Casele de copii ocupă un loc
deosebit în sistemul educaţiei sociale a copiilor de vârstă
preşcolară. Aceste instituţii reabilitare de însănătoşire –
educare au menirea de ai înlocui copiilor familia, de a crea
condiţii în care copilul, lipsit de atenţia şi dragostea mamei
s-ar dezvolta normal, corespunzător vârstei.
Această lucrare, dedicată analizei
particularităţilor dezvoltării psihice a copiilor orfani, reflectă
problemele principale a dezvoltării copiilor în instituţiile
specializate, atitudinea statului faţă de ei, precum şi
diferenţele şi specificul privind instruirea şi educarea acestor
copii, depistarea precoce a deficienţilor în dezvoltare şi multe
alte probleme, ai căror rezolvare depinde de mediul familial (în
cazul unei adopţii) sau social în care nimereşte copilul,
competenţa specialiştilor care lucrează cu copiii.
Cere a fi subliniat faptul că copiii
orfani, în ceea ce priveşte dezvoltarea lor psihică, diferă mult
de semenii săi, care sunt educaţi în cadrul familiei, tempoul
dezvoltării lor este încetinit. Dezvoltarea şi sănătatea lor se
caracterizează printr-un şir de particularităţi calitative
negative, care se observă pe parcursul tuturor perioadelor
copilăriei – începând cu vârsta preşcolară mică la
adolescenţă.
Copilul, care este educat şi crescut
în afara familiei, pe parcursul tuturor perioadelor de dezvoltare a
societăţii a constituit un fenomen negativ şi nenatural.
Unii copii devin orfani în urma decesului părinţilor, alţii sunt
orfani, având părinţi degradaţi, alcoolizaţi – cei, care sunt
privaţi de drepturile părinteşti de către lege. Anume această
categorie de părinţi se întâlneşte în majoritatea cazurilor
copiilor instituţionalizaţi .
Majoritatea lor rămân
uitaţi chiar şi de rudele apropiate, şi astfel sunt privaţi de
posibilitatea de a ieşi dincolo de porţile orfelinatului.
În Casele de copii sunt
instituţionalizaţi copiii, care de la naştere au fost plasaţi în
leagăne, cei din familiile problematice şi copiii abandonaţi. Ca
urmare, în aceste instituţii pentru copii preşcolari şi
şcolari se desfăşoară o muncă educativă care încearcă să le
ofere copiilor un climat asemănător celui din familie şi să
organizeze procesul instructiv – educativ asemănător cu cel din
grădiniţele şi şcolile de masă. Aceasta presupune sarcini
deosebit de complicate, ţinând seama, mai ales de complexele de
frustrare şi alte tulburări psihice generate de lipsa căldurii
materne la vârste foarte mici, de atmosfera de insecuritate la care
au fost supuşi, şi care cu oricâte eforturi, nu pot fi niciodată,
pe deplin, compensate.
În rezultatul cercetărilor
psihologice a preşcolarilor şi şcolarilor mici (Dubrovina I.),
care se educă în casele de copii, au fost evidenţiate dereglări
specifice în dezvoltarea sferelor intelectuală şi motivaţională.
Ele se manifestă prin reţinere (sau lipsă) a dezvoltării la copii
a gândirii abstracte, care cere elaborarea unui plan intern al
acţiunii, ceea ce duce la creşterea treptată a dificultăţilor în
acumularea materialului de studii, care presupune în fiecare an
creşterea cerinţelor faţă de capacitatea de a acţiona pe plan
intern.
Copilul, care creşte în condiţiile
instituţiilor de tip închis, în afară de alte deficienţe, nu are
formată capacitatea de a comunica. Contactele sunt superficiale,
neuroziforme şi rapide; copilul cere atenţie şi o refuză în
acelaşi timp, trecând la agresivitate sau la îndepărtare pasivă.
Pentru toţi copiii, care se educă
în instituţiile de tip închis, sunt caracteristice devieri în
comunicare cu oamenii maturi. Pe de o parte, la ei este pronunţată
necesitatea în atenţie şi atitudine pozitivă din partea
adulţilor, în căldură, alinare şi contacte emoţionale. Iar pe
de altă parte – o insatisfacţie totală a acestei necesităţi:
cauza fiind un număr mic de adresări din partea adulţilor către
copii (cu 4 – 10 ori mai puţine, decât în cazul semenilor,
educaţi în familie), nivel jos în cadrul acestor contacte de
adresări personale, intime, sărăcia emoţională şi de conţinut
(care în majoritatea cazurilor este îndreptată asupra
reglementării comportamentului), un schimb des de adulţi, care se
află în preajma copilului, transferul copiilor dintr-o grupă în
alta. Analizând cauzele, care determină apariţia unor disfuncţii
în relaţiile adult – copil în Casele de copii, am putea stabili
următoarele aspecte (Damian I.):
*carenţe grave în pregătirea
profesională pentru acei ce lucrează în instituţii de ocrotire a
copilului;
*lipsa unei motivaţii intrinseci
pentru activitatea cu copiii instituţionalizaţi;
*incapacitatea de a realiza o empatie
a copiilor cu care se află în relaţie;
*gruparea se face fără a se ţine
cont de simpatia faţă de educator, simpatii personale evidente,
relaţii fraterne;
*absenţa unui climat ambiental
motivant pentru educaţie;
*absenţa unei reale comunicări
adult – copil.
Obiectivul general al activităţilor
instructiv – educative dintr-o astfel de instituţie de ocrotire
trebuie să aibă drept coordonantă esenţială – compensarea
carenţelor educative a copiilor în vederea asigurării unei
flexibilităţi în adaptarea socială.
