi aceeaşi oriunde-i vorba de sănătate şi indiferent dacă avem de-a face cu e        un bărbat sau cu altcineva?
MENON: Aceeaşi mi se pare sănătatea şi a bărbatului şi a femeii.
SOCRATE: Nu-i la fel şi în privinţa mărimii, în a puterii corpului? Dacă, de pildă, o femeie este voinică, nu va fi astfel prin aceeaşi însuşire şi prin aceeaşi putere prin care este voinic un bărbat? Căci prin cuvântul „aceeaşi" înţeleg că puterea nu-i mai puţin putere când aparţine bărbatului decât când aparţine femeii. Ori găseşti pe ale vreo deosebire? 73a           MENON: Eu, nu.
SOCRATE: Şi virtutea, în însuşirea ei de virtute, se va deosebi când o aflăm la copil, la bătrân, la femeie ori la bărbat?
MENON: Mi se pare, Socrate, că în toate acestea nu-i unul şi acelaşi caz.
SOCRATE: De ce? N-ai spus tu că virtutea bărbatului e să conducă bine treburile statului, a femeii să administreze casa?
MENON: Am spus.
SOCRATE: Bine, dar a fi în stare să conducă bine statul, casa ori b        altceva nu înseamnă să le călăuzeşti cu înţelepciune şi dreptate?
MENON: Se-nţelege.
SOCRATE: Dar a administra drept şi înţelept nu-i în realitate a picura dreptate şi înţelepciune în fiece act de conducere?
MENON: Fireşte.
SOCRATE: Atunci şi unul şi celălalt, când vor să dobândească virtutea, au nevoie de aceleaşi lucruri. Şi femeia şi bărbatul trebuie să picure dreptatea şi înţelepciunea în administraţiile ce fac.
MENON: Se vede.
SOCRATE: Dar ce, copilul şi bătrânul, dacă sunt dezordonaţi şi nedrepţi, ar mai putea fi virtuoşi?
MENON: Nu, desigur.
SOCRATE: Dar dacă sunt înţelepţi şi drepţi? c               MENON: Atunci da.
SOCRATE: Prin urmare toţi oamenii sunt în acelaşi chip virtuoşi, fiindcă devin astfel prin aceleaşi însuşiri.
MENON: Probabil.
SOCRATE: Că, desigur, n-ar fi virtuoşi în acelaşi chip, de n-ar fi într-însii aceeaşi virtute.
350
MENON
MENON: Nu, desigur.
SOCRATE: întrucât virtutea este în toate una şi aceeaşi, caută de spune, adu-ţi aminte ce-a zis Gorgias că este, şi ce zici tu — după dânsul?
Virtutea privită în general. O definiţie a virtuţii
MENON: Ce alta decât puterea de a conduce oamenii? Iată o definiţie, dacă umbli după una atotcuprinzătoare.
SOCRATE: E tocmai după ce umblu. Dar crezi tu, Menon, ca aceeaşi virtute poate însufleţi şi pe copil şi pe sclav... pentru a-i face în stare să poruncească stăpânului lor? Şi găseşti că cel ce conduce mai rămâne sclav?
MENON: Deloc, Socrate.
SOCRATE: Nici nu-i firesc, preabunule. Acum bagă de seamă următoarele: când zici „e în stare să poruncească", nu-i bine să mai adăugăm „cu dreptate" şi nu „pe nedrept"?
MENON: Este bine, Socrate, că doar dreptatea-i virtute.
SOCRATE: Vorbeşti de virtute, Menon, ori de virtuţi?
MENON: Ce vrei să-nţelegi cu asta?
SOCRATE: Ce-nţeleg şi cu oricare lucru. Luăm, de pildă, rotunjimea, pe care aş putea-o numi o figură, nu însă figura, fiindcă există şi alte figuri afară de rotunjime.
MENON: Şi-i corect să spui aşa, că şi eu, când vorbesc de dreptate, recunosc că în afară de ea există şi alte virtuţi.
SOCRATE: Care-s acestea? Spune-mi şi tu aşa cum, de pildă, dacă mi-ai cere, ţi-aş înşira un număr de figuri. Citează-mi deci şi alte virtuţi.
MENON: îndrăzneala, de pildă, mi se pare a fi virtute; apoi cumpătarea, înţelepciunea, generozitatea şi alte multe.
SOCRATE: Iar căzurăm, Menon, în eroarea de adineauri; iar am dat de multe virtuţi, căutând numai una. Decât modul cum am ajuns aici a fost acum altul decât adineauri. Dar virtutea unică, virtutea care trece ca un fir prin toate, n-o putem afla.
MENON: Nu pot pretinde, Socrate, ca în celelalte expuneri ale tale, care-i virtutea unică pe care o ceri acum; aceea care se opune, ca virtute, tuturor celorlalte.

74a
351
PLATON
SOCRATE: Este şi firesc. Dar eu îmi voi da osteneala cât pot să facem totuşi un pas mai departe. îţi dai seama că în toate-i aşa? Dacă unul te-ar întreba — cum ziceam mai înainte — „Ce-i o figură, Menon"? şi i-ai răspunde: „Rotunjimea"; şi dacă el te-ar întreba, ca şi mine: „Rotunjimea-i figura însăşi sau numai una din figuri?" Neîndoios, răspunsul tău ar fi: „Numai una din figuri".
MENON: Desigur.
SOCRATE: Şi n-ai spune asta tocmai fiindcă există şi alte figuri?
MENON : Da.
SOCRATE: Şi dacă ar adăuga întrebarea: „Ce fel sunt?" i-ai putea răspunde?
MENON: I-aş putea.
SOCRATE: Presupun iarăşi că te-ar întreba în acelaşi fel şi despre culoare: „Ce anume este?" Răspunzându-i „albul" cel ce te-a întrebat ţi-ar putea întoarce vorba astfel: „Albul este culoarea însăşi, sau numai una din culori?", iar răspunsul tău ar fi: „E numai una", fiindcă există şi alte culori.
MENON: Aşa e.
SOCRATE: Şi dacă te-ar îndemna să rosteşti şi alte culori, nu i-ai spune şi altele, care nu-s mai puţin culori decât albul?
MENON: Aşa e.
SOCRATE: Şi dacă cineva ar duce mai departe firul gândirii (la fel cu mine acum) şi ar spune: „Noi pururea ajungem la pluralitate, dar mie nu-mi trebuie asta, ci, fiindcă dai tuturor un singur nume şi susţii că nu-i unul care să nu fie totuşi o figură — chiar când sunt opuse una alteia — spune-mi care-i esenţialul, care-i lucrul ce cuprinde în mod egal suprafaţa rotundă, ca şi pe cea dreaptă, pe care o numeşti figură şi zici că rotundul nu-i întru nimic mai puţin figură ca dreptul?" Ce, nu spui asta?
MENON: Ba da.
SOCRATE: Toate bune, dar afirmând aşa ceva nu-i cum ai zice, de pildă: „Rotundul nu-i întru nimic mai rotund ca dreptul şi dreptul nu-i întru nimic mai drept ca rotundul?"
MENON: Deloc, Socrate!
SOCRATE: Cum, nu spui tu de forma rotundă că-i o figură cum e cea dreaptă şi despre aceasta că-i o figură la fel cu cea dintâi?
MENON: Adevăr grăieşti.
352
MENON
SOCRATE: Atunci ce-i aceea al cărei nume este „figură"? încearcă de-mi spune. Vezi însă daca şi mie, care te întreb astfel, despre figură sau culoare, mi-ai răspunde: „Omule, nici nu înţeleg ce doreşti de la mine, nici nu ştiu ce vorbeşti", mi-e teamă că i-ai da prilejul să se mire şi să-ţi spună: „Nu pricepi ca eu umblu după ce-i comun în toate astea?" Cum, n-ai putea da răspuns la o întrebare, de pildă, formulată aşa: „Ce conţinut comun este în suprafaţa rotundă, în cea dreaptă, şi-n toate celelalte, pe care le numeşti figuri?" încearcă de-mi spune, căci ai să dobândeşti prin asta încă o experienţă în vederea răspunsului ce mi-l vei da asupra virtuţii.
MENON: Ba nu, asta spune-o mai bine tu, Socrate.
SOCRATE: Vrei să-ţi fac o plăcere?
MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Vei binevoi atunci să-mi vorbeşti la rândul tău despre virtute?
MENON: Cum de nu?
SOCRATE: Să-mi dau deci osteneala... că face.
MENON: Se-nţelege că face.
Ce este o schemă?
SOCRATE: Dacă-i aşa, să ne ostenim a spune ce-i o figură. Bagă mai întâi de seamă dacă primeşti pentru schemă următoarea definiţie. Din toate lucrurile schema-i numai acea însuşire care însoţeşte pururea culoarea. Ţi-i de ajuns asta ori umbli după alta? Cât mă priveşte, mi-ar plăcea să spui şi tu despre virtute atât cât poţi.
MENON: Bine, Socrate, dar definiţia ta-i cam ieftină.
SOCRATE: Cum ieftină?
MENON : Că figura, după socotinţa ta, e ceva care însoţeşte pururea culoarea. Bine, dar dacă cineva îţi spune că nu ştie nimic de culoare, ci-i tot atât de necunoscător ca ?i asupra figurii, ce răspuns crezi că ai fi putut da?
SOCRATE: Unul care să conţină adevărul. Dacă aş avea înaintea mea un om de ştiinţă ori dacă cel ce mă întreabă ar fi un pasionat al disputelor, vreun polemist, de pildă, eu i-aş spune: „Ce-am zis e acum zis; de nu este exact, rămâne în sarcina ta să iei cuvântul şi să mi-o dovedeşti". Dacă însă doi oameni care ar fi prieteni — cum suntem noi
353
75a
i£M
PLATON
acuma — ar vrea să discute împreună, cred că s-ar cuveni să-şi dea răspunsurile ceva mai blând, ceva mai dialectic. Că a vorbi „mai dialectic" poate nu-i numai să dai răspunsuri adevărate, ci să le întemeiezi şi pe ce a recunoscut că ştie însuşi convorbitorul tău. Voi încerca deci să-ţi vorbesc aşa. Acum spune-mi: există ceva pe care-l e numeşti „sfârşit"? Vreau să zic „capăt", „extremitate"..., căci toţi aceşti termeni au după mine aceeaşi valoare. Singur Prodicos ar fi poate de altă părere; tu însă cred că rosteşti în mod egal: „s-a sfârşit" ori „s-a terminat" şi-mi place să văd că nu-i nimic ciudat în astfel de expresii.
MENON: Da, aşa rostesc şi eu şi am credinţa că pricep ce spui.
SOCRATE: Şi alta: există ceva pe care-l numeşti „suprafaţă" şi 76a    altceva care poartă numele „solid", termeni întrebuinţaţi în geometrie?
MENON: Există, şi eu aşa-i numesc.
SOCRATE: Desigur, ai să poţi acum pricepe, din aceste pilde, în ce constă „schema" de care vorbesc. Faţă de orice figură luată în parte, eu zic că figura privită în general este linia cu care se termină solidul; şi, rezumându-mi într-un cuvânt definiţia, aş putea spune: „figura este marginea corpului solid".
MENON: Şi culoarea ce zici că e, Socrate?
SOCRATE: Mă jigneşti, Menon: pui unui om în etate întrebări greu de răspuns şi nu-ţi baţi capul să-ţi aduci măcar aminte şi să-mi spui b        ce-a zis Gorgias despre virtute.
MENON: Răspunde tu întâi, Socrate, şi îndată voi vorbi şi eu.
SOCRATE: De-ar avea cineva un văl pe ochi, tot şi-ar da seama din discuţia cu tine, Menon, că eşti om frumos şi că ai încă admiratori.
MENON: Cum asta?
