Astăzi, localitatea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei (în prezent teritoriu aflat în componenţa Ucrainei) numără mai puţin peste 10 000 de locuitori.Monumentul colosal din centrul oraşului aminteşte de un eveniment, sau mai bine zis de un plan definitoriu al Kremlinului de a distruge statul român prin sovietizare.Totuşi, ce importanţă are „revolta” de la Tatar-Bunar şi care sunt consecinţele acestei operaţiuni regizate de Comintern asupra redefinirii identitare a spaţiului dintre Prut şi Nistru? Care au fost adevăratele intenţii ale Uniunii Sovietice şi cine a stat în spatele „mascaradei-puci“. În următoarele rânduri voi încerca să răspund la aceste întrebări prin intermediul unei investigaţii istorice.
Stalin şi ţara sovietelor
Gândirea sovietică percepea ameninţarea militară românească eminentă încă din decembrie 1917, după ce Armata română a reuşit să dezarmeze şi să alunge din Moldova în jur de 1 150 000 de soldaţi ruşi bolşevizaţi, organizaţi în trupe de zece ori mai numeroase decât efectivele româneşti, iar „de la predecesorii ţarişti a fost moştenit şi un resentiment strategic din cauză că românii reprezentau singurul obstacol non-slav în arcul slavic, care se întindea iniţial prin Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia“.[2]
La 12 mai 1922 Kremlinul, nemulţumit de unificarea teritoriilor româneşti din anul 1918, adoptă o decizie privind „spionajul activ“, astfel, în Basarabia începea aplicarea planurilor serviciilor secrete.[2]
Citatul de mai sus ilustrează pe deplin obsesia dictatorului de la Moscova asupra securităţii „ţării sovietelor“. Viziunea lui Stalin, care avea să fie biruitor în rivalitate cu Troţki, pune în prim-planul politicii externe sovietice problema brâului de securitate. Cu alte cuvinte, U.R.S.S.-ul s-ar afla într-o „încercuire capitalistă“, care poate fi străpunsă printr-o „încercuire socialistă“[3] prin sovietizarea ţărilor din „vecinătatea apropiată“. Or, înainte de sfârşitul lui ianuarie 1918, conducerea bolşevică de la Petrograd, percepea Basarabia ca pe o „platformă” de operaţiuni împotriva revoluţiei ruse.[4] Stalin îi scria lui Lenin la 24 iulie 1920 despre necisitatea unei revoluţii în Italia şi în statele încă fragile, ca de exemplu Cehoslovacia şi Ungaria; referitor la România, exista doar un singur verdict: „Trebuie să zdrobim România“.[5] Atât Lenin, cât şi Stalin, au fost „discipolii fideli” ai lui Karl Marx şi Friedrich Engels, care considerau că dintre est-europeni numai polonezii şi maghiarii erau „purtătorii standard ai progresului“, în schimb românii erau văzuţi ca un popor „degenerat“, „neviabil“, „un popor fără istorie“, fără vreo „capacitate de supravieţuire” şi fără vreo speranţă de a obţine „vreun mod de independenţă, destinat doar asimilării de către alte popoare“[6]. De aceea planurile liderilor de la Kremlin vizau „izolarea, rând pe rând, a provinciilor istorice româneşti, răsturnarea regimului politic existent, luarea puterii de interpuşii Moscovei, destrămarea ţării prin împărţirea ei între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria“.[7]
La 27 martie-2 aprilie 1924 U.R.S.S. a „planificat” eşecul discuţiilor româno-sovietice de la Viena, ale cărei obiective, date delegaţiei conduse de N.N. Krestinski, fixau că „În niciun caz, Basarabia nu poate fi dată României“.[8] Iată ce îi scria M.M. Litvinov lui Christian Racovski[9] la 27 ianuarie 1924: „Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru şi, formal, putem, în orice moment, să trecem Nistrul fără declaraţie de război“.[10] La începutul anilor ʼ20 Rusia sovietică recurge la grupuri înarmate pregătite pe teritoriul ei, arme şi muniţii proprii, urmărind să desfăşoare cu ajutorul agenţilor comunişti locali mişcări de secesiune şi destabilizatoare în sud-estul Moldovei, pentru a da un semnal de scţiuni similare pe întreg teritoriul României, unde un rol important îl avea Partidul Comunist din România (P.C.R.). Astfel, în timpul desfăşurării Conferinţei româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), agenţii sovietici din sudul Basarabiei au demarat o propagandă largă în favoarea organizării unui plebiscit în Basarabia, prin care populaţia locală să se exprime „pro” sau „contra” actului unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. Iacta alea est!
