sau
DESPRE EVLAVIE (dialog etic)
Eutifron, Socrate
Prolog
EUTIFRON: Ce mai e nou, Socrate? Ce s-a mai întâmplat de-ai lăsat discuţiile de la Liceu şi-ai venit să-ţi treci vremea pe-aici, pe lângă porticul regelui?1 Nu-mi vine a crede să ai cumva şi tu, ca mine, vreun proces la arhontelele-rege.
SOCRATE: Procesul pe care-1 am eu, Eutifron, atenienii nu-1 numesc acţiune, ci urmărire!
EUTIFRON: Ce vorbeşti? Cum, eşti urmărit în penal? Că doar n-oi fi tu cel ce urmăreşti pe cineva!
SOCRATE: Eu? Sigur că nu.
EUTIFRON: Atunci altul pe tine?
SOCRATE: Nici vorbă!
EUTIFRON: Cine-i acela?
SOCRATE: Nu ştiu bine nici eu singur, Eutifron; nu-1 cunosc. Mi se pare că-i un tânăr necunoscut; pe cât ştiu, se numeşte Meletos şi este din demul Pitthos; poate reţii în amintire un pittheian cu numele Meletos; este unul cu părul lung şi neted, cam fără barbă, şi are nasul
adus.
EUTIFRON: Nu pricep nimic, Socrate; dar ce vină ţi-a adus?
1 Palamede şi Aias, eroi de frunte în războiul troian.
2 Agamemnon.
1 în acest portic, arhontelele-rege împărţea dreptatea în materie penală.
41
PLATON
SOCRATE: Ce vină? Nu-i fără importanţă, după părerea mea. în adevăr, nu-i puţin să fii tânăr ca dânsul şi să cunoşti un lucru atât de însemnat. Ştie — după spusa lui — cum sunt stricaţi tinerii; ştie cine sunt cei care-i strică. Pasămite, e vreun înţelept care a putut observa neştiinţa mea, datorită căreia stric pe cei de-o vârstă cu el. Iată de ce a venit să-mi facă proces înaintea soborului ca în faţa unei mame.
Cât îmi pare, este singurul dintre oamenii politici care ştie de unde
d să înceapă lucrul aşa cum se cuvine. în adevăr, e şi drept să se ocupe la început de cei tineri, să-şi dea osteneala întâi pentru dânşii, spre a-i face mai buni, ca agricultorul cel cuminte care se ocupă întâi de răsadurile
3a tinere, pe urmă de celelalte. Sigur că din aceleaşi pricini Meletos începe cu noi purificarea cetăţii, fiindcă noi stricăm — cum zice el — vlăstarele în creştere. Pe urmă va veni rândul, desigur, şi celor mai în vârstă; se va ocupa şi de dânşii, revărsând statului adevărată comoară de multe şi însemnate bunătăţi. Cum vezi, se prea poate să şi izbutească, de vreme ce a luat-o din loc aşa de frumos!
EUTIFRON: Ar fi bine să fie aşa, Socrate! Mi-e însă teamă să nu se întâmple pe dos. Nu ştiu cum, dar credinţa mea e că a luat-o prost de la început; că va face mai mult rău cetăţii apucându-se de proces împotriva ta. Acum, oricum ar ii, spune-mi te rog ce pretinde că ai
b făcut? Şi cum strici pe tineri?
SOCRATE: Ciudate la auz, minunate prieten! Zice că sunt un fel de creator de zei; adică eu născocesc divinităţi noi şi nu respect pe cele vechi. Aşa sună plângerea şi învinuirea lui.
EUTIFRON: Acum înţeleg, Socrate. Fără îndoială, e vorba de acel demon pe care tu spui că-1 auzi la fiecare pas. Sigur... de-aici şi-a tras învinuirea că introduci credinţe noi în lăcaşul celor sfinte. Asta-i pricina ce-1 aduce în faţa judecăţii... ca să te ponegrească. El ştie că astfel de chestiuni se răstălmăcesc uşor în ochii mulţimii. Şi mie mi s-a întâmplat
c adesea că, vorbind într-o adunare despre cele sfinte sau prevestindu-le viitorul, lumea a început să mă batjocorească şi să mă facă nebun. Şi, cu toate că n-a fost nici una din cele prorocite de mine care să nu se adeverească, ei tot ne pizmuiesc pe noi, cei din tagma aceasta. Din parte-mi, sunt de părere că nu trebuie să ne îngrijim deloc de dânşii, ci să-i înfruntăm cu toată cutezanţa.
SOCRATE: Ah, prietene Eutifron! Cât priveşte bătaia de joc, poate că-i cel mai mic cusur al lor. Dacă nu mă înşel, atenienii nu se
42
EUTIFRON
sinchisesc prea mult când se conving de cineva că-i om superior. Vezi numai: un astfel de om să nu caute a învăţa şi pe alţii înţelepciunea lui. îndată ce bagă de seamă că-i învaţă şi pe alţii, la fel ei se supără foc... d poate, cum zici tu, din invidie, poate din altă cauză.
EUTIFRON: în această privinţă, să-ţi spun drept, oricum aş fi privit n-aş dori deloc să le încerc sentimentele.
SOCRATE: Fie, tu poţi să apari în ochii lor ca unul ce păstrează în el tot ce ştie; în orice caz ca unul ce nu vrea să mai înveţe şi pe alţii ce ştie. Eu însă mă tem că, îndrăgostit de oameni cum mă arăt, să nu le dau de bănuit că-mi risipesc ştiinţa fără alegere; şi nu numai fără plată, dar încă plătind însumi cu plăcere când e nevoie, oricui vrea să mă asculte. Dacă în intenţia lor ar fi, cum spuneam adineauri, numai să mă batjocorească, cum au făcut cu tine, nu mi-ar fi deloc neplăcut să petrec e câteva momente la tribunal în glume şi râs. Dar dacă iau lucrul în serios, nu putem şti cum se va sfârşi chestiunea, afară bineînţeles de voi, cei care sunteţi proroci.
EUTIFRON: Socrate, poate că-i un lucru neînsemnat acesta; îţi vei conduce acţiunea după plac, cum şi eu o voi duce pe a mea la fel.
SOCRATE: Spune-mi acum, Eutifron, în ce constă acţiunea ta? Eşti urmărit sau tu urmăreşti?
EUTIFRON: Eu urmăresc.
SOCRATE: Pe cine?
EUTIFRON: Pe unul pentru care sunt socotit nebun fiindcă-1 4a urmăresc.
SOCRATE: Ce fel? N-oi fi urmărind pe unul care zboară?
EUTIFRON: Nu numai că nu zboară, dar întâmplarea face să fie gârbovit de ani.
SOCRATE: Cum, cine-i?
EUTIFRON: Chiar tata!
SOCRATE: Tatăl tău,preabunule?
EUTIFRON: Chiar el.