SOCRATE: Că nu faci nimic, numai dai porunci ori de câte ori deschizi gura. Trufaşii fac aşa, numai ei se poartă astfel, ca tiranii, când este vremea lor. Poate m-ai cunoscut pe mine: ca frumuseţe eu las de c        dorit, dar îţi voi face pe plac şi-ţi voi da îndată răspunsul.
MENON: îmi faci o mare plăcere.
SOCRATE: Poate vrei să-ţi răspund în felul lui Gorgias, ca să mă urmăreşti mai uşor?
MENON: Vreau, cum să nu?
Socrate defineşte ce este culoarea în felul lui Gorgias
SOCRATE: Ia să vedem, nu ziceţi şi voi, după Empedocle, că din fiinţe emană nişte efluvii?
MENON
MENON: Ba foarte mult.
SOCRATE: Că fiinţele au pori prin care pătrund şi ies acele efluvii?
MENON: Foarte adevărat.
SOCRATE: Că o parte din aceste efluvii sunt adaptate mărimii porilor, altele însă au dimensiuni mai mici sau mai mari?                           d
MENON: Aşa stau lucrurile.
SOCRATE: Şi nu există ceva pe care-l numeşti vedere?
MENON: Există.
SOCRATE: Din acestea „înţelege ce-ţi spun", a zis Pindar: culoarea nu-i alta decât un efluviu de figuri adaptat vederii, efluviu
sensibil.
MENON: Foarte bine alcătuit, Socrate, îmi pare răspunsul acesta.
SOCRATE: Şi felul meu de exprimare a fost poate în sensul deprinderii tale. Totodată înţelegi, cred, că după o asemenea expunere vei fi şi tu în stare să ne lămureşti: ce-i vocea, ce-i mirosul, ce sunt atâtea altele din aceeaşi categorie.                                                            e
MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Menon, răspunsul meu e în stil de tragedie; de aceea ţi-e mai pe plac decât cel asupra figurii.
MENON: Aşa e.
SOCRATE: Şi totuşi, o, fiu al lui Alexidemos, lucrul nu-i astfel. Cât pot fi eu de convins, răspunsul acesta e mai bun decât acela. Socotesc că nici tu n-ai mai crede altfel de n-ar trebui, cum ziceai ieri, să pleci înainte de ziua „misterelor", ci ai mai rămâne până după ce te-ai iniţia...
MENON: Aş rămâne, Socrate, de-aş şti că-mi vei mai spune multe din acestea.                                                                                        77a
SOCRATE: Bunăvoinţa nu-mi va lipsi; şi de dragul tău şi-n interesul meu chiar, voi spune cât vrei din acestea. Mi-e teamă numai că nu voi fi în stare să vorbesc prea multe în direcţia aceasta. Dar haide, încearcă să te ţii şi tu de făgăduiala ce mi-ai dat: vorbeşte de virtute în genere, spune ce este fără a face dintr-un lucru mai multe, cum se zice în glumă pe socoteala celor care sparg câte ceva; tu, lăsând vasul întreg şi sănătos, spune ce-i virtutea. Cât priveşte pildele, ai luat destule de la b mine.
354
355
PLATON
Menon defineşte virtutea: „iubirea lucrurilor frumoase"
MENON: După mine, Socrate, virtutea este, cum zice poetul, „să te bucuri de cele frumoase şi să fii tare". Da, eu numesc asta virtute: când, dorind cele frumoase, poţi să le şi agoniseşti.
SOCRATE: Când vorbeşti de un om doritor al lucrurilor frumoase, nu numeşti în acelaşi timp pe doritorul celor bune?
MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Sunt şi unii care doresc cele rele, cum alţii caută pe cele bune? Ce, prietene, după părerea ta, nu-s toţi oamenii doritori ai celor bune?
MENON: Nu găsesc.
SOCRATE: Cum, există doritori de rele?
MENON: Da.
SOCRATE: Desigur, încredinţaţi că-s bune cele rele. Nu vrei să zici aşa? Sau, cu toate că-şi dau seama de cele rele ca atare, sunt totuşi doritorii lor?
MENON: Cred că-i şi un caz şi celălalt.
SOCRATE: Să ne înţelegem, Menon, după tine cineva poate cunoaşte cele rele ca atare şi să fie totuşi doritorul lor?
MENON: Nici o îndoială.
SOCRATE: Dar ce înţelegi tu prin „a dori"? înţelegi prin asta o realizare pentru sine?
MENON: O realizare doresc, că ce alta?
SOCRATE: Socotind cumva că şi relele pot fi de folos cui i se întâmplă, sau chiar ştiind că aduc vătămare cui îi ies în cale?
MENON: Sunt şi unii care socotesc că relele aduc folos, sunt şi dintre cei care ştiu că vatămă.
SOCRATE: Crezi că, dându-şi seama că relele sunt rele, există oameni care socotesc totuşi că şi relele aduc folos?
MENON: Chiar asta n-aş putea-o crede.
SOCRATE: Este dar învederat că aceştia, de care vorbeşti, nu-s doritorii relelor, ca unii ce nici nu le cunosc; ei sunt doritori ai lucrurilor pe care le-au crezut bune şi care de fapt sunt rele. Necunoscători ai relelor, ba fiind chiar în idee că au a face cu cele bune, ei sunt în realitate doritori ai celor bune. Sau nu?
MENON: Sunt ceva sorţi să aibă dreptate.
356
MENON
SOCRATE: Dar ce, doritorii relelor, adică cei care ştiu, cum zici tu, că relele vatămă cui li se întâmplă, îşi dau seama cu siguranţă că vor fi păgubiţi de ele?
MENON: în mod necesar.
SOCRATE: Dar aceştia nu cred despre cei păgubiţi că suferă în măsura în care au fost păgubiţi?
MENON: în mod necesar şi asta.
SOCRATE: Şi că cei care suferă sunt nişte nenorociţi?
MENON: Cred.
SOCRATE: Dar este cineva care vrea să sufere şi să fie un
nenorocit?
MENON: Eu unul n-o cred, Socrate.
SOCRATE: Atunci, Menon, nimeni nu-i doritorul relelor, dacă este adevărat că nimeni nu vrea să fie astfel... Că ce-i alta a fi în suferinţă decât să fii doritorul relelor şi să te faci stăpânul lor?
MENON: Poate să ai dreptate, Socrate; poate că nimeni nu vrea cele rele.
Virtutea e puterea de a-şi agonisi lucrurile frumoase
SOCRATE: Ziceai adineauri că virtutea este să vrei cele bune şi să le poţi agonisi?
MENON: Da, ziceam.
SOCRATE: Din aceste două, nu cumva una, a voi cele bune, este ceva care stă la îndemâna tuturor? Nu cumva cu nimic nu poate fi unul mai bun decât celălalt în această chestiune?
MENON: Se vede.
SOCRATE: Dar este vădit că dacă unul e mai bun decât altul, numai în privinţa puterii este astfel.
MENON: Nici o îndoială.
SOCRATE: Asta-i deci, după cât se pare, virtutea în cugetul tău: puterea de a-ţi agonisi cele bune.
MENON: în totul, Socrate, cred şi eu că lucrul stă aşa cum îl
priveşti tu acum.
SOCRATE: Să cercetăm de rosteşti şi aici un adevăr: poate spui bine. Zici că virtutea-i să fii în stare a-ţi agonisi cele bune?
MENON: Zic.
357

78a

PLATON
SOCRATE: Şi nu numeşti lucruri bune, de pildă, sănătatea şi bogăţia?
MENON: Ba şi aur de-ţi agoniseşti, şi argint, şi onoruri, şi înalte dregătorii în stat...
SOCRATE: Nu cumva te gândeşti şi la alte bunuri în afară de cele din această categorie?
MENON: Nu. Dar în tot cazul mă gândesc la toate câte sunt din d       această categorie.
SOCRATE: Bine. A-ţi agonisi aur şi argint este o virtute; aşa sună părerea lui Menon, prietenul, prin părinţi, al marelui rege. Dar n-adaugi acestei agonisiri, Menon, şi vorbele „pe căi drepte şi legiuite", sau asta-i cu totul indiferent? Ba, deşi le va agonisi cineva chiar pe nedrept, tu o numeşti tot virtute?
MENON: Deloc, Socrate.
SOCRATE: Atunci, viciu?
MENON: Negreşit.
SOCRATE: Pe cât se pare, trebuie să adăugăm acestei agonisiri dreptatea, cumpătarea, sfinţenia ori vreo altă parte a virtuţii; că de nu, virtute nu va fi, oricâte bunuri ar agonisi. e               MENON: în adevăr, cum ar putea avea fiinţă virtutea fără acestea?
SOCRATE: Faptul de a nu mai umbla după aur şi argint, nici pentru sine nici pentru altul, ori de câte ori n-avem la îndemână pentru aceasta calea cea dreaptă, nu-i şi dezinteresarea asta tot o virtute?
MENON: Aşa se pare.
SOCRATE: Prin urmare, agonisirea unor astfel de bunuri întru nimic nu este mai mult virtute ca lipsa lor; dimpotrivă, pe cât se pare, numai ceea ce se face cu ajutorul dreptăţii este virtute şi-i viciu ceea ce 79a    se săvârşeşte fără toate cele de felul acesta.
MENON: Găsesc că-i necesar să fie cum zici.
SOCRATE: Bine, dar n-am spus puţin mai înainte că fiecare din acestea: dreptatea, cumpătarea... şi toate cele de felul lor sunt o părticică din virtute?
MENON: Da.
SOCRATE: Aşa, Menon? îţi baţi joc de mine?
MENON: De ce, Socrate?
SOCRATE: Că adineauri doar te-am rugat să nu fărâmiţezi şi îmbucătăţeşti virtutea. Mai mult, ţi-am dat şi pilde cum ar trebui să
358
MENON
răspunzi; dar tu, nesocotindu-mi rugămintea, spui pe de o parte că virtutea-i puterea de a-ţi agonisi cele bune cu dreptate; pe de altă parte       b zici iar despre aceasta că-i o parte a virtuţii, zici că-i o părticică din virtute?
MENON: Zic.
SOCRATE: Prin urmare, se poate încheia, din mărturisirile tale, că virtutea constă în a făptui, în orice direcţie, cu participarea unei părţi a virtuţii, întrucât şi despre dreptate şi despre fiecare din acestea afirmi că sunt părticele de virtute. Şi de ce spun asta? Fiindcă, rugându-te să-mi dai definiţia virtuţii luată în întregul ei, tu, departe de a-mi spune ce este, îmi vorbeşti despre orice acţiune ca fiind virtute, o dată ce este săvârşită cu participarea unei părţi din virtute. Aceasta — ca şi cum c mi-ai fi spus ce-i virtutea în întregul ei şi ca şi cum eu ar trebui s-o recunosc şi în acele fărâmiţe în care tu ai zdrumicat-o. Iată de ce găsesc de cuviinţă, iubite Menon, să iau lucrul iar de la început şi să pun aceeaşi întrebare: „Ce este virtutea?" şi dacă-i adevărat că orice lucrare poate fi o virtute când este însoţită de-o părticică din virtute. Căci asta este când zice cineva că orice lucrare săvârşită cu ajutorul dreptăţii este virtute. Nu cumva găseşti necesar să reluăm problema cu aceeaşi întrebare? Sau socoti că poate cunoaşte cineva ce-i o parte a dreptăţii, dar nu ştie ce-i dreptatea?
MENON: Nu găsesc asta.
SOCRATE: Dacă-ţi aduci aminte, când ţi-am dat un răspuns       d asupra figurii, am lăsat la o parte o definiţie de acest fel, întrucât se sprijinea pe o bază ce era încă în cercetare şi întrucât presupunea admis un lucru ce nu era.
MENON: Şi cu drept cuvânt am părăsit-o.