Organizarea comitetelor revoluţionare
Astfel, primii paşi ai operaţiunii au fost crearea de reţele de spionaj în România este relatat într-un mod exhaustiv în dicţionarul lui Pavel Moraru: „A fost organizat aşa-numitul Comitet de partid din sudul Basarabiei alcătuit din: Andrei Kliuşnikov, alias Nenin, secretar, agent bolşevic, aflat în fruntea rebeliunii de la Tatar-Bunar; Nicolai Şişman, alias Afanasiev, agent bolşevic trimis de peste Nistru; trei membri din rândul populaţiei locale – Ivan Bejanovici, alias Kolţov sau Pugaciov, Ivan Dobrovolski, alias Gromov, şi Iustin Batişcev, alias Almazov. Această organizaţie nu era subordonată nici Comitetului ilegal regional de partid din Basarabia, care intra în componenţa P.C.R., nici conducerii de la Bucureşti a P.C.R., ci se afla în subordonarea directă a conducerii comuniste de la Moscova.
Conform instrucţiunilor şi indicaţiilor primite de peste Nistru de la serviciile speciale din Ucraina, membrii mai sus-numiţi au organizat aşa-zisele comitete revoluţionare în unele localităţi din sudul Basarabiei: Cişmeaua Rusă, Cişmeaua Văruită, Neruşai, Jebrieni, Vaisal, Galileşti, Caracurt, Banovca, Fântâna Zânelor, Cairaclia, Caragacii Noi, Chilia Nouă, Furmanca, Dracula, Sofiana, Schirlichitai, oraşul Ismail, Dulichioi, Câşliţa din judeţul Ismail, Plachteevca, Divizia, Şaba, Akmanghit din judeţul Cetatea Albă, Găvănoasa, Pelinei Moldoveni, Vulcăneşti, oraşul Cahul din judeţul Cahul.
Organizarea comitetelor revoluţionare în aceste localităţi nu a fost întâmplătoare şi s-au făcut cu uşurinţă, deoarece erau locuite în majoritate de ruşi şi ucraineni. Aici nu se aflau decât câteva familii de moldoveni cu totul izolate şi înăbuşite în ambianţa rusească. După un plan ăntocmit de centrul de spionaj de la Odessa, agenţii comunişti au format o întreagă reţea: comitetele săteşti au fost unite în comitete mai mari, organizate pe sub-raioane şi create în centrele mai importante, care la rândul lor erau subordonate comitetelor regionale. Comitetele revoluţionare aveau trei funcţii: militară; de legătură; de spionaj, contraspionaj şi adunarea informaţiilor, încadrându-se perfect în instrucţiunile date de Moscova. În paralel, pe lângă comitetul local, în fiecare localitate trebuia să fie creat un detaşament de luptă din cel puţin 30 de membri, fiind condus de un comandant. Legătura între comitete urma să se realizeze prin curieri“.[11]
Desfășurarea operațiunii (primul front)
Primul incident al rebeliunii bolșevice de la Tatar-Bunar a avut loc la 11 septembrie 1924 în localitatea Nicolaevca din sudul Basarabiei. Un grup înarmat condus de Ivan Bejanovici, alias Kolțov, a comis un atac banditesc. „Rebeliunea“, care în mod oficial avea un scop politic, a degenerat treptat în jafuri, tâlhării, omoruri la care s-au dedat bandele de bolșevici. Despre evenimentele petrecute la Nicolaevca aflăm într-un număr al ziarului „Universul” din septembrie 1924 care menționa: „Bandiții au potrivit momentul să dea atacul când era târg în Nicolaevca“; „Primăria a ars cu totul. Cadavrul primarului Jancovski și al celuilalt sătean împușcat au fost carbonizate. Jandarmii Ion Costin și Gheorghe Chirvase au fost uciși cu grenade“; „Târgul a fost devastat, lumea fugind îngrozită în toate părțile. După cât se știe, bandiții au voit să dea lovitura la Tuzla sau Jebrieni, unde chiar au apărut, dar au ales Nicolaevca, unde se afla măcar un jandarm, ca punctul cel mai favorabil“; „Bandiții au lăsat manifeste prin care își arătau ura contra românilor, îndemnând populația să nu mai dea niciun concurs autorităților. Manifestele erau semnate cu numele de Terente” (agent bolșevic care acționa în zona Deltei Dunării și în Dobrogea).[12] Atacul de la Nicolaevca s-a soldat cu rezultate negative pentru bolșevici, fiind arestați unii dintre conducători.