SOCRATE: Şi care-ţi este plângerea? De ce-1 învinuieşti?
EUTIFRON: De omor, Socrate.
SOCRATE: Heracles! Desigur, Eutifron, mulţimea n-are habar cum este calea dreaptă. Nu-i dat oricui să înţeleagă dreptatea unei astfel b de urmăriri, ci numai unuia care a înaintat mult în goana după înţelepciune.
43
PLATON
EUTIFRON
EUTIFRON: Da, pe Zeus! Numai unul care a înaintat mult, Socrate!
SOCRATE: Şi cel ucis de tatăl tău este desigur vreo rudă, nu-i aşa? Că doar n-oi fi făcut proces de omor tatălui tău pentru vreun străin!
EUTIFRON: Şi tu mă faci să râd, Socrate, cu astfel de judecăţi! Adică ce deosebire este dacă mortul e străin sau rudă? Dimpotrivă, socotesc că noi trebuie să ne ocupăm de un singur lucru: dacă cel care a ucis era în drept să facă crima sau nu. Dacă a făcut-o pe drept, ucigaşul trebuie lăsat în pace; dacă nu, vezi bine, eşti obligat să-1 urmăreşti, chiar de locuieşti într-o casă cu el, chiar de-ai mânca la aceeaşi masă. Pângărirea este aceeaşi pentru amândoi, dacă, ştiind ce-a făcut, trăieşti cu el şi nu te curăţeşti pe tine şi pe dânsul prin urmărirea lui Injustiţie.
Iată şi faptul. Ucisul era un vechil al meu; şi, cum făceam agricultura împreună în Naxos, îl ţineam totdeauna ajutor pe lîngă noi. într-una din zile, fiind cam ameţit de vin, vechilul s-a mâniat foc pe argat şi 1-a sugrumat. Atunci tata a prins pe vechil, 1-a legat cobză de mâini şi de picioare şi 1-a aruncat într-o groapă. în acelaşi timp, a trimis un om aici să se intereseze la un tălmaci al religiei ce trebuie să facă. în vremea aceasta nu s-a mai ocupat de cel legat; 1-a lăsat în plata Domnului, ca pe un criminal, fără cea mai mică grijă, de-ar fi fost chiar să moară. Şi nenorocirea s-a întâmplat. înainte de a sosi omul trimis la tălmaci, vechilul a murit şi de foame şi de frig şi de lanţuri...
Acum, iată-i pe toţi supăraţi foc pe mine, şi tata şi celelalte rude, că-mi urmăresc părintele ca pe un ucigaş, deşi — cum spun dânşii — el nu 1-a omorât; şi toate acestea pentru un criminal! Dar chiar dacă l-ar fi ucis, spun ei, fiind vorba de un criminal, nu trebuie să ne îngrijim de dânsul; din contră, ei consideră o adevărată nelegiuire că un fiu îl urmăreşte pe tată-său. Cum vezi, Socrate, ei n-au nici o pricepere în cele sfinte: nu ştiu ce este legiuit şi ce nu este.
Ştiinţa lui Eutifron
SOCRATE: Pe Zeus, Eutifron! Dacă crezi că ştii aşa de bine rosturile lucrurilor divine, şi dacă îţi dai seama ce anume este legiuit şi ce nu, oare nu ţi-e teamă deloc (când lucrurile s-au întâmplat cum spui)
44
că ai să săvârşeşti la rândul tău o faptă nelegiuită, urmărind cu proces penal pe propriul tău tată?
EUTIFRON: N-aş fi bun de nici o treabă, Socrate! Şi Eutifron întru nimic nu s-ar deosebi de ceilalţi muritori, dacă n-aş cunoaşte exact
toate acestea.
SOCRATE: Dacă-i aşa, minunate Eutifron, ar fi mare lucru pentru mine să devin elevul tău. înainte de procesul cu Meletos, am să-1 poftesc şi pe dânsul aici şi-am să-i spun că, din parte-mi, de multă vreme îmi bat capul cu cele sfinte; acum însă, fiindcă tot spune pe socoteala mea că trepăd în sus şi în jos şi că născocesc divinităţi care de fapt nu există, eu m-am făcut discipolul tău.
Chemându-1, i-aş spune: „Meletos, dacă recunoşti că Eutifron este priceput în cele divine, socoteşte-mă şi pe mine un drept socotitor al acestor lucruri şi nu mă mai trage în judecată. Dacă însă nu-1 socoteşti astfel, atunci plânge-te întâi contra lui, care-mi este profesor. Ba învinuieşte-1 că strică pe nişte bătrâni ca mine şi ca tată-său; pe mine prin învăţătura ce-mi predă, pe tată-său prin dojana ce-i face şi mai ales prin urmărirea în justiţie".
Şi, dacă nu se convinge sau nu mă scuteşte de proces, schimbându-şi împotriva ta acuzaţia în locul meu, îmi dai voie să spun aceleaşi lucruri în faţa judecăţii?
EUTIFRON: Pe Zeus, Socrate, dacă-i aşa, lasă-1 pe seama mea! Poftească numai să se lege de mine, că-i găsesc eu cusurul, şi-o să vorbim în tribunal mai mult de dânsul ca de mine.
SOCRATE: Dar tocmai fiindcă recunosc asta, fac apel la tine, iubite amice; tocmai de aceea ţin să devin elevul tău. Sunt încredinţat că nimeni altul, nici Meletos însuşi, nu pare să te fi cunoscut aşa cum eşti; dar vezi... pe mine m-a studiat aşa de bine şi- cu atâta uşurinţă, că mi-a şi făcut proces pentru călcarea respectului datorat zeilor. Acum, ia de martor pe Zeus şi spune-mi, tu care susţii că ştii lucrurile atât de temeinic: cum zici că este evlavia şi cum e fărădelegea? Vorbeşte-mi şi de omucidere şi de celelalte. Nu cumva crezi că temeiul care hotărăşte ce este evlavios nu-i totdeauna acelaşi? Că o faptă nelegiuită nu este de-a pururea potrivnică celei legiuite? Nu cumva tot ce poate fi socotit nelegiuit nu rămâne acelaşi în sine, şi nu păstrează faţă de nelegiuire acelaşi raport?
EUTIFRON: Nicidecum, Socrate.
45
5a
PLATON
EUTIFRON
Prima definiţie a evlaviei
SOCRATE: Atunci spune-mi tu, ce susţii că este evlavia şi ce-i nelegiuirea?
EUTIFRON: Răspund: evlavia este ce fac eu acum. Să zicem că unul calcă rânduiala dreptăţii fie printr-o crimă, fie că fură cele sfinte, fie prin altă faptă de acelaşi gen. Ei bine, susţin că sentimentul religios îţi impune să-1 urmăreşti... de ţi-ar fi tată, mamă, sau orice altă rudă; şi, din contră, este o nelegiuire să-1 laşi în pace. Fiindcă, Socrate, asupra normei de urmat eu îţi fac acum o mare mărturisire, iar tu ia aminte (de altfel, lucrul l-am mai spus şi altora). Când s-au săvârşit asemenea fapte, calea dreaptă este una singură: nici o milă pentru nelegiuit, oricine s-ar întâmpla să fie.