SOCRATE: Să nu-ţi închipui, preabunule, că atâta vreme cât este în cercetare ce-i virtutea în întregul ei poţi lămuri cuiva oricât de puţin asupra ei, punând în discuţie prin răspunsul tău părţi din virtute. De altfel, vorbind în chipul de mai sus nu vei lămuri nimic, ci va trebui să se pună dn nou aceeaşi întrebare: Ce-i virtutea de care vorbeşti cum e vorbeşti? Crezi că ce spun n-are nici o însemnătate?
MENON: Ba mie mi se pare că vorbeşti bine.
SOCRATE: Răspunde atunci iar de la început: Ce ziceţi că-i virtutea — tu şi prietenul tău?
359
PLATON
Socrate este asemenea peştelui marin numit torpilă
MENON: Socrate, ştiu din auzite, încă de când nu eram împreună, că tu nu faci altceva decât încurcături, şi ţie însuţi şi celorlalţi. Acum 80a iată, găsesc că mă vrăjeşti, mă farmeci şi nu ştii cum să mă încânţi, aşa că mă simt împovărat de îndoială. De-mi este îngăduită o glumă, îmi pari foarte asemenea, şi la înfăţişare şi la celelalte, cu acel lat peşte marin ce se numeşte torpilă. Cum se apropie de el sau îl atinge vreo vieţuitoare, aceasta încremeneşte pe loc; şi tu m-ai făcut acum să trec b printr-o astfel de încremenire. în adevăr, am şi rămas cu sufletul şi gura înmărmurite, de nu mai sunt în stare să rostesc vreun răspuns. Şi totuşi am discutat de mii de ori în faţa mulţimilor şi am ţinut nenumărate cuvântări asupra virtuţii şi cred că am ieşit foarte bine din toate împrejurările. Acum însă nu mă simt în stare să mai spun măcar un cuvânt despre ce este ea. Am credinţa c-ai hotărât bine când n-ai mai vrut să ieşi din patria ta nici cu pluta nici cu piciorul. Căci dacă te-ar fi prins ca străin făcând aşa ceva în alt stat, numaidecât te-ar fi închis ca pe un vrăjitor.
SOCRATE: Eşti numai vicleşug, Menon; mai c-am căzut în laţul înşelăciunii tale. c     "         MENON: Prin ce, Socrate?
SOCRATE: Ştiu în ce scop m-ai asemănat cu torpila.
MENON: în ce scop crezi?
SOCRATE: Ca să fac şi eu o comparaţie cu tine. Ei bine, ştiu de toţi oamenii frumoşi că le place să fie comparaţi; le convine, se înţelege, căci şi icoanele de comparare ale celor frumoşi tot frumoase sunt. Ci eu nu-ţi voi pune înainte o icoană asemenea chipului tău. Din parte-mi, dacă torpila însăşi este încremenită, şi astfel fiind, îi încremeneşte şi pe ceilalţi, recunosc că-i semăn; altfel nu. în adevăr, eu nu-s omul care, având toate mijloacele la dispoziţie, pune piedici celorlalţi; eu dacă pun în încurcătură pe alţii pricina este că sunt eu însumi în cel mai greu d impas. întorcându-mă acum la virtute, nu ştiu, prin urmare, ce este; se poate totuşi ca tu s-o fi ştiut înainte de a fi luat contact cu mine, dar în •: clipa de faţă semeni leit unuia care nu ştie nimic. Ci eu vreau ca amândoi să luăm în cercetare şi să căutăm împreună ce poate fi ea.   •
Se poate afla un lucru despre care nu ştim nimic?
MENON: în ce chip vei cerceta, Socrate, un lucru pe care nu-l ştii deloc cum este? De la ce punct de reazem, între atâtea necunoscute, vei
360

MENON
porni când vei face cercetarea? Sau, chiar presupunând că te-ai întâlni cu soluţia cea mai bună, cum vei şti că-i ea, dacă n-o cunoşti deloc?
SOCRATE: înţeleg, Menon, cum stă lucrul pe care vrei să mi-l spui. Vezi în ce discuţie eristică mă bagi: în discuţia după care omul nu poate cerceta nici ceea ce ştie nici ceea ce nu ştie. Nu cercetează ce ştie, fiindcă dacă ştie n-are nevoie de o cercetare a celor ce ştie; nu cercetează ce nu ştie, întrucât nu ştie ce să cerceteze.
MENON: Nu-ţi pare bine întocmit raţionamentul acesta, Socrate?
SOCRATE: Nu mi se pare.
MENON: Poţi să-mi spui prin ce este slab?
SOCRATE: Da. Am auzit în adevăr de la bărbaţi şi femei înţelepţi câte ceva asupra lucrurilor divine...
MENON: Ce i-ai auzit spunând?
SOCRATE: Cuvânt cuprinzător de adevăr şi, după părerea mea, frumos chiar.
MENON: Ce cuvânt? Care-l spun?
Teoria amintirii
SOCRATE: Cei care-l spun sunt preoţi şi preotese, dintre aceia ce-au avut grija să dea socoteală — fiind şi în stare a o da — asupra faptelor unde ei sunt întrebuinţaţi. Dar şi Pindar o spune, dar şi mulţi alţii — poeţi care sunt cu inspiraţie divină. Acum iată ce spun ei. Tu bagă numai de seamă de găseşti adevărate susţinerile lor. Zic de sufletul omului că-i nemuritor, dar că uneori el pune capăt vieţii: asta-i ce numesc „a muri"; alteori însă el creează din nou viaţa; dar că niciodată nu dispare. De aceea ni se şi impune să trăim în cea mai mare sfinţenie.
„Acelor ce au răscumpărat de la Persefona ispăşirea păcatelor mai vechi zeiţa le trimite înapoi sufletele, în al nouălea an, acolo unde încă luceşte deasupra soarele; şi cresc dintr-însele: regi străluciţi, bărbaţi deosebit de puternici şi oamenii cei mai aleşi prin ştiinţă; aceştia sunt proslăviţi de-a pururea, ca eroi neprihăniţi între oameni."1
Astfel, sufletului, nemuritor şi necontenit creator de viaţă, după ce a văzut cele de-aici şi pe cele din lăcaşul lui Hades — toate lucrurile — nu-i scapă nimic pe care să nu-l fi învăţat. Şi nu-i nici o minune că
1 Pindar, v. ed. Bude (Puech IV, p. 209).
361
81a
31
PLATON
MENON
are puterea de a-şi aduce aminte de virtute şi de atâtea altele, pe care d        le-a ştiut odată, mai înainte. întrucât natura este toată înrudită şi întrucât
şi sufletul le-a învăţat pe toate, nimic nu-l opreşte ca, urmând făgaşul
unei singure amintiri (pe care oamenii o numesc ştiinţă), să afle pe toate
celelalte. Aceasta, când omul este îndrăzneţ şi nu-şi curmă cercetarea.
Căci faptul cercetării şi al învăţării nu-i, în definitiv, decât o amintire.
Deci nu se cuvine să dăm ascultare acelei cunoscute formulări eristice.
întâi, pentru că această filosofie ne-ar putea face oameni trândavi; apoi
fiindcă chiar numai celor molâi le face plăcere s-o audă; pe când aceasta e       din urmă ne face harnici şi cercetători. Eu în aceasta cred, pe aceasta o
socot adevărată şi de aceea vreau să fac împreună cu tine o cercetare
asupra întrebării ce este virtutea.
MENON: Da, Socrate. Dar cum vine asta că noi nu învăţăm, ci-i
numai o amintire ceea ce numim învăţare? Eşti în stare să mă înveţi şi
pe mine că aşa stă lucrul?
Socrate face dovada teoriei sale despre amintire
82a           SOCRATE: Ţi-am spus mai adineauri, Menon, că eşti plin de
vicleşug şi iată că acum mă şi întrebi de pot să te învăţ, tocmai eu care susţin că nu există învăţ, ci aducere-aminte. Desigur, ca să arăt că mă contrazic de la mână pân-la gură.
MENON: Nu, pe Zeus, Socrate, n-am avut asta în vedere când am spus ce-am spus: am făcut-o din obişnuinţă. Dar dacă eşti în stare să-mi arăţi cumva că lucrul stă cum zici, arată-mi-o.
SOCRATE: Uşor nu-i, dar pentru tine o fac din tot sufletul. Iată, b strigă-mi pe unul din aceşti mulţi slujitori ai casei tale, pe oricare vrei, ca să-ţi fac dovada cu dânsul.
MENON: Foarte bine. (Se adresează unui sclav.) Vino încoace!
SOCRATE: Este grec? Vorbeşte greceşte?
MENON: Nici vorbă; grec născut în casa mea.
SOCRATE: Acum bagă de seamă şi vezi, când ţi se va părea că-şi aduce aminte şi când că învaţă de la mine?
MENON: Voi fi atent.
SOCRATE: (se adresează sclavului) Ia spune-mi, băiete, ai cunoştinţă că o suprafaţă cu patru colţuri este aşa? (Socrate desenează un patrulater.)

SCLAVUL: Da.
SOCRATE: O suprafaţă în patru colţuri n-are toate aceste laturi egale, patru fiind?
SCLAVUL: Nici vorbă.
SOCRATE: Această figură n-are egale şi diagonalele care trec prin mijloc?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Şi n-ar putea o astfel de suprafaţă să fie mai mare sau mai mică?
SCLAVUL: Nici vorbă.
SOCRATE: Şi dacă am spune că latura aceasta este de două picioare şi ceastălaltă de două, de câte picioare ar fi întregul? Cercetează astfel: dacă pe această latură e o lungime de două picioare, iar pe aceasta numai de unul; nu-i aşa că întreaga suprafaţă nu poate fi altfel decât de unul înmulţit cu două?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Dar dacă şi la ceastălaltă latură facem lungimea de două picioare, nu devine şi suprafaţa de două ori două?
SCLAVUL: Devine.
SOCRATE: Adică se face de două ori două picioare?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Şi câte picioare sunt de două ori câte două? Socoteşte şi spune.
SCLAVUL: Patru, Socrate.
SOCRATE: Prin urmare s-ar putea dobândi şi o altă suprafaţă, de două ori mai mare decât asta, şi asemenea ei, care să aibă ca şi aceasta toate laturile egale?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: De câte picioare va fi?
SCLAVUL: De opt.
SOCRATE: Foarte bine; încearcă să-mi spui ce lungime va avea fiecare dintre laturile acelei suprafeţe? Dacă o latură a acesteia este de două picioare, de cât va fi a celeilalte, care-i îndoită?
SCLAVUL: învederat, Socrate, că îndoită.
SOCRATE: Bagi seamă, Menon, că nu-l învăţ deloc, că în toate eu numai îl întreb? Uite şi acum omul ăsta crede a şti cu ce latură se poate construi o suprafaţă de opt picioare. Nu găseşti?
362
363
PLATON
MENON:Bada.
SOCRATE: Va şti deci?
MENON: Asta, desigur, nu.
SOCRATE: Crede că cu o latură de două ori mai lungă?
MENON: Da.
SOCRATE: Priveşte-l cum îşi aduce aminte una câte una, aşa cum trebuie să şi le amintească. (Se adresează sclavului.) Ia spune-mi tu, cu o latură de două ori mai lungă zici că se face o suprafaţă îndoit de mare? 83a Vreau să zic lungă nu în partea asta numai, iar în ceastălaltă scurtă, ci să fie cum e asta, egală peste tot, însă îndoit mai mare, ca aceasta, de pildă, de opt picioare. Ia vezi, nu crezi că o asemenea suprafaţă ar rezulta tot dintr-o latură îndoit de lungă?
SCLAVUL: Da, cred.
SOCRATE: Prin urmare asta se face îndoit cât ceastălaltă, dacă-i adăugăm de aici înainte încă o lungime cât ea? (Socrate arată pe figură.)