Astfel, liderul bolșevic Andrei Kliușnikov, zis Nenin, a hotărât declanșarea operațiunii de proporții. „În seara de 15 septembrie, el a convocat comitetul revoluționar din Tatar-Bunar, la care au participat Iustin Batișcev, Nichita Lisovoi, Kolțov (Ivan Bejanovici – n.r.), Leonte Ţurcan, Alexei Pavlenco, fiind aprobat planul acţiunilor militare care urmau să se declanşeze a doua zi la Tatar-Bunar. Unii dintre cei prezenţi la întrunirea secretă au fost desemnaţi să adune arme, cartuşe şi muniţii de la depozitul de la Cişmea. Atacul a început cu ocuparea principalelor clădiri din Tatar-Bunar: oficiul poştal, percepţia, postul de jandarmi, primăria. În zorii zilei de 16 septembrie, după jaful de la fabrica de postav, bandele bolşevice au silit populaţia să se adune în centrul localităţii, unde Nenin a ţinut un discurs în care spunea că Basarabia s-a declarat Republică Moldovenească Sovietică şi că România nu mai are nicio legătură cu acestă provincie. El a făcut publică știrea falsă despre intrarea Armatei Roșii în Basarabia (care ar fi ocupat deja Cetatea Albă și înaintează spre Tatar-Bunar – n.r.), îndemnându-i pe locuitori să se înarmeze și să înceapă lupta. Și-a încheiat discursul cu lozinca „Trăiască Republica Moldovenească Sovietică!”, prezentând dorința sa drept realitate, dar dând totodată în vileag planurile sovietice. Din ordinele lui, participanții la rebeliune au format două bande: una s-a îndreptat spre Akmanghit, cealaltă spre Cișmea. Întâmpinând rezistență, unii s-au retras spre Nerușai, de acolo spre Galilești. Alții au mers spre Tatar-Bunar, iar o parte s-au împrăștiat în diverse direcții. La 17 septembrie, Nenin și Iustin Batișcev, împreună cu câțiva rebeli, s-au retras prin Echipolos spre Nerușai, dar după unele confruntări cu trupele de ordine au fost arestați“.[13]
În timpul acestor evenimente, dintre membrii Comitetului de partid din sudul Basarabiei, au fost uciși: Andrei Kliușnikov, Ivan Bejanovici, Ivan Dobrovolski, iar Iustin Batișcev a fost arestat. La 19 septembrie, după trei zile de lupte între rebeli și forțele de ordine, au fost arestate circa 1600 de persoane, urmând să fie judecate 489 de persoane, de unde și denumirea procesului judicciar de procesul celor 500, desfășurat în perioada 24 august-2 decembrie 1925 la Tribunalul Militar al Corpului 3 Armată. În conformitate cu acest cadru legal au fost condamnate 85 din cei 287 de acuzați. Iustin Batișcev a primit cea mai severă pedeapsă – muncă silnică pe viață; Nichita Lisovoi și Leonte Țurcan au fost condamnați la 15 ani muncă silnică, trei inculpați la câte 10 ani, alți douăzeci la 5 ani închisoare, iar restul inculpaților la închisoare pe termene diferite între 1-3 ani; alți 202 inculpați au fost achitați.[14]
Trebuie să mai amintim că pentru a se salva de arestări și represalii, mulți dintre participanții la avenimentele de la Tatar-Bunar (în mare parte din rândurile populației alogene) au fugit peste Nistru, stabilindu-se în nou-creata Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), fiind tratați într-un mod excepțional de către autoritățile de la Kiev. Totuși, aceștia nu au scăpat de represiunile care au avut loc în Uniunea Sovietică între 1937-1938.