Şi ce zici de oamenii care, recunoscând că Zeus şi-a pus pe tată-său în lanţuri fiindcă-şi mânca pe nedrept copiii, ştiind că la rându-i şi tatăl acestuia îşi stâlcise părintele pe motive de aceeaşi natură, ei menţin totuşi părerea că Zeus este cel mai bun şi mai drept dintre zei? Dar tot ei se supără foc pe mine, fiindcă îmi urmăresc un tată care a călcat dreptatea în picioare! Astfel, ei susţin lucruri ce se bat cap în cap, după cum este vorba despre zei sau despre mine.
SOCRATE: Dar nu cumva, Eutifron, tocmai acesta-i şi motivul pentru care eu sunt acum urmărit în justiţie, ca ori de câte ori cineva îmi vorbeşte astfel despre zei eu le primesc cu cea mai mare opunere? Se-nţelege, vor fi şi din aceia care cred că eu greşesc. Acum însă dacă şi tu, care te pricepi în asemenea chestii, crezi astea, devine o necesitate pentru noi să convenim ca-i aşa. Căci ce să mai vorbim noi, din moment ce am mărturisit singuri că nu ştim nimic în privinţa acestora? Dar spune-mi tu, în numele lui Philias, oare crezi să se fi întâmplat în adevăr una ca asta în lumea zeilor?
EUTIFRON: Ba bine că nu! Se întâmplă şi altele mai ciudate ca asta, Socrate; lucruri, de care mulţimea n-are habar.
SOCRATE: Cum? Crezi că între zei există în realitate război şi duşmănii crâncene şi lupte şi multe altele de aceeaşi natură, cum povestesc poeţii, şi mai cu seamă bunii noştri scriitori care ni le desfăşoară frumos pe la serbările religioase, cum se întâmplă de pildă pe la marile Panatenee, când o pânză cu tot felul de imagini pe dânsa este purtată în Acropolă? Putem spune, Eutifron, că astea sunt adevărate?
46
EUTIFRON: Nu numai atât, Socrate; dar, cum spuneam şi adineauri, am să-ţi mai povestesc, dacă vrei, o mulţime de lucruri cu privire la cele sfinte; şi sunt sigur că ai să rămâi încremenit.
SOCRATE: Nu m-aş mira. Cred însă că-i mai bine să spui toate astea cu alt prilej, când vom fi mai pe-ndelete. Acum caută să-mi dai un răspuns ceva mai limpede la ce te-am întrebat; căci, prietene, e ceva pe care nu mi l-ai explicat mulţumitor mai înainte. Eu te-am întrebat ce este în sine evlavia, iar tu te-ai mulţumit doar să-mi răspunzi că evlavia este ce faci tu acum! Adică faptul că urmăreşti în justiţie pentru crimă pe propriul tău tată...
EUTIFRON: N-am spus decât adevărul, Socrate!
SOCRATE: Poate. Dar, Eutifron, tu declari sfinte încă o sumedenie de alte lucruri.
EUTIFRON: Şi sunt doar!
SOCRATE: Adu-ţi aminte că nu te-am rugat să-mi înfăţişezi o pildă-două din multele acte de evlavie; ţi-am cerut să-mi spui nota esenţială, căreia toate cele sfinte îi datorează sfinţenia lor. N-ai spus cumva că datorită unei singure idei cele nelegiuite sunt nelegiuite, iar cele sfinte sunt sfinte? Ce, nu-ţi aminteşti?
EUTIFRON: Ba da.
SOCRATE: Ei bine, tocmai acest caracter aş dori să mi-l lămureşti, ca să-1 studiez şi să mă folosesc de dânsul ca de un model; să pot şi eu declara, în sfârşit, despre oricare alt lucru — alcătuit de tine sau de altul — că dacă-i dintr-un material asemănător este sfânt; dacă nu,e nelegiuit.
EUTIFRON: De vrei aşa, îţi voi vorbi aşa, Socrate.
SOCRATE: Se-nţelege că vreau.
A doua definiţie
EUTIFRON: Atunci iată. Tot ce-i pe plac zeilor este sfânt; ce nu-i pe plac este nelegiuire.
SOCRATE: Foarte frumos, Eutifron! Abia acum mi-ai dat răspunsul pe care-1 ceream de la tine. De conţine şi adevărul, asta n-o ştiu încă; tu însă e sigur că-ţi vei da osteneala să dovedeşti cât sunt de adevărate cele ce-ai afirmat.
EUTIFRON: Nici o îndoială.
47
7a
PLATON
EUTIFRON
SOCRATE: Haide acum, să purcedem şi să cercetăm mai de-aproape, ce susţinem. Aşadar, un fapt plăcut divinităţii, ca şi un om iubit de zeu, este sfânt; pe când fapta urâtă divinităţii şi omul urât de zeu sunt nelegiuite. Deci, nu numai că nu-i acelaşi lucru, dar sfinţenia este cea mai mare duşmană a nelegiuirii; nu-i aşa?
EUTIFRON: Aşa este.
SOCRATE: Şi zici că formularea noastră e bună?
EUTIFRON: Cred că da, Socrate; este tocmai ce ţi-am spus.
SOCRATE: Dar ai mai afirmat, Eutifron, că zeii sunt dezbinaţi, că între dânşii e dihonie şi ură... n-ai zis asta?
EUTIFRON: Am zis-o.
SOCRATE: Asupra căror lucruri, preabunule, se produce deosebirea de vederi, de urmează apoi şi duşmănie şi uri? Dacă eu şi tu, spre exemplu, ne-am deosebi asupra unor numere, neînţelegându-ne împreună care-i mai mare — oare un asemenea dezacord ne-ar putea face inamici care să-şi poarte ură unul altuia? Sau dimpotrivă, am căuta s-ajungem la calcul şi numaidecât am cădea la pace din privinţa aceasta?
EUTIFRON: Cu siguranţă.
SOCRATE: Şi oare nu-i la fel dacă s-ar întâmpla să nu ne înţelegem asupra unor dimensiuni date — care-i mai mare, care mai mică? N-am ajunge şi aici la măsurătoare şi n-am pune capăt, astfel, numaidecât oricărei deosebiri dintre noi?
EUTIFRON: Aşa este.
SOCRATE: Şi n-am alerga la cântare dacă între noi s-ar isca o discuţie referitoare la greutatea a două obiecte: care atârnă mai mult, care mai puţin? Şi nu ne-am lămuri îndată?
EUTIFRON: Cum de nu?