SCLAVUL: Se-nţelege.
SOCRATE: Şi cu aceasta, zici, va fi o suprafaţă de opt picioare de se vor trage patru drepte ca ele? b               SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Să tragem patru drepte egale, ca aceasta; rezulta-va altă suprafaţă sau tocmai cea de opt picioare, de care ai pomenit?
SCLAVUL: Tocmai aceea.
SOCRATE: Aşadar în această figură sunt cele patru laturi, din care fiecare este egală cu ale celei de patru picioare?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Şi cât de mare se face? Nu de patru ori atâta?
SCLAVUL: Cum de nu?
SOCRATE: Deci îndoitul este de patru ori atâta?
SCLAVUL: Pe Zeus, nu!
SOCRATE: Care-i atunci?
SOCRATE: împătritul.
c               SOCRATE: Deci cu o dreaptă îndoită, copile, se face, nu o
suprafaţă îndoită, ci una împătrită.
SCLAVUL: Adevăr grăieşti.
SOCRATE: Şi de patru ori patru sunt şaisprezece. Nu?
SCLAVUL: Da.
364
MENON
SOCRATE: Şi o suprafaţă de opt picioare din ce latură rezultă? Nu din una împătrită acesteia?
SCLAVUL: Asta zic.
SOCRATE: Şi o suprafaţă de patru picioare nu rezultă din jumătatea acesteia de aici? (Arată Figura.)
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Bun. Şi suprafaţa de opt picioare nu-i îndoitul acesteia, jumătatea cesteilalte?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Nu va rezulta dintr-o dreaptă mai mare decât asta, dar mai scurtă ca astălaltă? Ori nu?
SCLAVUL: Aşa mi se pare.
SOCRATE: Frumos. Ce crezi, aceea răspunde. Spune-mi, nu era latura asta de două, cealaltă de patru picioare?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Trebuie deci ca latura suprafeţei de opt picioare să fie mai mare decât a celei de două şi mai scurtă decât a celei de patru.
SCLAVUL: Trebuie.
SOCRATE: încearcă de-mi spune cât de lungă zici să fie?
SCLAVUL: De trei picioare.
SOCRATE: Ca să fie, prin urmare, de trei picioare, nu-i vom adăuga propria-i jumătate şi va fi de trei? Căci uite: astea sunt două şi încă unul. Şi tot aşa de dincoace: două sunt acestea, apoi încă unul. Aşa dobândim suprafaţa de aici (o arată desenată), de care ai vorbit.
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Deci având aici o latură de trei, aici alta de trei, întreaga suprafaţă nu se face de trei ori trei picioare?
SCLAVUL: E lămurit.
SOCRATE: Şi câte picioare sunt de trei ori trei?
SCLAVUL: Nouă.
SOCRATE: Şi de câte picioare ar trebui să fie o suprafaţă îndoită acesteia?
SCLAVUL: De optsprezece].
SOCRATE: Deci nu cu o dreaptă de trei picioare se face o suprafaţă de opt picioare.
SCLAVUL: Nu, desigur.
365

PLATON
MENON
SOCRATE: Atunci cu de câte? încearcă să-mi răspunzi precis; iar 84a    de nu-ţi place să faci socoteala, arată-mi-o pe figură de câte? SCLAVUL: Pe Zeus, Socrate, eu unul nu ştiu.
Socrate conchide din răspunsurile sclavului
SOCRATE: îţi dai seama, Menon, cât a înaintat până acum acest b sclav pe calea amintirii? Că la început de ştiut nu ştia care-i latura unei suprafeţe de opt picioare, lucru pe care nu-l ştie nici până acum, însă atunci el credea c-o ştie şi răspundea îndrăzneţ, ca unul care o ştie şi nici nu gândeşte că nu poate şti. Dar acum se socoteşte incapabil şi în măsura în care nu ştie nici nu se crede ştiutor.
MENON: Adevăr grăieşti.
SOCRATE: Nu stă el acum mai bine în privinţa lucrului pe care nu-l cunoştea?
MENON: Şi eu cred aşa.
SOCRATE: Făcându-l să se simtă neputincios şi să rămână ■   înmărmurit ca în faţa torpilei, l-am păgubit noi cu ceva?
MENON: Nu mi se pare.
SOCRATE: Ci eu zic că am făcut o ispravă şi jumătate, dacă pe
cât se pare l-am pus pe urmele proprie-i realităţi. Acuma, cu toate că nu
c        ştie, el s-ar încumeta cu plăcere la cercetat; atunci însă, faţă de oricâtă
lume şi ori de câte ori era gata să spună de îndoitul unei suprafeţe că se
dobândeşte îndoind în lungime latura şi credea că vorbeşte exact.
MENON: Aşa se pare.
SOCRATE: Crezi că s-ar fi putut încumeta spre a cerceta sau învăţa ceea ce, neştiind, nici n-ar fi crezut că ştie, mai înainte de a fi simţit greutatea problemei, ştiind bine că nu ştie, şi crezi că ar fi fost cuprins de dorinţa de a şti?
MENON: Nu mi se pare, Socrate. . SOCRATE: Să-i fi fost deci de vreun folos că a înmărmurit?
MENON: Mi se pare.
d               SOCRATE: Cercetează, ce va putea el căuta cu ajutorul meu şi ce
va afla pornit din această stare de incapacitate, fără însă a-l învăţa, ci numai întrebându-l; veghează să nu mă prinzi învăţându-l ori arătându-i calea, în loc de a-i descoperi părerile proprii.
366
Socrate reia întrebările
SOCRATE: (adresându-se sclavului) Spune-mi tu, nu-i această suprafaţă o figură cu laturile de patru picioare? O înţelegi?
SCLAVUL: Da, înţeleg.
SOCRATE: Am putea să-i adăugăm şi ceastălaltă suprafaţă egală?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Şi pe asta de-a treia egală cu fiecare din astelalte?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Să umplem partea aceasta din colţ?
SCLAVUL: Nici vorbă.
SOCRATE: Ce rezultă de aici decât aceste patru suprafeţe egale?
SCLAVUL: Acestea.
SOCRATE: Dar ce zici de întregul acesta? De câte ori s-a făcut mai mare?
SCLAVUL: De patru ori.
SOCRATE: Dar noi trebuia să dăm de o suprafaţă îndoit mai mare, nu-ţi aduci aminte?
SCLAVUL: Mi-aduc foarte bine.
SOCRATE: Dreapta aceasta, pe care o tragem de la un colţ la celălalt, nu taie ea în două părţi pe fiecare din aceste suprafeţe?
SCLAVUL: Ba da.
SOCRATE: Nu rezultă şi aceste patru drepte egale, care cuprind aici o suprafaţă?
SCLAVUL: Rezultă.
SOCRATE: Bagă de seamă, cam cât e de mare această suprafaţă?
SCLAVUL: Nu înţeleg.
SOCRATE: Fiece dreaptă n-a tăiat în două şi n-a lăsat înăuntrul fiecăreia din aceste patru suprafeţe, de-o parte şi de alta, câte o jumătate? Nu?
SCLAVUL: Ba da.
SOCRATE: Şi câte sunt în acesta?
SCLAVUL: Patru.
SOCRATE: Dar într-ăsta?
SCLAVUL: Două.
SOCRATE: Şi qe-i patru faţă de două?
SCLAVUL: îndoit.
367
85a

PLATON
SOCRATE: De câte picioare se face această suprafaţă?
SCLAVUL: De opt picioare.
SOCRATE: Construită cu ce dreaptă?
SCLAVUL: Cu asta de aici.
SOCRATE: Cu asta care se întinde dintr-un colţ la celălalt al suprafeţei de patru picioare?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Oamenii de ştiinţă1 o numesc diagonală. Află acum, sclav al lui Menon, că daca ăsta-i numele ei, atunci cu diagonala se dobândeşte, după părerea ta, o suprafaţă îndoit de mare.
SCLAVUL: Bun de tot, Socrate.
Continuarea convorbrii cu Menon
SOCRATE: Cum ţi se pare, Menon? Datu-ne-a el drept răspuns vreo părere pe care n-a cugetat-o singur prin sine?
MENON: Nu; totul a fost al lui.
SOCRATE: Şi totuşi, cum am spus puţin mai înainte, el n-avea habar.
MENON: Adevăr grăieşti.
SOCRATE: Erau deci într-însul părerile acestea ori nu?
MENON: Da.
SOCRATE: Aşadar, într-unui care nu ştie pot exista totuşi păreri adevărate despre chiar lucrurile pe care nu le ştie?
MENON: Vădit că da.
SOCRATE: Dar acum părerile acestea se răscolesc în el şi-i apar ca un vis; ci dacă-l va întreba cineva aceleaşi lucruri, repetat şi în chipuri deosebite, află că până la urmă el nu va fi cu nimic mai puţin sigur un cunoscător al lor.
MENON: Pare cu putinţă.
SOCRATE: Nu devine astfel un cunoscător fără să-l fi învăţat nimeni? Cineva care-şi ia ştiinţa din sine însuşi, numai prin întrebări?
MENON: Da.
MENON
1 Termenul grec este aici oofyiorai, bineînţeles, cu sensul cel bun; îl puteam traduce tot aşa de bine şi cu matematicieni.
SOCRATE: Şi când un om îşi află singur o asemenea agonisire a ştiinţei, ce-i decât o aducere-aminte?
MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Şi ştiinţa pe care acesta o are acum, din două una: sau a primit-o cândva, sau a avut-o totdeauna.
MENON: Da.
SOCRATE: Şi, dacă spunem că a avut-o de-a pururea, atunci el a fost mereu un ştiutor; iar dac-a primil-o cândva, desigur că n-a luat-o în viaţa de acum. Sau, nu cumva l-a pregătit careva în geometrie? Că, în adevăr, el va fi în stare să facă şi mai departe aceleaşi calcule asupra întregii geometrii, ba şi asupra celorlalte ştiinţe în toate direcţiile. Există deci unul care să-l fi învăţat pe acesta toate ştiinţele? Eşti întrucâtva îndreptăţit s-o ştii, cu deosebire că e un sclav care s-a născut şi a fost crescut în casa ta.
MENON: Nimeni nu l-a pregătit până acum, cât ştiu e.
SOCRATE: Dar el, are sau nu aceste cunoştinţe?
MENON: Fără doar şi poate, Socrate; se vede doar.
SOCRATE: Dacă nu le-a luat din această viaţă, nu-i acum vădit că şi le însuşise într-o altă vreme? Şi că le avea ca lucru învăţat încă de atunci?
MENON: E limpede.
SOCRATE: Şi nu-i asta vremea când nu era om?
MENON: Da.
SOCRATE: Dacă deci şi în timpul când este şi-n acela când nu-i om au fiinţă în sine părerile adevărate, am numit pe acelea care, trezite prin întrebări devin ştiinţe, nu cumva sufletul lui se va fi pregătit pentru ştiinţă din veşnicie? E doar lucru vădit că omul sau are o existenţă veşnică sau este în veşnicie fără existenţă.
MENON: învederat.
SOCRATE: Dacă deci adevărul existenţei este veşnic prezent în noi, atunci sufletul poate fi nemuritor; de aceea, când se întâmplă cuiva să nu aibă la un moment dat ştiinţa, ceea ce înseamnă că nu şi-a evocat cunoştinţele în amintire, nu-i aşa că el nu trebuie să piardă curajul, ci să se apuce de cercetat pentru a-şi aduce aminte?
MENON: Găsesc că vorbeşti bine, Socrate, deşi nu-mi dau seama cum.