Propagandă și dezinformare (al doilea front)
Despre planul din 8 august 1924 stabilit de Komintern, autorul Pavel Moraru ne spune în cartea sa că: „În ziarul „Universul” din 17 septebrie 1924, articolul intitulat Sovietele ne atacă pe două fronturi relevă faptul că „cei 20 de suspecți, care au fost capturați lângă Nicolaevca, au sosit din Bulgaria, de la Varna. Mărturiile lor au fost confirmate de declarațiile a doi comitagii prinși în Cadrilater, care au recunoscut că au fost trimiși de Biroul comunist de la Sofia, pentru propagandă comunistă“. Într-un alt articol, din ziarul „Îndreptarea” din 23 septembrie 1924, se vorbea despre un complot descoperit în Bucovina, care era similar cu cel produs în sudul Basarabiei. Se menționa că descoperirile făcute demonstrază unui plan conform căruia se produc aceste tulburări și se provoacă dezordine. Ziarul „Adevărul” publica la 24 septembrie 1924 informația conform căreia atacul din România nu era un caz singular: „Bolșevicii de aproape doi ani pregătesc o lovitură în Balcani, care a fost încercată în același timp în Grecia, Bulgaria și Basarabia. În toate părțile s-a contat din partea bolșevicilor pe propaganda făcută din timp de agenții lor pe lângă elementele nemulțumite de administrațiile respective. Dar ele au dat greș în toate cele trei state“.[15] De aici reiese faptul că originea operațiunii Tatar-Bunar s-a aflat sub stricta supraveghere a a Komintern-ului; iar executanții, considerați în terminologia actuală „idioți utili“[16], au fost agenți comuniști bine pregătiți și infiltrați clandestin în satele cu populație rusă și ucraineană din sudul Basarabiei și în anturajul P.C.R. Despre gradul de pregătire a „răsculaților” ne vorbește Pavel Moraru în cartea sa. În următoarele rânduri voi reda câteva paragrafe cu mărturii:
„Unul dintre participanți arestați în timpul acestor evenimente, Parfentie Voronovski, a mărturisit la proces că Andrei Kliușnikov, alias Nenin, venise de la Moscova pentru a organiza comitete revoluționare în Basarabia. A scris în casa lui un raport prin care cerea să i se trimită din Rusia 100 de săbii, 600 de puști, aruncătoare de mine și bombe. Din ordinul lui Nenin, în ziua de 16 septembrie, P. Voronovski trebuia să întrerupă legăturile telefonice și telegrafice din Tatar-Bunar. Nenin îi îndemna pe cei ce aderaseră la acțiunile lor să lupte fără frică împotriva armatei române, pentru că în ajutor le va veni Armata Roșie, care s-ar afla deja în Basarabia, ocupând Cetatea Albă și înaintând spre Tatar-Bunar.
Un alt participant la rebeliunea de la Tatar-Bunar, Leonte Țurcanu din Nerușai, a mărturisit la același proces că Nenin s-a prezentat drept student, sosit din Rusia în Basarabia să organizeze comitete revoluționare. Nenin a luat legătura cu el de mai multe ori pentru a se informa despre situația comitetelor revoluționare, oferindu-i două cărți: Abecedarul comunist și Armata Roșie. Potrivit lui Leonte Țurcanu, Nenin ar fi fost la Odessa, apoi la Moscova, unde a participat la un congres bolșevic, iar la întoarcere a informat toate comitetele din Basarabia despre ajutorul promis din partea Armatei Roșii în cazul declanșării revoluției. Nenin le-ar mai fi spus că s-au adus arme din Rusia în august (1924), care au fost depozitate la Ivan Robotă din satul Cișmea.