SOCRATE: Dar care-i lucrul şi care-i chestiunea din pricina căreia, dacă ne-am deosebi în păreri, am ajunge inamici unul altuia şi ne-am purta ură? Poate că nu-ţi vine răspunsul la îndemână; am să spun eu, iar tu, fii numai atent şi spune-mi dacă nu-s următoarele: dreptatea şi nedreptatea, frumosul şi urâtul, binele şi răul. Oare nu-s acestea subiecte din cauza cărora, dacă ne deosebim şi n-ajungem la un criteriu comun, ne facem inamici unul altuia — când ne facem — şi eu şi tu şi toţi ceilalţi oameni? "
EUTIFRON: Da, Socrate, există o astfel de neînţelegere tocmai asupra acestor chestiuni.
SOCRATE: Dar ce, Eutifron? Oare dacă şi zeii ar fi întrucâtva în dezacord între dânşii, n-ar diferi tocmai în această privinţă?
EUTIFRON: Cu necesitate.
SOCRATE: Aşadar şi după socotinţa ta, nobile Eutifron, o parte din zei consideră anumite lucruri sau drepte, sau frumoase, sau urâte, sau bune, sau rele, iar altă parte le consideră pe aceleaşi altminteri. Că de n-ar diferi în aceste privinţe, nu s-ar ciorovăi ei. E drept?
EUTIFRON: Drept.
SOCRATE: Şi nu cumva ei chiar iubesc lucrurile pe care fiecare le consideră frumoase, ori bune, ori drepte şi le urăsc pe cele opuse lor?
EUTIFRON: Nici o îndoială.
SOCRATE: Atunci, după părerea ta, o parte din zei consideră, spre exemplu, drepte aceleaşi lucruri pe care ceilalţi le cred nedrepte. Şi nu numai atât, dar se şi dezbină unii de alţii. Nu-i aşa?
EUTIFRON: Aşa e.
SOCRATE: Cât se pare, aceleaşi lucruri pot fi în acelaşi timp şi urâte şi iubite de zei; n-am greşi dacă pe aceleaşi le-am numi şi Iheomise (urâte de divinitate) şi theophile (iubite de divinitate).
EUTIFRON: Poate n-am greşi.
SOCRATE: Dar bine, Eutifron, după socoteala asta am ajuns să susţinem că aceleaşi lucruri pot fi şi sfinte şi nelegiuite!
EUTIFRON: Mi-e teamă c-am ajuns!
SOCRATE: Decât... nu acesta-i răspunsul care mă interesează în primul rând. Accentul întrebării mele nu cade atât pe faptul că se întâmplă ca un lucru să fie în acelaşi timp sfânt şi nelegiuit, cât cade pe aceea că nu-i exclus ca lucrul care-i va fi drag divinităţii să fie în acelaşi timp şi urât de ea! Astfel că, ceea ce faci acum, Eutifron, urmărind să pedepseşti pe tatăl tău, nu-i de mirare să fie plăcut lui Zeus, neplăcut lui Cronos şi lui Uranos; şi iarăşi, plăcut lui Hefaistos, neplăcut Herei; şi tot aşa cu ceilalţi care mai sunt: unul va diferi de celălalt şi nici unul nu va judeca la fel cu altul asupra aceloraşi lucruri.
EUTIFRON: Este totuşi o chestiune, Socrate, asupra căreia cred că nici unul dintre zei nu face notă deosebită; socotesc anume că nu există zeu care să nu admită ca unul care ar fi săvârşit omor pe nedrept să nu-şi ia pedeapsa cuvenită.
8a
48
49
PLATON
EUTIFRON
SOCRATE: Dar ce, Eutifron, parcă dintre oameni ai auzit până acum de unul care să fi pregetat a se rosti că oricine a ucis pe nedrept sau a săvârşit te miri ce altă nedreptate — oricare ar fi acela — trebuie să-şi primească pedeapsa cuvenită?
EUTIFRON: Desigur; doar ei nu încetează o clipă să dezbată acestea în orice loc, dar mai cu seamă în tribunale. După ce săvârşesc nedreptăţi cu nemiluita, fac şi spun tot ce vrei numai să scape de pedeapsă.
SOCRATE: Crezi tu, Eutifron, că ei pot să mărturisească nedreptatea ce-au făcut-o şi, după ce au recunoscut, să susţină totuşi că nu trebuie să-şi ispăşească greşeala?_
EUTIFRON: Nu, asta nu!
SOCRATE; Atunci nu-i în totul adevărat că oamenii fac şi spun orice... cum zici. Socotesc că nu cutează nici să vorbească, necum să pună în discuţie faptul că oricine a săvârşit nedreptatea este dator să-şi ispăşească greşeala. După părerea mea, ei se apară mai degrabă spunând că n-au făcut nedreptatea. Nu-i aşa?
EUTIFRON: Aşa este.
SOCRATE: Ei nu pun deci în discuţie dacă vinovatul trebuie sau nu să-şi ispăşească păcatul, ci poate cine-i autorul nedreptăţii şi când a săvârşit-o.
EUTIFRON: Adevărat.
SOCRATE: Oare din moment ce şi zeii se dezbină — cum spui — pe chestiuni de dreptate şi nedreptate, nu cumva se întâmplă şi cu dânşii acelaşi lucru, că unii învinuiesc pe ceilalţi de nedreptăţi, iar aceia le tăgăduiesc? Fiindcă, minunatul meu prieten, există un singur lucru în privinţa căruia nimeni — nici zei, nici oameni — nu cutează să spună altfel: că acela care a săvârşit nedreptatea trebuie să-şi primească pedeapsa.
EUTIFRON: Da, Socrate, ăsta-i adevărul; şi este cel mai de seamă adevăr!
SOCRATE: Eu cred, Eutifron, că toţi cei care nu se-nţeleg asupra acestor chestiuni — oameni sau zei... dacă şi zeii nu se înţeleg! — iau în cercetare fiece caz în parte; apoi, dezbinându-se asupra vreunei acţiuni, o parte dintr-înşii susţin că s-a procedat cu dreptate, ceilalţi, cu nedreptate. Nu-i aşa?
EUTIFRON: Fără îndoială.
50
SOCRATE: Haide acum, iubite Eutifron, învaţă-mă şi pe mine să devin mai înţelept! Ce dovadă produci că toţi zeii vor fi de acord asupra faptului că vechilul, el însuşi un ucigaş, a murit pe nedrept, din cauză că a fost legat de stăpânul victimei sale, mai ales că a apucat să moară de lanţuri mai înainte ca stăpânul să se fi putut informa de la un tălmaci religios ce trebuie să facă cu el? De asemenea, ce dovadă aduci că este drept ca pentru un asemenea om feciorul sa pornească acţiune contra tatălui şi să-1 urmărească pentru crimă? Haide, cearcă să mă luminezi în această privinţă şi să mă convingi că toţi zeii socotesc acţiunea ta dreaptă, mai dreaptă decât oricare alt lucru. Şi, dacă-mi vei face o dovadă mulţumitoare, nu voi conteni la rândul meu niciodată din laude pentru înţelepciunea ta.