86a
368
369
87a
PLATON
SOCRATE: Aşa-mi pare şi mie, Menon. Când e vorba de te-miri-ce alte părţi ale discuţiei, recunosc că nu le-aş putea susţine cu tărie; în ce priveşte însă faptul dac-am crede că trebuie să cercetăm ce nu ştim, şi că prin asta ne-am face mai buni, mai bărbaţi şi mai puţin trândavi, faţă de părerea că nu suntem în stare să găsim ce nu cunoaştem şi că n-ar trebui să mai facem cercetări, eu m-aş încumeta la aceasta cu mai hotărâtă susţinere, cât sunt în stare s-o fac, prin cuvânt şi faptă.
MENON: Şi asta-mi pare bine spus, Socrate.
Socrate revine la virtute
SOCRATE: întrucât am căzut la înţelegere că trebuie să facem cercetări asupra celor ce nu ştim, vrei să ne încumetăm a căuta împreună ce-i virtutea?
MENON: Cum de nu? Dar plăcerea mea cea mare, Socrate, ar fi să cercetez şi s-aud răspunsul la întrebarea ce-am pus-o la început asupra virtuţii: trebuie oare să ne încumetăm la un lucru ce se învaţă ca unul ce vine oamenilor în dar din partea naturii, ori ca unul ce ne vine în alt chip?
SOCRATE: Menon, de-aş avea eu conducerea nu numai asupra mea dar şi asupra ta, n-aş căuta să ştiu dacă virtutea se învaţă ori nu, înainte de a ne fi dat bine seama ce-i ea în esenţă. Dar cum nu te gândeşti să-ţi iei conducerea ta proprie (ca să rămâi liber), cum în schimb cauţi să mă călăuzeşti tu pe mine — şi chiar mă călăuzeşti — iată: mă voi pleca ţie; că ce pot să fac? Cât se pare, avem de cercetat ce fel este un lucru de care încă nu ştim ce este. Ei bine, dacă nu mai mult, o picătură măcar lasă-mi şi mie din atotputernicia ta. încuviinţează-mi să fac o cercetare „prin ipoteză" dacă se învaţă virtutea ori nu. înţeleg „prin ipoteză" aşa cum geometrii în cercetările lor înţeleg cuvântul acesta prea adesea. Când îi întreabă cineva, de pildă, asupra unei suprafeţe dacă un triunghi se poate înscrie într-un cerc, geometrul răspunde: „Nu ştiu încă dacă se poate aşa ceva cu această suprafaţă, dar socot nimerit, spre a o şti, să judec lucrul prin ipoteză în modul următor: dacă se înfăţişează condiţiile acestea, urmarea va fi astă", dacă ne punem în alte condiţii, urmarea va fi cealaltă'. în acelaşi chip, făcând adică
MENON
ipoteză, vreau să-ţi spun ce va urma în privinţa triunghiului în cerc, dacă este sau nu cu putinţă".
Condiţiile ipotetice necesare pentru ca virtutea să se poată învăţa
Aşa-i şi cu virtutea. Fiindcă nu ştim nici ce-i în sine, nici ce însuşiri are, să cercetăm pe cale de ipoteză dacă virtutea este ori nu-i cu putinţă să fie învăţată. Judecând astfel: pentru a spune dacă se învaţă ori nu, trebuie să ştim care-i, între deosebitele feluri de lucruri ce se referă la suflet, acela de care se ţine virtutea. Şi mai întâi e de văzut, dacă-i de altă esenţă ori de aceeaşi cu ştiinţa, poate sau nu să fie învăţată? Ori se întâmplă ce ziceam mai înainte, că-i lăsată în seama memoriei. Că pentru noi nu trebuie să fie nici o deosebire de care cuvânt ne folosim; pe noi ne preocupă dacă ea se învaţă. Ori nu-i vădit pentru oricine că omul nu poate învăţa nimic alta decât ştiinţa?
MENON: Aşa-mi pare.
SOCRATE: Deci dacă virtutea-i o ştiinţă, este vădit că se învaţă.
MENON: Cum de nu?
SOCRATE: Acum să lăsăm de-o parte şi asta, odată ce ştim că dacă-i aşa se învaţă, dacă-i altminteri, nu.
MENON: Se înţelege.
Este virtutea ştiinţă?
SOCRATE: Ceea ce vine după aceasta mi se pare că e, dacă trebuie să căutăm: virtutea-i ştiinţă ori e altceva decât ştiinţă?
MENON: Şi eu găsesc că acum vine la rând această cercetare.
SOCRATE: Dar ce? Zicem de virtute că-i altceva decât un bine? Şi stă-n picioare pentru noi ipoteza că-i un bine?
MENON: Nici vorbă.
1 Am adoptat formula de simplificare a traducerii Alfr. Croiset şi L. Bodin, care „nu alterează întru nimic raţionamentul şi rezumă o frază tehnică de interpretare grea".
lată cum ar fi, după A. Dies, traducerea textuală (partea cursivă): „De-i întreabă cineva, de pildă, asupra unei suprafeţe, dacă un triunghi poate fi înscris în acest cerc, geometrul zice: «nu ştiu deocamdată de este ori nu astfel. Spre a o şti, trebuie să judec prin ipoteză aşa: dacă acest triunghi este astfel, încât figura aplicată unei drepte ce i s-ar atribui e mai mică cu o suprafaţă decât însăşi figura aplicată, urmarea va fi asta, iar dacă nu poate satisface această condiţie va fi altfel»". (Dies, apud Croiset et Bodin, HI, 2, p. 260 sq.)
b
370
371
PLATON
SOCRATE: Dacă cumva există şi vreun alt bine, deosebit de ştiinţă, este cu putinţă să nu fie ştiinţă; dar dacă nu există bine pe care să nu-l cuprindă ştiinţa, presupunerea că virtutea este ştiinţă apare ca o ipoteză dreaptă?
MENON: Aşa este.
SOCRATE: Şi atunci, datorită virtaţii noi suntem buni?
MENON: Da.
e               SOCRATE: Fiind buni, suntem şi folositori; că toate cele bune
sunt folositoare. Nu?
MENON: Da.
SOCRATE: Şi virtutea-i desigur ceva folositor?
MENON: în mod necesar, după cele recunoscute împreună.
SOCRATE: Să cercetăm lucrurile unul câte unul, luându-le pe rând, şi să vedem de ce fel sunt cele ce n-aduc folos. Zicem şi de sănătate şi de putere şi de frumuseţe, desigur, şi de avuţie... şi de altele în felul lor că sunt folositoare. Nu?
MENON: Da.
88a           SOCRATE: Dar chiar despre acestea susţinem câteodacă că
ne-aduc vătămare; sau tu ai poate o altă părere decât asta?
MENON: Ba nu, pe asta o am.
SOCRATE: Cercetează dar în ce chip călăuzeşte fiecare din acelea, când ne-aduce folos, şi-n ce chip când ne vatămă? Ce? Nu ne folosesc când le dăm o întrebuinţare dreaptă? Şi nu ne-aduc vătămare când nu le dăm?
MENON: Desigur.
SOCRATE: Să mai cercetăm acum şi în privinţa sufletului. Există ceea ce numeşti cumpătare, dreptate, bărbăţie, uşoară învăţare, aducere-aminte, mărinimie şi toate câte sunt de acest fel? b               MENON: Există.
SOCRATE: Bagă de seamă dacă o parte din ele — şi anume cele ce nu-s ştiinţă, ci altceva decât ştiinţă — n-aduc câteodată vătămare, alteori folos. Să luăm de pildă bărbăţia; dacă nu-i însoţită de judecată, bărbăţia nu este un fel de temeritate? Nu păgubeşte omul când se întâmplă şi cutează fără judecată? Şi nu-i foloseşte când e cu minte?
MENON: Da.
372
MENON
SOCRATE: La fel cumpătarea, uşurinţa învăţării. întrebuinţate cu judecată, şi cele învăţate, şi cele bine orânduite sunt folositoare; fără judecată sunt păgubitoare.
MENON: Nici vorbă, aşa este.
SOCRATE: într-un cuvânt, toate realizările sufletului, toate greutăţile la care este el expus, nu sfârşesc în fericire când călăuzeşte cumpătarea? Şi în locul potrivnic, când călăuza este lipsa judecăţii?
MENON: Aşa se pare.
SOCRATE: Dacă deci virtutea este o componentă care intră în alcătuirea sufletului, şi-i una în mod necesar folositoare, ea nu poate fi decât raţiunea, întrucât toate câte se referă la suflet nu-s în sine nici folositoare, nici păgubitoare. Numai când li se adaugă judecata ori lipsa de minte devin pagubă sau folos. Potrivit acestui raţionament, virtutea, fiind ceva folositor, caută neapărat să fie şi o raţiune.
MENON: Şi eu cred asta.
SOCRATE: Dar şi-n privinţa celorlalte, de care am pomenit puţin înainte, ca de pildă avuţia şi altele la fel — uneori bune, alteori păgubitoare — nu se întâmplă şi cu ele ca-n orice parte rv feritoare la suflet? Când călăuzeşte judecata, ea face folositoare însuşirile sufletului, când stăpâneşte lipsa de minte aceasta le face păgubitoare. Tot aşa, când la rândul său sufletul călăuzeşte şi le foloseşte corect, le face şi pe dânsele folositoare; când nu, le face păgubitoare.
MENON: Negreşit.
SOCRATE: Călăuzeşte cu dreptate numai sufletul cuminte, greşit numai cel fără de minte.
MENON: Aşa este.
SOCRATE: Astfel dar,privind lucrurile în general, se poate spune că toate celelalte atârnă la om de suflet; ale sufletului însuşi de judecată, dacă vrea să le aibă bune. Iată, asta-i raţiunea pentru care o judecată cuminte s-ar putea socoti folositoare. Şi nu spunem, pe de altă parte, că virtutea-i o utilitate?
MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Spunem atunci de virtute că-i cuminţenie fie în întregime, fie în parte?
MENON: Par frumos spuse, Socrate, cele rostite.
89a
373
PLATON
MENON
Virtutea nu-i un dar al naturii
SOCRATE: Dacă lucrurile stau aşa, apoi cei buni n-ar putea fi astfel de la natură.
MENON: Nici eu nu cred.
SOCRATE: în adevăr, iată ce s-ar întâmpla. Dacă bunii s-ar naşte buni de la natură, ar exista şi oameni capabili să ştie ce copii de-ai noştri sunt buni în mod natural; şi luând pe cei declaraţi ca atare, i-am pune sub pază în acropolă, încuindu-i cu mult mai mare grijă decât aurul, atât pentru a nu-i strica nimeni, cât şi pentru a deveni folositori statelor, de îndată ce vor ajunge în etate.
MENON: Tot ce se poate, Socrate.
Virtutea nu-i nici urmarea învăţăturii
SOCRATE: Dacă bunii nu se nasc buni de la natură, se fac cumva prin învăţ?
MENON: Am credinţa că aceasta-i o necesitate. Că-i lucru vădit, Socrate, potrivit ipotezei, că dacă în adevăr virtutea-i ştiinţă, atunci ea se învaţă.
SOCRATE: Pe Zeus, o fi! Dar nu cumva ipoteza recunoscută de noi n-a fost bună?
MENON: Nu; adineauri am găsit-o bine formulată.
SOCRATE: Da, decât eu zic că ar fi trebuit s-o găsim bună nu numai pentru adineauri, ci şi pentru acum, şi pentru viitor, dacă vrem să stăm pe o temelie sănătoasă.
MENON: De ce vorbeşti aşa? De ce priveşti lucrul cu atâta greutate, şi de ce nu mai crezi că virtutea-i ştiinţă?
SOCRATE: Să-ţi spun, Menon. Cât priveşte faptul că virtutea se învaţă, dacă este în adevăr o ştiinţă, nu mă încăpăţânez în credinţa că nu-i bine zis; dar că nu-i ştiinţă..., iată ce te rog să bagi de seamă dacă nu mă îndoiesc pe bună dreptate. Spune-mi asta: dacă avem de-a face cu un lucru ce se învaţă, şi mă gândesc la orice nu numai la virtute, nu-i necesar să existe pentru asta şi profesori şi şcolari?