Dimitrie Sivcone din Akmanghit, un alt participant la rebeliune, s-a infiltrat în mișcarea bolșevică în 1923, tot la îndemnul lui Nenin. În timpul cercetărilor, el a vorbit despre adunările care se făceau sub conducerea lui Nenin și Kolțăv, unde li se vorbea despre legăturile acestor comitete cu armata lui Kotovski, ce urma să vină în ajutor la începutul revoluției; de asemenea, era la curent cu faptul că pentru aceste acțiuni au fost aduse arme din Rusia în Basarabia.
Din depozițiile celor arestați reieșea pregătirea foarte bună a agenților comuniști, care alcătuiau comitetul din sudul Basarabiei. De pildă, despre agentul Nicolae Șișman se spunea că era bine instruit, cunoștea limbile rusă, română, bulgară, poseda arta deghizatului. știa să facă față oricărei situații“.[17] După cum vedem, agenții bolșevici au fost informați mai dinainte despre o eventuală intervenție a trupelor lui Kotovski. Problema este că acest plan nu s-a materializat, și suntem îndreptățiți să considerăm că nici nu s-a dorit să fie aplicat.
Ca urmare a eșecului tentativei de lovitură de stat din Basarabia a fost deschis un adevărat al doilea front antiromânesc, de data aceasta cu un caracter propagandistic. În Statele Unite activau așa-numitele „Societăți basarabene” care aveau drept scop dezinformarea comunității internaționale cu privire incidentele petrecute între România și U.R.S.S. Aceste societăți erau conduse de Biroul pentru Studierea Problemei Basarabenilor de la Moscova, care includea reprezentanți din Comitetul Central al P.C.U.S., Statul-Major al Armatei Roșii, Comisariatul Străin, Asociația Uniunilor pentru Legături Culturale cu Străinătatea (V.O.K.S.) și din conducerea R.A.S.S.Moldovenească (creată după revoltă) Komintern și Profintern.[18]
Raportul Serviciului Secret de Informații (S.S.I.) din 1937 cu privire la campania de propagandă și dezinformare de pe continentul european îl putem găsi în cartea profesorului Larry L. Watts „Ferește-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România“:
„Centrala sovietică a societăților basarabene, împreună cu secțiile sale externe, editează și distribuie un mare număr de broșuri care denigrează și insultă România în străinătate. Printre aceste broșuri menționăm: Le rapt de la Bessarabie et l‘union la Roumanie, Le Bessarabie et la paix européene, Das rumanische Verwassung in Bessarabien, Bessarabien und die Vereinigung mit Rumanien, Was rumenische Heer in Bessarabien?, Historiche Rechte un Statistik.
Aceste lucrări au apărut și în limba cehă la Praga. În Belgia apare periodicul La Bessarabie Oprimée, organ al „Asociației emigranților basarabeni” – secția belgiană a Societății Basarabene – și a „Cercului basarabean – belgian”.