EUTIFRON: Bine, Socrate, dar asta nu-i o chestiune minoră; mai ales că aş dori s-o lămuresc cu cea mai mare claritate.
SOCRATE: Bag seamă că mă ţii mai greu de cap ca pe judecători, de vreme ce e sigur că lor le vei face dovada completă cum că stăm în faţa unei nedreptăţi şi că toţi zeii o urăsc!
EUTIFRON: Cât de clar, Socrate, dacă m-or asculta când am să le vorbesc.
A treia definiţie
SOCRATE: Te vor asculta dac-ai să apari ca un bun vorbitor. Acum, pe când conversam cu tine, un gând mi-a fulgerat prin minte; mi-am zis: „Chiar dacă Eutifron ar fi în stare să mă-nveţe cât mai bine ca zeii socotesc un act de nedreptate această moarte, ce-am învăţat eu mai mult de la Eutifron asupra întrebării ce este sfânt şi ce-i nelegiuit? în adevăr lucrul, pe cât se pare,poafe fi neplăcut zeilor, însă nu prin aceasta s-a învederat adineauri definiţia sfinţeniei şi a fărădelegii. Că doar atunci s-a arătat pur şi simplu că ce este neplăcut zeilor este în acelaşi timp şi plăcut!"
Te scutesc, Eutifron, de o asemenea dovadă. Să pornim mai bine, dacă vrei, de la ipoteza că toţi zeii consideră fapta ca nedreaptă, că toţi o urăsc. îndreptând astfel teza pusă în discuţie, să spunem că nelegiuit este lucrul pe care zeii îl urăsc, legiuit acela pe care-1 iubesc. Cât despre ceea ce unii iubesc şi alţii urăsc, adică ceea ce nu-i nici una din două
51
9a
PLATON
EUTIFRON
sau e şi una şi alta, putem oare spune că aceasta este definiţia legiuitului şi a nelegiuitului?
EUTIFRON: Ce-ar împiedica să fie, Socrate?
SOCRATE: Pe mine, Eutifron, nu m-ar împiedica nimic; dar cercetează-ţi poziţia şi vezi dacă, pornind de la un criteriu ca acesta, îmi vei putea dovedi uşor ce mi-ai făgăduit.
e EUTIFRON: Cât mă priveşte, aş putea susţine că este sfânt numai
lucrul pe care toţi zeii îl iubesc, şi, dimpotrivă, acela pe care toţi îl urăsc este nelegiuit.
SOCRATE: Oare să cercetăm din nou, Eutifron, dacă ce-ai spus este şi bine spus sau s-o lăsăm baltă şi astfel să nu mai avem dovezi nici de la noi înşine, nici de la alţii? Oare să ne mulţumim numai cu ce va afirma cineva? Şi, de va spune că-i într-un fel, noi să recunoaştem că este aşa? Sau trebuie să supunem totul cercetării şi să vedem în ce constă argumentul celui care a făcut afirmaţia?
EUTIFRON: Trebuie să-1 supunem cercetării. Cât despre mine, socot totuşi că cele spuse acum sunt bine judecate.
10a SOCRATE: în curând, bunule, vom putea şti mai bine.
Gândeşte-te numai la lucrul următor: ceea ce este legiuit, este oare şi iubit de zei fiindcă-i legiuit, sau invers: fiindcă-i iubit este şi legiuit?
EUTIFRON: Nu mă dumiresc, Socrate, ce vrei să spui cu asta.
SOCRATE: Iată, să-ncerc a-ţi vorbi mai limpede. Facem o deosebire între ce este purtat şi ceea ce poartă, între ce este călăuzit şi ceea ce călăuzeşte, între ce este văzut şi ceea ce vede? Şi, ţi-ai dat oare seama cum se deosebesc între ele toate cele de acest fel şi în ce chip anume sunt deosebite?
EUTIFRON: Da, cred că mi-am dat seama.
SOCRATE: Nu cumva şi ce este iubit se deosebeşte de ceea ce iubeşte?
EUTIFRON: Cum de nu?
b SOCRATE: Spune-mi: oare ceea ce este purtat se zice că-i purtat
fiindcă este în adevăr purtat, ori pentru vreun alt motiv?
EUTIFRON: Pentru nici un alt motiv, ci tocmai pentru acesta.
SOCRATE: Şi, ceea ce este călăuzit fiindcă-i în adevăr călăuzit, şi ceea ce-i văzut, fiindcă-i văzut în adevăr?
EUTIFRON: Fără îndoială.
SOCRATE: Atunci nu fiindcă un lucru este văzut de aceea-1 vedem, ci, dimpotrivă, fiindcă-1 vedem, de aceea este văzut. Şi nu fiindcă un lucru este călăuzit de aceea-1 călăuzim, ci fiindcă-1 călăuzim, de aceea este călăuzit. Şi nu fiindcă este purtat îl purtăm, ci fiindcă-1 purtăm este purtat. E lămurit ce vreau să spun, Eutifron? Vreau lucrul următor: dacă ceva ia fiinţă sau suferă o acţiune, nu fiindcă-i creat l-am creat, ci fiindcă l-am creat este creat; nici fiindcă-i pătimit îl facem să sufere, ci fiindcă-1 facem să sufere este pătimit. Sau nu eşti de această părere?
EUTIFRON: Ba sunt.
SOCRATE: Atunci şi lucrul iubit; sau e ceva creat de altul, sau ceva pătimit.
EUTIFRON: Se-nţelege.
SOCRATE: Şi acesta-i deci la fel cu cele de mai înainte: nu fiindcă-i iubit îl iubeşte cine-1 iubeşte, ci fiindcă-1 iubeşte este iubit.
EUTIFRON: Cu necesitate.
SOCRATE: Aşadar ce spunem despre evlavie, Eutifron? Este ea altceva sau este un lucru pe care-l iubesc toţi zeii, cum te exprimi tu însuţi?
EUTIFRON: Da, aceasta este.
SOCRATE: Oare pentru motivul că este evlavios, sau pentru altul?
EUTIFRON: Nu, pentru că-i evlavios.
SOCRATE: Este deci iubit fiindcă-i evlavios, şi nu fiindcă este iubit de aceea este evlavios?
EUTIFRON: Aşa se pare.
SOCRATE: Fiindcă-1 iubesc zeii de aceea se numeşte iubit şi plăcut lor?
EUTIFRON: Tocmai.
SOCRATE: Prin urmare, lucrul plăcut zeilor nu este tot una cu evlavia, Eutifron; nici evlavia nu-i acelaşi lucru cu a fi plăcut zeilor, ci fiecare din acestea sunt altceva.
EUTIFRON: Cum e asta, Socrate?