MENON: Cred că da.
374
SOCRATE: La rândul ei desigur şi teza potrivnică e bună: dacă nu există nici profesori, nici elevi, nu-i o bună presupunere susţinând că nu se învaţă?
MENON: Aşa este, dar ce, găseşti că nu există învăţători ai virtuţii?
SOCRATE: De multe ori am cercetat dacă există oameni care s-o predea; mi-am dat toată osteneala, dar nu i-am putut găsi. Şi doar în această cercetare am fost însoţit de mulţi; dintr-înşii am avut alături chiar dintre cei mai pricepuţi în chestiune. Acum, Menon, iată şi pe acest Anytos, venit tocmai la timp. Să stea aici, să ia şi el parte cu noi la cercetare. Participarea lui este binevenită. în adevăr, acest Anytos se trage mai întâi dintr-un tată bogat şi înţelept, din Anthemion. Acesta nu s-a îmbogăţit nici din întâmplare, nici prin vreo danie, ca Ismenias Tebanul, cel care a moştenit de curând averile lui Polycrat. El s-a îmbogăţit numai prin inteligenţa şi munca lui. S-arată apoi şi în celelalte privinţe a fi un cetăţean fără trulie; nu-i îngâmfat, nici greu de suferit, ci-i un bărbat măsurat şi cu purtări frumoase. în sfârşit, şi-a crescut bine feciorul şi l-a pregătit pe placul majorităţii atenienilor, de vreme ce-l aleg în cele mai mari dregătorii. Cu astfel de oameni ai dreptul să porneşti o cercetare în privinţa învăţătorilor virtuţii, să vezi dacă există ori nu, şi, în cazul întâi, care sunt.
Socrate cheamă în ajutor la discuţie pe Anytos
Ajută-ne tu, Anytos, pe mine şi pe Menon, oaspetele tău; ajută-ne să aflăm cine ar putea fi învăţători în privinţa acestui lucru? Iată ce-i de văzut: dac-am dori ca acest Menon de colea să se facă un bun doctor, la ce dascăli l-am trimite? Au nu la medici?
ANYTOS: Nici vorbă.
SOCRATE: Şi unde, dac-am vrea să se facă cizmar? Au nu la cizmari?
ANYTOS: Da.
SOCRATE: Şi în celelalte meserii, la fel?
ANYTOS: Nici vorbă.
SOCRATE: Mai spune-mi ceva în aceeaşi chestiune. Prin trimiterea lui la medici noi afirmăm că-l îndreptăm la loc bun, dac-am vrea să se facă doctor. Spunând însă aşa ceva, nu afirmăm noi că facem
375

90a
PLATON
d        operă de oameni cu minte dacă-l încredinţăm unor oameni care-şi fac şi dânşii meseria, mai degrabă decât în a unora care nu şi-o fac, a unora care-şi agonisesc pentru asta un câştig şi care ei înşişi se declară învăţători cui vrea să meargă să înveţe? Ce, n-avem noi în vedere acestea când vrem să nimerim bine unde-l trimitem? ANYTOS: Da. SOCRATE: Nu-i la fel şi cu arta de a cânta din flaut şi cu celelalte?
e Ar fi o mare lipsă de înţelegere ca pe omul pe care voiţi să-l faceţi flautist să nu vreţi a-l trimite la cei care-şi iau anume sarcina să-l înveţe aşa ceva, şi care-şi fac din asta un câştig. în schimb, să faceţi altora încurcături şi să căutaţi a învăţa de la dânşii (care nici nu se declară învăţători, nici n-au vreun elev în ştiinţa ce vrem s-o studiem) să dorim a învăţa flautul de la unii ca aceia către care îndreptăm pe cineva. Nu-ţi pare asta o mare lipsă de judecată?
ANYTOS: Da, pe Zeus, aşa mi se pare; ba mai e şi neştiinţă la mijloc.
91a           SOCRATE: Bine zici. Acum poţi, prin urmare, să stai de vorbă cu
mine să ne sfătuim în privinţa acestui oaspe, care e Menon. în adevăr, Anytos, dânsul mereu îmi spune că doreşte să se facă stăpân într-un mod demn de un bărbat cumsecade pe acea ştiinţă şi virtute graţie căreia oamenii îşi cârmuiesc frumos fie gospodăriile, fie statele, îşi îngrijesc
b părinţii, îşi primesc şi-şi petrec concetăţenii şi oaspeţii. Cercetează deci la ce învăţători să trimitem pe cineva care vrea să se pregătească în direcţia acestei virtuţi, pentru a-l trimite bine. Nu-i vădit — după vorba de pân-acum — că-l vom trimite la cei care-şi iau singuri sarcina de învăţători ai virtuţii, care se declară în stare a pregăti fără alegere pe toţi grecii, oricine vrea să înveţe, şi cere chiar plată pentru asta şi agonisesc un câştig?
ANYTOS: Şi cine zici că-s ăştia, Socrate?
SOCRATE: Desigur îi ştii şi tu: sunt cei pe care oamenii îi numesc
c        sofişti.
ANYTOS: Heracles! Ceva mai domol, Socrate, cu acest cuvânt. Dar-ar zeii să n-apuce pe nimeni o astfel de nebunie: nici pe o rudă, nici pe oricare de-al casei, nici pe un prieten — concetăţean ori străin... nimeni să nu se molipsească de la dânşii; doar toată lumea ştie că ei sunt o adevărată ciumă, sur.t chiar nenorocirea oricui se atinge de ei.
376

MENON
SOCRATE: De ce vorbeşti aşa, Antyos? Ce, din toată lumea asta care ştie să devină folositoare şi altora cât de cât, adică numai ei se deosebesc aşa de mult de toţi? Şi nu numai că nu-s de nici un folos celor care le sunt încredinţaţi, dar dimpotrivă le sunt chiar o primejdie de nimicire. Ceva mai mult, ei au îndrăzneala să le ceară şi bani! Cât pentru mine, nu ştiu zău cum ţi-aş putea da crezare. Cunosc şi eu pe unul numit Protagora, care a agonisit din această înţelepciune mai multă avere decât Fidias (maestrul care a sculptat aşa de frumoase opere) şi decât alţi zece sculptori împreună! Adevărate minunăţii sunt poveştile tale. Te-miri-ce cârpaci de ghete vechi, niscaiva croitori de straie proaste n-ar putea, cred, să înşele lumea treizeci de zile de piaţă, dac-ar înapoia hainele sau ghetele mai proaste decât le primiseră. Ar muri de foame în scurtă vreme, de s-ar purta astfel. Protagora, dimpotrivă, a fost în stare să înşele Grecia întreagă şi să strice pe toţi cei ce s-au apropiat de dânsul, trimiţându-i acasă mai răi decât îi primise — şi aceasta vreme de peste patruzeci de ani! Că, după cât ştiu, a murit puţin înainte să fi împlinit şaptezeci de ani, adică după o activitate în meserie de patruzeci de ani! în tot acest timp, până în ziua de astăzi, n-a încetat să fie bine văzut. Şi Protagora nu-i singurul. Mulţi alţii au făcut la fel, înainte sau după el, dintre care unii trăiesc încă. Putem spune că o făceau cu voinţă şi ştiinţă, atunci când stricau sau, cum zici tu, când înşelau tineretul? Ori poate lucrau astfel fără să-şi dea ei înşişi seama? Putem crede că au înnebunit în aşa grad, ei, de care atâţia spun că sunt cei mai înţelepţi dintre oameni?
ANYTOS: Nu ei sunt nebuni, Socrate; departe de asta! Cred că nebuni erau mai degrabă tinerii care-i plăteau cu bani buni. Şi, mai mult decât dânşii, erau desigur părinţii lor, cei care aveau supravegherea copiilor lor şi care îi încredinţau acelora. Dar, mai mult decât toţi, eu consider ca lipsite de minte înseşi statele care-i lăsau să intre, în loc să izgonească fără milă pe oricine se îndeletnicea cu această meserie, străin sau concetăţean.
SOCRATE: Se vede, Anytos, că vreun sofist ţi-a făcut o nedreptate, că eşti aşa de supărat pe dânşii.
ANYTOS: Pe Zeus, eu n-am stat niciodată cu vrenul dintr-înşii! Şi nu voi îngădui niciodată vreunuia dintre ai mei să stea.
SOCRATE: Atunci eşti cu totul străin de aceşti oameni?
ANYTOS: O, de nu i-aş cunoaşte în veci!
377

92a
J
PLATON
93a
SOCRATE: Şi cum poţi şti, minunate prieten, dacă această meserie este sau nu lucru bun ori rău, câtă vreme eşti cu totul străin de ea?
ANYTOS: Uşor. Pe aceştia îi cunosc acum cine sunt: fie că-s străin de dânşii, fie că nu.
SOCRATE: Ghicitor poate eşti, Anytos; astfel, după spusele tale, mă mir cum i-ai putut cunoaşte în această privinţă. Şi apoi ce ne-a interesat pe noi nu este să ştim care-s învăţătorii ce strică pe Menon, dacă-i urmează. Pot ei să fie sofiştii, dacă tu vrei. Altceva interesează: să arăţi pe aceia la care, dacă Menon se duce (şi-i faci un bine acestui prieten al tău din părinţi — spunându-i), poate deveni în privinţa virtuţii un om vrednic de consideraţie într-un stat aşa de mare.
ANYTOS: Şi de ce nu i-ai spus tu?
SOCRATE: Dar eu i-am spus cine sunt cei pe care i-am socotit în stare să fie învăţători în această direcţie. Se pare numai că, după cuvântul tău, n-am grăit mare lucru; şi poate că ai dreptate. Haide, spune acum şi din partea ta, către care atenieni să-şi îndrepte el paşii: rosteşte un nume, al oricui vrei.
ANYTOS: Dar ce trebuie să cităm un nume? N-are decât să întâmpine pe cel dintâi atenian, bineînţeles pe cel dintâi dintre oamenii distinşi, sub raportul virtuţii. Nu-i unul între dânşii care să nu-l facă mai bun dacă-l ascultă, decât o fac sofiştii.
SOCRATE: Bine, dar aceşti oameni distinşi ca virtute singuri s-au făcut astfel? N-au învăţat nimic de la nimeni? Şi sunt ei în măsură să înveţe şi pe alţii lucruri pe care nu le-au învăţat singuri?
ANYTOS: Cred că şi ei au învăţat de la cineva: de la acei înaintaşi ai lor care trebuie să fi fost virtuoşi. Ce, nu găseşti că în oraşul acesta s-au născut destui oameni cumsecade?
SOCRATE: Eu găsesc, Anytos, că la noi sunt mulţi oameni aleşi sub raport politic, că şi în trecut au existat tot aşa de mulţi şi că există încă în vremea noastră. întrebarea este: fost-au ei şi pentru alţii buni învăţători ai virtuţii lor? Aceasta-i problema, nicidecum dacă există sau nu la noi oameni de treabă, sau dacă au fost altădată. Pe noi ne interesează să ştim (de aceea doar ne batem capul de atâta vreme) dacă se poate sau nu învăţa virtutea. Ţinta către care năzuim în cercetarea noastră este: oamenii aleşi din punctul de vedere al virtuţii, cei de acum ca şi cei de altădată, avut-au putinţa să împărtăşească şi altora virtutea
378
MENON
ce se sălăşluia în ei? Sau, din contră, virtutea este un lucru pe care omul nu-l poate împărtăşi altuia şi n-o poate primi de la altul? Asta-i cercetarea ce vrem să facem de atâta vreme, eu şi Menon.
Câteva pilde
Fii acum cu luare-aminte să te întreb ceva; dar să-mi dai un răspuns după propria-ţi gândire. Temistocle, după părerea ta, n-a fost sub raportul virtuţii un om ales?