Copilăria este acea perioadă, când
se formează caracteristicile fundamentale a personalităţii, care
asigură la rândul lor, stabilitatea psihică, orientările morale
pozitive asupra oamenilor, vitalitate şi capacitatea de a-şi pune
şi de a urma un scop.
Pentru ca copilul să se simtă
confortabil pe plan emoţional, este nevoie de condiţii speciale
care îi formează mediul înconjurător, sănătate fizică,
caracterul comunicării interpersonale, succesele lui individuale. Cu
părere de rău, aproape în toate tipurile de instituţii, în care
sunt educaţi copiii orfani, şi copiii părinţii cărora au fost
privaţi de drepturi părinteşti, mediul de trai este foarte sărac.
Analiza problemei copiilor orfani a dus la înţelegerea faptului, că
condiţiile, în care trăiesc aceşti copii, frânează dezvoltarea
lor intelectuală şi modifică personalitatea.
Vârsta preşcolară – perioada de
vârstă foarte importantă. Procesul de “includere” în viaţa
“omenească” introduce transformarea copiilor din organisme
biologice în membrii deplini a societăţii şi capătă un caracter
îndreptat social. Cu interesele, dorinţele, acţiunile unui copil
preşcolar încep să dirijeze normele şi valorile morale. Copilul
încearcă să conştientizeze locul său în sistemul de relaţii cu
adulţii, la el se formează autoconştiinţa personală. La această
vârstă jocul cu subiect pe roluri devine o activitate dominantă,
în care apare orientarea copilului în sensurile interrelaţiilor
oamenilor şi a modelării lor.
În presă au început să apară
articole despre viaţa în casele de copii şi şcoli – internate,
conţinutul cărora mai mult se aseamănă cu cronica criminală:
copiii sunt legaţi de paturi, sunt bătuţi, speriaţi – în
acelaşi timp au încetat să mai fie secrete sărăcia acestor
instituţii şi lipsa lucrurilor nu se limitează la aceste fapte.
Trebuie de evidenţiat necesitatea măririi îngrijirii lor, apărării
drepturilor copiilor, includerii depline în viaţa societăţii.
În abordarea acestei probleme pot fi
evidenţiate 2 extremităţi, care pot fi caracterizate în felul
următor: dintr-o parte, există păreri, conform cărora copiii din
casele de copii sunt copii obişnuiţi, care nu diferă prin nimic de
copiii din familii, şi că toate problemele legate de ei, pot fi
rezolvate prin îmbunătăţirea nivelului material de trai. Din altă
parte – este răspândită ideea, conform căreia toţi copiii din
casele de copii au îmbolnăviri somatice şi psihice, care sunt
generate de ereditate. Ambele puncte de vedere sunt corecte într-o
anumită măsură.
În casele de copii majoritatea
copiilor au părinţi, care au fost lipsiţi de drepturi părinteşti.
Lipsirea acestor drepturi în 88% de cazuri este condiţionată de
alcoolismul părinţilor, ceea ce înseamnă că din punct de vedere
a sănătăţii psihice şi somatice, luând în consideraţie şi
ereditatea şi decurgerea nefavorabilă a dezvoltării prenatale,
copiii născuţi şi educaţi în astfel de familii formează “grupul
de risc”. În 90% sunt răspândite dereglările sferei
psihoneurologice şi la 10% se observă devieri în comportament de
tipul sindromului psihopatiform sau a neurozelor.
Problemele, cu care se confruntă
copii preşcolari aflaţi în instituţiile de tip închis
(datele luate din rezultatul cercetărilor lui Damian I.), şi care
pot fi privite atât drept cauză cât şi efect al rezultatelor
primite în urma cercetării noastre (şi care redau destul de clar
caracteristicile esenţiale a copiilor orfani), sunt următoarele:
a)
afectivitate
frustrată
–
ce
poate
fi
considerată
handicapul
primar
al
majorităţii
copiilor
internaţi.
Copilul
caută
să
fie
în
preajma
adulţilor
(îl
prinde
de
mână,
îi
solicită
atenţie,
uneori
insinuând
dureri
de
cap,
etc.)
b)
maturizarea
socială
încetinită
-
copiii
instituţionalizaţi
au
posibilităţi
limitate
de
experienţă
socială
c)
tulburări
de
comportament
cu
incidente
organice
–
instabilitate
psihomotorie
şi
afectivă,
agresivitate
d)
tulburări
de
limbaj
– constituie
o
particularitate
a
copiilor
mai
ales
la
cei
instituţionalizaţi
de
la
3
ani.
Exceptând
carenţele
educative
ale
familiei
şi
insuficienţa
stimulării
verbale
în
casele
de
copii,
un
număr
însemnat
de
tulburări
de
vorbire
au
drept
cauză
traumatisme
psihice
sau
deficienţe
organice
congenitale
sau
dobândite,
fapt,
ce
necesită
legarea
tulburărilor
de
limbaj
a
copiilor
şi
de
o
evoluţie
biologică
deficitară
e)
comportament
neurotic
–
ca
expresie
a
neurozei
stabilizate
(cu
predominare
isterică)
şi
alterările
de
personalitate
din
sfera
psihozelor
(cu
predominarea
schizofrenică).
Cercetările
petrecute în multe ţări, constată faptul că în afara familiei
dezvoltarea copilului merge pe o altă treaptă şi la el se
formează trăsături specifice de caracter, comportament,
personalitate, despre care nu putem spune dacă ele sunt mai bune sau
mai rele, decât la copiii obişnuiţi, pur şi simplu ele sunt
altele. Însă particularităţile, ce ţin de sfera intelectuală
nicidecum nu pot fi privite ca fiind “altele”, ele se află la un
nivel jos de dezvoltare şi cer a fi studiate şi corectate.