SOCRATE: Foarte simplu: întrucât am recunoscut că evlavia este iubită fiindcă-i evlavie, nu fiindcă este iubită e evlavie. Nu-i aşa?
EUTIFON: Da.
52
53
PLATON
SOCRATE: Iar lucrul plăcut zeilor este astfel, fiindcă ei îl iubesc, adică din însuşi faptul că zeii îl iubesc urmează că-i plăcut lor, iar nu fiindcă-i plăcut pentru aceasta e iubit de zei.
EUTIFRON: Grăieşti adevărul.
SOCRATE: Iubite Eutifron! Dacă a fi plăcut zeilor ar fi totuna cu evlavia, şi dacă evlavia ar fi iubită numai din cauză că este evlavie, atunci şi ceea ce este plăcut zeilor ar fi iubit de dânşii tocmai fiindcă lla este plăcut lor. Dacă apoi un lucru plăcut zeilor ar deveni astfel din pricină că-i iubit de dânşii, atunci şi evlavia ar fi evlavie numai fiindcă este iubită de zei. Iată însă că acum tu singur vezi lucrul petrecându-se pe dos, căci fiecare din acestea este altceva. în adevăr, în vreme ce unul este supus iubirii fiindcă-1 iubim, observ că pe celălalt îl iubim, fiindcă-i natura lui de a fi iubit. Şi bag de seamă, Eutifron, că tu, întrebat ce-i în sine evlavia, nu vrei să mă lămureşti care-i adevărata ei natură, ci-mi scoţi înainte o simplă întâmplare; spui, anume, că se întâmplă câteodată ca ceea ce este evlavios să fie şi iubit de toţi zeii. Dar ce este evlavia b însăşi, iată ce nu mi-ai spus pân-acum. Dacă-ţi face plăcere nu-mi mai ascunde lucrul, ci ia-o de la-nceput şi spune-mi în ce constă propriu-zis evlavia, indiferent dacă-i şi iubită de zei sau dacă suferă ceva; căci nu putem duce mai departe convorbirea pe această temă. Spune-mi deci cu bunăvoinţă care-i esenţa evlaviei şi care a nelegiuirii?
EUTIFRON: Vezi, Socrate! Nu mă simt în stare să exprim ce gândesc. Parcă se-nvârtesc în jurul nostru toate cele spuse mereu, şi parcă nu vor să stea pe locul în care le-am aşezat.
SOCRATE: Cele spuse de tine, Eutifron, parc-ar fi vorbe de-ale c străbunului nostru Dedal1. Dacă le-aş fi rostit eu, ai fi putut spune în bătaie de joc că, fiind o rudă a lui, operele clădite din imagini se risipesc în vânt şi nu vor să rămână unde le-am aşezat. Dar acum, întrucât ipotezele sunt ale tale, trebuie să umblăm după altă glumă; şi-i drept că nu-ţi stau pe loc; o mărturiseşti singur.
EUTIFRON: Socrate, mie mi se pare că gluma se potriveşte grozav de bine cu spusele noastre. Doar că cel care le-a pus să se-nvârtească de jur-împrejurul nostru şi să nu stea la un loc nu-s eu; aşa că tu semeni
1 Se ştie că Socrate era fiu de sculptor; Dedal era considerat oarecum străbunul legendar al sculptorilor.
54
EUTIFRON
a Dedal. Cât ar fi fost vorba de mine, v-asigur că toate ar fi rămas la
locul lor.
SOCRATE: Dacă-i aşa, prietene, mi-e teamă să nu fiu mai dibaci decât bărbatul acela, în propria lui artă; căci dânsul punea să se mişte operele sale numai, pe când eu adaug la ale mele, cât se pare, şi lucrări străine. O notă caracteristică a talentului meu e că sunt un maistru fără de voie. într-adevăr, eu n-aş dori să fac decât construcţii solide care să stea neşovăitoare; şi le-aş dori mai mult decât pe toate comorile lui Tantal adăugate artei lui Dedal. Dar să încetăm acum cu acestea; şi, fiindcă pari a te înmuia, sunt gata să ascult cu bunăvoinţă cum ai să documentezi asupra evlaviei. Numai să nu te descurajezi; observă dacă nu găseşti necesar să arăţi că orice este evlavios este şi drept.
EUTIFRON: Da, găsesc.
A patra definiţie
SOCRATE: Care din două? Oare tot ce-i dreptate este şi evlavie? Sau tot ce-i evlavie este şi dreptate, însă nu tot ce-i dreptate este evlavie, ci numai o parte din dreptate este evlavie, iar altă parte-i altceva?
EUTIFRON: Nu te urmăresc, Socrate, în aceste deosebiri.
SOCRATE: Eşti totuşi mai tânăr ca mine şi te întrec în vârstă tot atât cât tu mă întreci în ştiinţă. De aceea nu cu mai puţină băgare de seamă încordează-ţi mintea, fericitule, că doar nu-i greu de priceput ce spun. Cuvântul meu se deosebeşte total de al poetului care,compunând poemul, a spus:„Nu vrei să spui tu nimic despre Zeus atotfăcătorul? E lămurit că respectul pătrunde oriunde-i şi frica"*.
Mă deosebesc de acest poet; vrei acum să-ţi spun şi cum?
EUTIFRON: Se-nţelege.
SOCRATE: Nu găsesc exactă vorba unde-i frica acolo-i şi respectul. în adevăr, mi se pare că mulţi se tem şi de boli şi de lipsuri şi de alte nenumărate neajunsuri de acest soi... dar se tem, şi tocmai fiindcă se tem n-au nici un respect pentru ele. Nu găseşti?
EUTIFRON: Ba da.
SOCRATE: Dimpotrivă, zic eu: unde-i respectul, acolo-i şi frica, Căci mă întreb: există vreunul care, respectând şi ruşinându-se pentru
1 Versuri din Cântecele Cipriene atribuite lui Stasinos.
12a
55
PLATON
EUTIFRON
13a
un lucru, să n-aibă în acelaşi timp teamă şi să nu ducă grijă pentru o faimă rea?
EUTIFRON: Da, duce grijă.
SOCRATE: Atunci nu-i drept să spunem unde-i teama acolo-i şi respectul, ci unde-i respectul acolo-i şi teama; fiindcă nu oriunde-i teama este pretutindeni şi respectul. Cred că teama se-ntinde mai mult decât respectul. Acesta este numai o parte din frică, după cum numerele fără soţ sunt o parte din numere. Adică, nu oriunde avem număr avem neapărat un număr fără soţ; însă oriunde-i numărul fără soţ este numaidecât un număr. Acum poţi să mă urmăreşti?
EUTIFRON: Foarte bine.
SOCRATE: Cam acelaşi lucru spuneam şi adineauri când te întrebam: oare unde-i dreptatea acolo-i şi sfinţenia? Sau unde-i sfinţenia acolo-i şi dreptatea? Eu zic că unde-i dreptatea nu-i pretutindeni şi sfinţenia, căci aceasta e numai o parte din dreptate. Putem spune aşa, ori găseşti mai bine altfel?