ANYTOS: Nici vorbă, şi încă cum!
SOCRATE: Prin urmare, dacă a existat cineva în stare să împărtăşească şi altora vitutea sa proprie, nu se poate zice şi de el aşa ceva?
ANYTOS: De asta sunt încredinţat, dacă ar fi dorit s-o facă.
SOCRATE: Şi cum, crezi că n-ar fi vrut să-i pregătească şi pe alţii a fi virtuoşi? De pildă, pe copilul său? Ce, poţi bănui că din gelozie a procedat faţă de el astfel, ca să nu-i împărtăşească unui fiu al său marea însuşire pe care el însuşi o avusese? N-ai auzit că Temistocle a făcut din copilul său, Cleofant, un călăreţ desăvârşit? Că stătea în picioare pe cal, că arunca suliţa din această poziţie şi că săvârşea încă şi alte minunăţii, pe care le învăţase de la tată-său? Ca bunii profesori, Temistocle şi-a dat osteneala să scoată din fiu-său un om desăvârşit? N-ai auzit asta de la bătrâni?
ANYTOS: Am auzit.
SOCRATE: Nimeni n-ar putea învinui, cred, de-o natură slabă pe fiul lui Temistocle.
AMYTOS: Poate că nu.
SOCRATE: Şi care-i explicaţia altui fapt? Ai auzit de la vreun tânăr sau bătrân că acest Cleofant al lui Temistocle s-ar fi distins tocmai în virtutea şi înţelepciunea prin care a fost strălucit tată-său?
ANYTOS: Desigur, nu.
SOCRATE: Şi atunci, dacă virtutea s-ar fi putut învăţa, să credem că şi-ar fi bătut capul cu altele şi că de-ar fi vrut n-ar fi putut să-şi înveţe copilul mai bine decât te-miri-ce vecin, tocmai în ştiinţa pe care el însuşi a stăpânit-o aşa de bine?
ANYTOS: Pe Zeus, poate că nu e cazul.
379

PLATON
SOCRATE: Şi totuşi avem în faţă un adevărat învăţător al virtuţii, 94a unul pe care singur îl pui între cei mai buni din câţi i-am avut vreodată. Dar să cercetăm şi pe altul. Să vedem ce-i cu Aristide al lui Lisimah. Poţi mărturisi că n-a fost virtuos?
ANYTOS: Departe de mine.
SOCRATE: Ei bine, a avut şi dânsul un fiu, pe Lisimah. în măsura în care un învăţător putea s-o facă, Aristide şi-a pregătit aşa de bine copilul că n-a fost atenian mai pregătit ca dânsul. Cât priveşte însă virtutea, putem spune că Lisimah a fost cel mai bun dintre toţi? Doar îl cunoşti bine şi singur vezi ce poate. Să privim acum, dacă vrei, şi către b Pericle. Ştii că omul acesta înţelept şi cu totul superior a avut doi copii: pe Paralos şi pe Xantip?
ANYTOS: Ştiu.
SOCRATE: Ştii atunci că nici dânşii nu stau mai prejos de nici un atenian. Aceasta, datorită numai lecţiilor părinteşti de muzică, de luptă şi în orice altă direcţie ce înfăţişa o artă. Şi ce, putem spune că în privinţa pregătirii în virtute, dacă n-a făcut-o, este că n-a vrut? Eu sunt convins că ar fi vrut, dar mi-e teamă ca nu cumva materia în sine să fi fost din acelea ce nu se pot învăţa. Şi să nu crezi că numai un mic număr de atenieni — poate cei mai umili — se arată neputincioşi în această c direcţie. Aminteşte-ţi numai de Tucidide1, care avea şi dânsul doi copii: pe Melesias şi pe Stephanos. I-a pregătit el în toate ramurile, dar în lupte i-a îndrumat aşa de bine că au devenit cei mai destoinici luptători ai Atenei. Pe unul îl încredinţase lui Xantias, pe al doilea lui Eudor, oameni care treceau în vremea lor drept cei mai puternici luptători; nu li-i aduci aminte?
ANYTOS: Da, din auzite.
SOCRATE: Şi cum putem atunci stărui în ideea că omul acesta, care făcea pentru copiii săi şi pentru educaţia lor cele mai însemnate d sacrificii, ar fi pregetat, poate din economie, să-i formeze şi în direcţia virtuţii, dacă virtutea s-ar fi învăţat? Şi ce, poţi spune că Tucidide a fost un om cu o poziţie socială umilă? El, care a avut mai mulţi prieteni ca orice alt atenian şi ca orice aliat? El, om de-o naştere atât de strălucită, atotputernic în Atena şi în restul Greciei? Dacă virtutea se învăţa, desigur că ar fi găsit printre concetăţeni sau străini destui oameni
1 Nu e vorba de marele istoric, ci de omul politic, adversar al lui Pericle.
380
MENON
capabili să-i pregătească feciorii asupra virtuţii, presupunând că n-ar fi fost el însuşi în stare sau n-ar fi avut — din cauza ocupaţiilor politice — timpul necesar pentru aceasta. Teamă mi-e, prietene Anytos, că virtutea nu se poate învăţa.
ANYTOS: Mi se pare, Socrate, că eşti prea lesne în aruncarea ocării asupra oamenilor. Dacă este un sfat ce-ţi pot da, şi pe care te rog să-l asculţi, e să fii mai băgător de seamă. De obicei în orice ţară este mai uşor să faci oamenilor rău decât bine. în a noastră, încalţe, lucrul este sigur; cred că şi tu ştii asta.
Socrate reia discuţia cu Menon: virtutea nu se învaţă
SOCRATE: Vezi, Menon, că Anytos s-a supărat. Dar eu nu mă mir. întâi, fiindcă el crede că am vorbit de rău pe vreunul din aceşti oameni; în al doilea rând, el se şi vede între dânşii. Din parte-mi, sunt încredinţat că în ziua când va afla ce înseamnă cu adevărat „a arunca oamenilor ocara", în acea clipă va înceta de a mai fi supărat. Dar acum el nu ştie ce-i asta. Spune-mi, rogu-te, nu-s şi pe la voi oameni aleşi sub raportul creşterii şi al virtuţii?
MENON: Câţi vrei.
SOCRATE: Dar ce, îşi iau ei de bunăvoie sarcina să dea şi copiilor lor lecţii, recunoscându-se învăţători ai virtuţii? Că deci virtutea se învaţă?
MENON: Pe Zeus, nu-şi iau această sarcină, Socrate. Câteodată îi auzi spunând că se învaţă, altă dată că nu.
SOCRATE: Să socotim învăţători ai acestei discipline nişte oameni care nici măcar nu s-au rostit asupra ei?
MENON: Nu cred, Socrate.
SOCRATE: Şi cum? Aceşti sofişti, singurii care se dau drept învăţători de virtute, îţi par a fi aşa cum zic ei?
MENON: Socrate, ce-mi place la Gorgias mai mult este că, departe de a tot da în această privinţă făgăduieli, el îi batjocoreşte pe cei care le fac. După dânsul, singurul lucru ce trebuie cercetat este cum trebuie să pregăteşti pe oratorii temuţi?
SOCRATE: Atunci tu nici pe sofişti nu-i socoti învăţătorii virtuţii?
95a
381
J
96a
PLATON
MENON: Nu m-aş putea rosti, Socrate. Sunt şi eu un om ca toţi ceilalţi: câteodată zic da, alteori ba.
SOCRATE: Şi ştii că nu numai voi — tu şi oamenii politici — treceţi de la o părere la alta asupra aceleiaşi chestiuni, câteodată zicând că virtutea se învaţă, altă dată că nu. Află că şi poetul Theognis face la fel.
MENON: în ce poezii? SOCRATE: în elegii. Iată într-una ce zice: „Bea şi mănâncă cu-aceia şi numai cu dânşii petrece; Fă-le când poţi şi pe plac; mari îs puterile lor. Numai cei buni sunt în stare să-ţi dea cele bune, cu răii Dacă te-amesteci cumva, pierzi şi mintea ce ai". Vezi cum vorbeşte în aceste versuri despre virtute, ca de ceva ce se învaţă.
MENON: Aşa se pare.
SOCRATE: Dar şi în alte versuri, de mergi puţin mai departe: „Dac-ai putea făuri raţiunea — cam aşa se rosteşte el — şi dacă ai putea-o împlânta   în om, ce mari, ce numeroase ar fi răsplăţile pe care le-ar primi cei care ar avea puterea să facă o ispravă ca asta". Şi cei care ar avea să facă o ispravă ca asta: „Nu poate naşte un tată cinstit păcătoase odrasle, îndeosebi când copilul ascultă de bunele sfaturi; însă din omul cu naştere rea tu să nu tragi nădejde C-ai să formezi vreodată copil de o fire aleasă"^. îţi dai seama cum se contrazice, vorbind în două feluri asupra aceluiaşi subiect?
MENON: Vezi bine.
SOCRATE: Oare mai există un caz în care să se poată spune, ca aici, că cei ce se declară profesori nu numai că nu sunt în stare să predea şi altora, dar nici măcar n-au ştiinţa cuvenită în propria specialitate, ci sunt nişte ignoranţi? Şi unde mai vedem în altă parte că oameni care mărturisesc competenţa într-o materie afirmă uneori că acea materie se învaţă, alteori că nu? Poţi susţine că nişte oameni şovăitori într-un grad
1 Theognis, v. 33 — 36 şi 434—438. în ultima grupă de versuri este o inversiune faţă de text.
382
MENON
aşa de mare sunt în stare să fie profesori suverani asupra unui obiect, oricare ar fi el?
MENON:PeZeus,nu.
SOCRATE: Atunci, dacă nici sofiştii, nici cei ce se socot virtuoşi nu pot fi învăţătorii specialităţii lor, nu-i învederat că nimeni altul n-ar putea fi?
MENON: Este învederat, cred.
SOCRATE: Şi dacă nu există profesori, cum o să fie şcolari?
MENON: Cred că ai dreptate.
SOCRATE: Prin urmare am mărturisit împreună că nu poate fi învăţată o materie unde nu sunt nici profesori, nici şcolari?
MENON: Am mărturisit.
SOCRATE: Nu-i aşa că virtutea n-are profesori?
MENON: Aşa este.
SOCRATE: Desigur nici şcolari?
MENON: Se vede.
SOCRATE: Putem încheia deci că virtutea nu poate fi învăţată?
Părere adevărată: iată ce-i virtutea
MENON: Dacă am călăuzit bine cercetarea noastră, lucrul nu pare că se învaţă. Dar acum, Socrate, eu mă mir şi mă întreb de există ori nu oameni virtuoşi; şi apoi, admiţând că există, în ce chip devin ei astfel?
SOCRATE: Mi-e teamă, Menon, să nu fim nişte bărbaţi slabi. Mi-e teamă că nu ne-au pregătit îndeajuns învăţăturile predate ţie de Gorgias, mie de Prodicos. Ar trebui să fim mai cu luare-aminte asupra noastră înşine şi să căutăm a găsi pe cineva care să ne facă virtuoşi cel puţin printr-un singur mijloc. Spunând aceasta, mă gândesc la cercetarea de adineauri: cum am putut uita până la ridicol că pentru a izbuti cineva în diferite împrejurări există şi alte căi decât cele drepte indicate de ştiinţă. Iată de ce nu izbutim să ştim în ce chip se pregătesc oamenii virtuoşi.
MENON: Ce vrei să spui cu asta, Socrate?
SOCRATE: Lucrul următor. întâi faptul, pe care l-am convenit între noi, că oamenii virtuoşi trebuie să fie cu drept şi folositori, al doilea că lucrul nu poate fi altfel. Sau nu?
MENON: Ba da.