EUTIFRON: Nu; ci tocmai aşa. îmi pare că vorbeşti drept.
SOCRATE: Observă şi ce vine după asta. Dacă sfinţenia e în adevăr o parte din dreptate, se cuvine după părerea mea să descoperim ce fel de parte, ce anume parte din dreptate ar putea fi sfinţenia. De m-ai fi întrebat, de pildă, ce fel de parte a numărului este numărul cu soţ şi ce caracter prezintă acest număr, ţi-aş fi răspuns că se împarte în două părţi egale. Sau nu găseşti?
EUTIFRON: Ba găsesc.
SOCRATE: Atunci încearcă şi tu să mă-nveţi la fel, arătându-mi care parte a dreptăţii este sfinţenia, pentru a i-o spune şi lui Meletos. Poate că nu mi-o mai face necazul şi nu mă va mai urmări în penal cu proces de călcare a religiei, din moment ce-am învăţat de la tine mulţumitor atât cele ce sunt evlavioase şi sfinte, cât şi cele ce nu-s.
EUTIFRON: Iată, Socrate, ce-mi pare mie cel puţin că-i o parte a dreptăţii care se numeşte evlavie: este tot ce se referă la grija pentru zei. Cât pentru grija de oameni, aceea-i partea cealaltă a dreptăţii.
SOCRATE: Găsesc frumos modul cum te exprimi tu, Eutifron; n-am înţeles însă un mic punct; nu m-am dumirit în ce constă ceea ce tu numeşti „grijă". Nu cred că-i vorba de grijile obişnuite pentru toate împrejurările, când e vorba de grija pentru zei. Doar noi spunem în
56
fiecare moment, de pildă, „nu fiecine se pricepe să se ocupe de cai, ci numai jocheul", ori nu-i aşa?
EUTIFRON: Fără-ndoială.
SOCRATE: Căci specialitatea unui jocheu aceasta este, să se îngrijească de cai.
EUTIFRON: Da.
SOCRATE: Tot astfel, nu oricine se pricepe să vadă de câini cum se cuvine, ci numai vânătorul.
EUTIFRON: Aşa este.
SOCRATE: Căci vânătoarea devine oarecum şi o specialitate a îngrijirii câinilor!
EUTIFRON: Desigur.
SOCRATE: Şi specialitatea văcarului este îngrijirea vacilor.
EUTIFRON: Fără-ndoială.
SOCRATE: Iar sfinţenia şi evlavia nu-i altceva decât îngrijirea de zei, Eutifron; nu spui asta?
EUTIFRON: Asta.
SOCRATE: Cum s-ar zice, orice îngrijire ţinteşte la unul şi acelaşi scop; totul merge spre un bine oarecare, spre folosul îngrijitului, cum vezi, de pildă, caii îngrijiţi şi perfecţionaţi prin arta jocheului. Sau nu găseşti astfel?
EUTIFRON: Găsesc.
SOCRATE: La fel şi câinii prin arta vânătorească, vacile prin ostenelile văcarului şi toate celelalte. Ce, nu cumva crezi că grijile acestora ţintesc la păgubirea celui îngrijit?
EUTIFRON: Pe Zeus, cum o să cred aşa ceva?
SOCRATE: Atunci pentru folosul lor?
EUTIFRON: Tocmai pentru asta.
SOCRATE: Deci şi sfinţenia, întrucât e o îngrijire a zeilor, se face pentru folosul lor, adică pentru a-i face mai buni? Şi ai putea admite că în clipa când săvârşeşti un lucru sfânt îţi dai ostenelala să faci mai bun pe vreunul dintre zei?
EUTIFRON: Pe Zeus, eu unul n-aş putea admite.
SOCRATE: Nici eu nu cred, Eutifron, că ai gândul acesta. Sunt foarte departe de aşa ceva; tocmai de aceea te-am şi întrebat în ce constă grija pentru zei, fiindcă n-am socotit că-i tocmai asta gândirea ta.
EUTIFRON: Şi-i drept, Socrate, că nu-i la fel grija zeilor.
57
PLATON
EUTIFRON
14a
SOCRATE: Fie. Dar ce-ar putea fi totuşi acea grijă de zei care poartă numele de sfinţenie?
EUTIFRON: Foarte simplu, Socrate! Este grija cu care servitorii se ocupă de stăpân.
SOCRATE: înţeleg, un fel de slujbă pentru zei.
EUTIFRON: Da, da!
SOCRATE: Poţi să-mi spui, o slujbă la medici este un serviciu în vederea cărei ţinte? Nu-i oare dobândirea sănătăţii?
EUTIFRON: Cred.
SOCRATE: Dar ce? Serviciul pentru construirea vaselor de navigat ţinteşte la desăvârşirea cărui lucru?
EUTIFRON: Fireşte, Socrate, că a vasului.
SOCRATE: Şi serviciul pentru clădirea de case n-are în vedere casele?
EUTIFRON: Da.
SOCRATE: Spune-mi, preabunule, slujba pentru zei spre desăvârşirea cărui lucru se face? E învederat că tu ştii, de vreme ce afirmi că stăpâneşti cel mai bine dintre oameni chestiunile divine.
EUTIFRON: Doar afirm adevărul, Socrate!
SOCRATE: Spune-mi, pe Zeus, ce poate fi acel lucru prea strălucit pe care-1 săvârşesc zeii când se folosesc de noi ca slujitori?
EUTIFRON: Sunt multe, Socrate! Multe şi frumoase lucruri.
SOCRATE: Cu generalii este aceeaşi chestiune, prietene. Totuşi, socot că n-ai sta o clipă la îndoială că pentru dânşii principalul este să dobândească biruinţa în război. Ori nu-i aşa?
EUTIFRON: Cum de nu?
SOCRATE: Afirm, de asemenea, că şi agricultorii săvârşesc multe şi frumoase lucrări; însă din ele munca cea mai însemnată a agricultorului este să scoată hrana din pământ.
EUTIFRON: Nici vorbă.
SOCRATE: Dar ce? Din toate frumoasele fapte pe care le săvârşesc zeii, care-i cea mai de seamă?
EUTIFRON: Da bine, Socrate, eu ţi-am spus mai adineauri că pentru a-ţi răspunde cu precizie la toate, şi pentru a te învăţa, este nevoie de o mai mare osteneală. Să-ţi spun totuşi într-un cuvânt: cea mai de seamă este să faci ce-i plăcut zeilor, fie prin rugăciune, fie prin jertfe; aceasta-i evjavia ce asigură mântuirea familiilor şi a cetăţilor. Iar
58
potrivnicele celor ce sunt plăcute se numesc nelegiuite; acestea aduc răsturnarea tuturor şi chiar prăpădul.
SOCRATE: Desigur, Eutifron, dacă ai fi vrut, mi-ai fi putut da răspunsul asupra esenţialului întrebărilor mele în cuvinte mult mai scurte. Se vede însă că nu eşti dispus să mă înveţi ceva şi pe mine! Văd c bine, chiar acum ai fi fost asupra punctului, şi deodată te-ai retras. De mi-ai fi dat răspunsul, poate că aş fi învăţat şi eu de la tine ce este sfinţenia. Acum însă — doar înamoratul nu se lasă de obiectul iubit, ci-1 însoţeşte pe oriunde se poartă acesta — să ne-ntrebăm din nou: ce zici că este sfânt şi care notă determină un fapt spre a deveni sfinţenie? Nu cumva este o anumită ştiinţă despre jertfă şi rugăciune?
EUTIFRON: Da, asta e.
SOCRATE: Şi a jertfi nu este a dărui ceva zeilor, a te ruga lor? Nu-i a le cere ceva?
EUTIFRON: Adevărat, Socrate.
SOCRATE: Atunci e o ştiinţă sfinţenia; rezultă din vorba de mai d sus că este ştiinţa de a cere şi a oferi ceva zeilor.
EUTIFRON: Foarte bine, Socrate; ai înţeles ce vreau să spun.
SOCRATE: Doar că eu sunt lacom, prietene, de ştiinţa ta şi-mi dau întreaga atenţie pentru ea. Vreau să nu cadă la pământ nici cea mai mică susţinere ce faci. Spune-mi deci în ce constă îngrijirea zeilor? Zici că le cerem şi apoi le dăm şi noi ceva?
EUTIFRON: Asta zic.
SOCRATE: A cere ceva, cu drept cuvânt, nu este tocmai a le cere lucrul de care avem nevoie, ca ei să ni-1 dea?
EUTIFRON: Dar ce poate fi alta?
SOCRATE: De altă parte, a face zeilor daruri cum se cuvine e înseamnă că şi noi le hărăzim la rândul nostru ceva de care ei ar putea să aibă nevoie. Căci ce socoteală ar fi să dăruieşti cuiva lucruri de care n-are nici o nevoie?
EUTIFRON: Adevăr grăieşti, Socrate.
SOCRATE: Atunci, Eutifron, sfinţenia nu-i altceva decât o afacere comercială a zeilor cu oamenii, între dânşii.
EUTIFRON: Comercială — dacă aşa ţi-e mai plăcut s-o numeşti!
SOCRATE: Nu-i vorba cum mi-e mai plăcut, ci cum este adevărul. Spune-mi deci ce folos trag zeii din darurile ce le primesc de la noi? Cele pe care ni le dau dânşii le-nţelege oricine; doar pentru noi nu există 15a
59
PLATON
EUT1FRON
bun pe care să nu-1 avem de la ei. Dar cele pe care dânşii le primesc de la noi întrucât le foloseşte? Nu cumva în această tocmeală noi suntem atât de superiori faţă de dânşii încât primim din parte-le toate cele bune, iar ei de la noi nimic?
EUTIFRON: Cum, Socrate, tu crezi că zeii trag vreun folos din cele ce primesc din parte-ne?
SOCRATE: Atunci ce rost pot avea, Eutifron, daniile noastre către zei?
EUTIFRON: Ce alt rost decât că-i o cinste, un respect; este, în sfârşit, ce-am spus şi mai înainte — o pură recunoştinţă.
SOCRATE: Să ne înţelegem: evlavia înseamnă deci să arăţi recunoştinţă şi nicidecum să fii folositor şi drag zeilor.
EUTIFRON: Ba, nu! Dintre toate, cred că evlavia-i mai degrabă să fii drag zeilor.
SOCRATE: Bun; atunci evlavia este iarăşi — cât se pare — a fi plăcut zeilor.
EUTIFRON: Da, da, aceasta este.
SOCRATE: Şi când vorbeşti aşa, te mai miri că vorbele tale nu stau în loc, ci umblă? Şi mă mai învinuieşti pe mine că sunt Dedal, artistul care le pune în mişcare, când tu însuţi eşti mult mai meşter decât Dedal, tu, care le faci să joace şi hora împrejurul nostru? Şi nu ai băgat de seamă că ne-am întors singuri pe urmele noastre, revenind la punctul de unde am plecat? Adu-ţi numai aminte că puţin înainte ajunsesem amândoi la încheierea că evlavia nu-i acelaşi lucru cu ideea de a fi drag zeilor, ci-s fapte deosebite. Ori nu-ţi aduci aminte?
EUTIFRON: Ba,mi-aduc.
SOCRATE: Dar nu-ţi dai seama ce-ai spus chiar acum despre evlavie? Că este tocmai a te face plăcut zeilor? în acest caz, oare evlavia este altceva decât a fi plăcut zeilor? Sau nu?
EUTIFRON: Ba este.
SOCRATE: Atunci din două una: sau n-am vorbit bine mai înainte, sau dacă atunci am vorbit bine acum nu punem chestiunea cum se cuvine.
EUTIFRON: Poate.
SOCRATE: S-o luăm dar de la-nceput şi să cercetăm din nou ce este sfinţenia şi ce-i evlavia? Cât mă priveşte, eu nu dezarmez de bună voie, până ce nu aflu. Dar tu să nu-mi dispreţuieşti cercetarea, ci
încordează-ţi atenţia cât poţi mai bine şi spune-mi măcar acum d adevărul. Căci dacă este cineva care-1 cunoaşte, acela eşti tu şi nu te voi lăsa din mână, tocmai ca pe Proteu, până ce nu spui. Cum? De n-ai şti temeinic ce este sfânt şi ce nu, te-ai fi putut gândi să învinuieşti de crimă pe bătrânul tău tată pentru un om de rând? Fără îndoială, te-ai fi temut de părerile lumii. în loc de asta văd că eşti sigur asupra ce-i sfânt şi ce nu; văd că nu te socoti înşelat. Spune-mi deci, preabunule Eutifron, şi nu-mi ascunde ce gândeşti! e
EUTIFRON: Las-o pe altă dată, Socrate. Acum mă grăbesc într-un loc şi-i ora să plec.
SOCRATE: Ce faci, prietene? Cum, pleci? Mă faci să cad, eu care nădăjduiam atât să aflu de la tine care sunt lucrurile sfinte şi care nu. Da, eu mă bizuiam pe tine să mă scapi de învinuirea lui Meletos; socoteam să-i arăt că, fiind iniţiat de Eutifron în ştiinţa lucrurilor divine, 16a nu m-aş fi încumetat din neştiinţa mea să plăsmuiesc şi să scornesc noutăţi asupra acestui fel de chestiuni. Şi, se-nţelege, aş fi putut duce de-acum o altă viaţă decât asta — o viaţă cât se poate de bună!
60