383

97a
PLATON
SOCRATE: Dar că vor fi de folos în orice moment s-ar întâmpla să ne călăuzească bine treburile noastre — nu putem admite şi asta ca lucru frumos?
MENON: Da.
SOCRATE: Dar că aceste treburi nu pot fi călăuzite bine decât dacă este cineva înţelept, de asta cred că ne-am înţeles să spunem că nu-i drept s-o încuviinţăm.
MENON: Ce înţeles dai aici cuvântului „drept", Socrate?
SOCRATE: îţi spun. înţelesul că, dacă ştie cineva, de pildă, drumul spre Larisa ori spre altă parte şi călăuzeşte bine şi pe alţii, nu spunem că i-a condus „drept"?
MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Şi ce zici dacă un altul, care n-a fost acolo niciodată şi care nu cunoaşte drumul, ar găsi totuşi această cale fără să fi mers vreodată? Nu spunem şi de el că i-a călăuzit drept?
MENON: Desigur.
SOCRATE: Câtă vreme gândul lui rămâne o părere dreaptă faţă de a celui ce are ştiinţa drumului, nu-i şi dânsul o călăuză la fel de bună? Cu toate acestea el s-a întemeiat numai pe o părere adevărată; el n-a avut propriu-zis ştiinţa pe care o avea celălalt.
MENON: în adevăr, n-a fost deloc mai puţin bună.
SOCRATE: Astfel dar părerea adevărată nu-i o călăuză mai puţin bună decât ştiinţa în privinţa exactităţii unei fapte. Aceasta-i ce am trecut cu vederea în cercetarea referitoare la virtute, aşa cum am săvârşit-o. Am susţinut că numai ştiinţa este în stare să călăuzească bine o acţiune: iată că şi opinia adevărată are această putere.
MENON: Aşa se pare.
SOCRATE: Adevărata părere nu-i deci mai puţin folositoare decât ştiinţa.
Statuile lui Dedal
MENON: Cu deosebirea, Socrate, că cine are ştiinţa izbuteşte pururea, cine are părerea adevărată, câteodată izbuteşte, alteori nu.
SOCRATE: Ce vorbeşti? Cine se călăuzeşte întotdeauna de părerea dreaptă nu izbuteşte mereu, câtă vreme va păstra părerea cea dreaptă?
384
MENON
MENON: Se arată cu necesitate. Eu însă mă mir de ce, dacă lucrul stă astfel, ştiinţa este preţuită mai mult decât părerea adevărată, şi de ce se mai face deosebirea între una şi cealaltă.
SOCRATE: Ştii de unde vine mirarea ta, sau să ţi-o spun eu?
MENON: Sigur, spune-mi-o.
SOCRATE: Fiindcă n-ai luat aminte la statuile lui Dedal; poate că nici nu sunt din acestea pe la voi.
MENON: Ce legătură au ele cu ce vorbeşti tu?
SOCRATE: Au, fiindcă acestea, dacă nu le legi, o iau la fugă şi se duc. Trebuie să le legi, dacă vrei să rămână.
MENON: La ce ţinteşti cu asta?
SOCRATE: Vreau să-ţi arăt că nu-i cine ştie ce lucru mare dacă ai o operă din ale aceluia — în stare de libertate. E la fel cum ai avea un sclav fugar. Tot aşa nu stă locului nici aceea. Pentru asemenea lucrări este mai bine să le ţii legate. Că de alfel, ca frumuseţe, sunt în totul superioare. Cu ce scop spun acestea? în vederea părerilor adevărate. Câtă vreme sunt ţinute pe loc, aceste păreri aduc un însemnat folos şi dau numai rezultate bune. Din nefericire, ele nu rămân vreme îndelungată într-un loc, ci o iau la picior şi zboară astfel din sufletul omului; de aceea şi preţul lor nu-i prea mare cât timp nu le legi cu lanţul unui raţionament. O astfel de legătură, prietene Menon, o face numai amintirea — aceea pe care amândoi am recunoscut-o mai înainte. Dar dacă sunt fixate, ele devin mai întâi cunoştinţe ştiinţifice, pe urmă se fac bunuri nezdruncinate; pentru aceea şi este ştiinţa lucru mai preţios decât părerea cea dreaptă şi tocmai legătura cauzală face deosebirea între una şi alta.
MENON: Pe Zeus, Socrate, pare că e ceva în spusele tale.
SOCRATE: E drept că nici eu nu susţin asta cu siguranţa omului cunoscător. Presupun şi eu că aşa cată să fie. Dar că părerea adevărată e altceva decât ştiinţa, asta-i după credinţa mea ceva mai mult decât o presupunere. în adevăr, dacă există ceva de care să pot spune că-l ştiu (şi-s puţine aceste lucruri), unul din ele este desigur şi acesta.
MENON: Şi-i drept ce spui, Socrate.
SOCRATE: Dar ce? Nu-i exact că părerea cea adevărată, când conducerea e în mâna ei, dobândeşte în orice direcţie rezultate întru nimic inferioare celor căpătate prin ştiinţă?
MENON: Cred că si asta-i o vorbă exactă.
385
f
98a

PLATON
SOCRATE: Privită la fapte, părerea adevărată nu-i deci întru nimic inferioară sau mai puţin folositoare; iar cine o are, nu-i deloc mai prejos decât cel ce posedă ştiinţa.
MENON: Aşa este.
Ce s-a încuviinţat de amândoi până acum?
SOCRATE: Şi acum: amândoi am încuviinţat că bărbatul bun e şi folositor.
MENON: Da.
SOCRATE: întrucât, prin urmare, nu numai datorită ştiinţei există oameni buni şi folositori statelor — dacă în adevăr există —, ci datorită şi părerii adevărate, întrucât nici ştiinţa, nici părerea adevărată nu-s daruri ale naturii... ori poate tu găseşti că şi una şi cealaltă provin de la natură?
MENON: Nu, nu cred că sunt.
SOCRATE: Dacă nu vin de la natură, nici oamenii cei buni n-au această provenienţă.
MENON: Nu, desigur.
SOCRATE: Tocmai fiindcă nu-s de la natură, am procedat şi noi cu cercetarea mai departe, spre a ne încredinţa dacă nu cumva sunt dintre cele ce se învaţă.
MENON: Da.
SOCRATE: Şi n-am găsit de cuviinţă c-ar putea fi învăţate, dacă virtutea ar fi o ştiinţă?
MENON: Da.
SOCRATE: Că dacă se poate învăţa, este şi ea o ştiinţă?
MENON: Fără îndoială.
SOCRATE: Că dacă ar exista învăţători ai ei n-ar fi socotită între cele ce se învaţă? Pe când dacă nu există astfel de învăţători nu se învaţă?
MENON: Aşa e.
SOCRATE: Nu ne-am înţeles şi că nu există învăţători ai virtuţii?
MENON: Aşa e.
SOCRATE: Recunoscut-am, prin urmare, că nu există pentru ea învăţători?
MENON: Am recunoscut.
386
MENON
SOCRATE: Cu un cuvânt, am recunoscut că virtutea nu se învaţă, şi nu e ştiinţă?
MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Dar nu cumva recunoaştem şi că virtutea-i lucru bun?
MENON: Da.
SOCRATE: Că ce-i folositor şi bun călăuzeşte bine?
MENON: Fără îndoială.
SOCRATE: E drept atunci să socotim că numai două: părerea adevărată şi ştiinţa sunt în măsură a ne călăuzi bine şi că omul conduce bine numai când le are pe acestea; cât priveşte pe cele ce vin de la întâmplare, nu-s opera unei călăuziri omeneşti. O astfel de conducere către exactitate nu presupune decât una din acestea: sau părerea adevărată sau ştiinţa.
MENON: Asta-i şi credinţa mea.
SOCRATE: Şi atunci, întrucât virtutea nu-i un lucru ce se învaţă, nu cumva încetează de a fi dobândită prin ştiinţă?
MENON: Pe cât se pare încetează.
SOCRATE: Şi atunci din cele două călăuze, bune şi folositoare, una dispare, iar cât priveşte ştiinţa, cred că nu poate fi călăuză în acţiunea politică.
MENON: Nici eu nu cred că poate.
încheiere. Părerea adevărată şi darul divin
SOCRATE: Astfel dar aceşti oameni nu prin ştiinţă, nici pentru că au fost înţelepţi, cârmuiră statele: am numit pe cei ce au stat în preajma unui Temistocle şi a altora, pe care acest Anytos i-a citat adineauri. Din aceeaşi pricină n-au fost în stare să treacă şi altora însuşirile lor, ca unii care au devenit astfel nu din pricina ştiinţei.
MENON: Se pare că-i aşa cum zici, Socrate.
SOCRATE: Şi dacă scoatem ştiinţa, nu rămâne decât că s-au făcut astfel prin părerea cea dreaptă; datorită acesteia, oamenii politici cârmuiesc bine statele; cât priveşte ştiinţa, ei nu se deosebesc întru nimic de proroci şi ghicitori. în adevăr, deseori aceştia spun adevărul, însă fără să-şi dea seama deloc de cele ce spun.
MENON: Mi-e teamă că ai dreptate!
387
99a
PLATON
100a
SOCRATE: Dar aceşti oameni, Menon, nu merită să fie numiţi sfinţi? Ei care, fără o inteligenţă deosebită, dobândesc adesea succese răsunătoare prin faptele şi cuvintele lor?
MENON: Fără îndoială.
SOCRATE: Cu drept cuvânt am putea numi divini pe cei pomeniţi acum: proroci, ghicitori şi pe toţi creatorii de poezie: dar nu mai puţin decât pe aceştia i-am putea considera inspiraţi şi plini de entuziasm sacru pe oamenii politici, întrucât datorită insuflării zeului care-i stăpâneşte ajung ei să rostească şi să înfăptuiască multe şi mari isprăvi fără să-şi dea seama de cele ce rostesc.
MENON: Fără îndoială.
SOCRATE: Menon, chiar şi femeile numesc inspiraţi de divinitate pe oamenii cei buni, iar când spartanii vor să preamărească pe cineva ca om de treabă ei zic: „Iată un om divin".
MENON: Mie unuia mi se pare că ei vorbesc bine, Socrate. Totuşi, poate că acest Anytos de colo se supără când te aude vorbind astfel.
SOCRATE: Nu-mi pasă. Cu el vom mai vorbi noi, Menon. Cât ne priveşte pe noi şi discuţia de acum, dacă am călăuzit bine cercetarea de la un cap la celălalt, ar urma că virtutea nu-i vreun dar al naturii, nici o învăţătură; cei care o posedă au dobândit-o printr-un har divin, fără mijlocirea minţii, cu singura excepţie dacă vreun om de stat a fost în stare s-o treacă şi altuia. Dacă ar exista un astfel de om, s-ar putea spune despre el că este, printre cei vii, aşa cum ne înfăţişează Homer pe Tiresias între morţi, pomenindu-l ca singurul care în lumea Hadesului are înţelepciune, pe când ceilalţi nu-s decât umbre rătăcitoare1. La fel apare cel despre care vorbesc; el se dovedeşte, în privinţa virtuţii, o fiinţă adevărată între umbre.
MENON: Mi se pare că vorbeşti cât se poate de bine, Socrate.
SOCRATE: Astfel dar, din această desfăşurare de gânduri urmează, Menon, că virtutea, acolo unde se arată, apare ca un har divin. Dar ceva sigur asupra lucrului numai atunci vom şti când — înainte de a cerceta cum apare ea oamenilor — vom încerca mai întâi să ne dăm seama ce este ea în sine.
însă acum e vremea să mă duc aiurea. Dă-ţi tu osteneala să convingi, de cele ce te-ai convins tu însuţi, pe acest oaspe care e Anytos; poate că se mai îmblânzeşte. Dacă-l convingi, vei face un serviciu şi atenienilor.