La Moscova, centrala sovietică a Societății Basarabene editează și distribuie oficialul Krasnaia Basarabia (Basarabia Roșie) în întreaga Europă. Coperta pulicației reprezintă harta Basarabiei pe un fundal roșu, cu o frontieră de culoare neagră precum silueta unei femei cu mâinile legate la spate, spre care sunt îndreptate, din direcția României, un tun și două baionete. Lozinca „Muncitori din toate țările uniți-vă!” este înlocuită cu textul „Ocupanți români, jos mâinile de pe Basarabia!“.[19]
Astfel, Otdiel Mezhdunarodnoi Sviazi (O.M.S.), condus de Willi Müzenberg și ajutorul său, Lázló Dobos (alias Louis Gibarti), și-a canalizat tot efortul spre propaganda antoromânească. Ziarele sovietice au început să publice așa-numitele scrisori din partea grupurilor de țărani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome, montând apoi o campanie „umanitară” internațională împotriva Bucureștiului pentru eliberarea „țăranilor și muncitorilor nevinovați” aduși în fața tribunalului.[20] Instrucțiunile au fost clare în acest sens: convingerea opiniei publice internaționale că o eventuală intervenție militară sovietică în România ar trebui considerată „legitimă“. Pe de altă parte, deși operațiunea de la Tatar-Bunar a făcut parte dintr-un plan bine întocmit de centrele de peste Nistru, ea a fost parcă sortită eșecului în mod premeditat. Din păcate, în stadiul actual al informației, nu se pot formula decât ipoteze. Analizând cauzele eșuării acțiunilor din septembrie 1924 din sudul Basarabiei, Comitetul regional din Basarabia, în rezoluția adoptată la ședința din 12 iulie 1925, arăta:
„O condiție indispensabilă a unei asemenea acțiuni comune este însă renunțarea categorică la gândul de organizare a revoluției în Basarabia dincolo de Nistru, independent de mișcarea generală din România“,[21] cu alte cuvinte Komintern-ul ar trebui să aibă mai multă încredere în comuniștii români pentru viitoarele acțiuni. Astăzi, este vehiculată un alt tip de dezinformare cu privire la faptul că „răscoala” ar fi fost inițiativa personală a activiștilor din ilegalitate, care, într-o anumită măsură, ar fi dezinformat Moscova. O astfel de opinie este susținută de istoricul rus Mihail Meltiuhov, ale cărui informații nu pot fi verificate în niciun fel.[22]
În vest o adevărată pleiadă de intelectuali precum Romain Rolland și Henri Barbusse au fost înrolați în campania de denigrare a României prin asociația antifascistă Amsterdam-Pleyel, unde activa agentul O.M.S., Alex Kellerman (alias Sándor Nogradi). Barbusse vine chiar în România pentru a împiedica procesul[23] și descrie experianța participării la „Procesul celor 500” în cartea sa Călăii.
Așadar, la Tatar-Bunar a fost vorba de o acțiune armată organizată de pe teritoriul U.R.S.S. prin conlucrare cu agenții comuniști infiltrați în provincie și membrii P.C.R. având următoarele obiective reale ale acțiunii: destabilizarea situației din România și declanșarea unei campanii de propagandă și dezinformare în spațiul occidental, ca obiectiv minim; în cazul unui succes al rebeliunii, desprinderea Basarabiei de statul român prin intervenția Armatei Roșii, obiectiv mediu; în sfârșit, crearea unei situații haotice în România și Bulgaria, obiectiv maxim (geopolitic).
Stalin şi ţara sovietelor
Gândirea sovietică percepea ameninţarea militară românească eminentă încă din decembrie 1917, după ce Armata română a reuşit să dezarmeze şi să alunge din Moldova în jur de 1 150 000 de soldaţi ruşi bolşevizaţi, organizaţi în trupe de zece ori mai numeroase decât efectivele româneşti, iar „de la predecesorii ţarişti a fost moştenit şi un resentiment strategic din cauză că românii reprezentau singurul obstacol non-slav în arcul slavic, care se întindea iniţial prin Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia“.[2]
La 12 mai 1922 Kremlinul, nemulţumit de unificarea teritoriilor româneşti din anul 1918, adoptă o decizie privind „spionajul activ“, astfel, în Basarabia începea aplicarea planurilor serviciilor secrete.[2]
Citatul de mai sus ilustrează pe deplin obsesia dictatorului de la Moscova asupra securităţii „ţării sovietelor“. Viziunea lui Stalin, care avea să fie biruitor în rivalitate cu Troţki, pune în prim-planul politicii externe sovietice problema brâului de securitate. Cu alte cuvinte, U.R.S.S.-ul s-ar afla într-o „încercuire capitalistă“, care poate fi străpunsă printr-o „încercuire socialistă“[3] prin sovietizarea ţărilor din „vecinătatea apropiată“. Or, înainte de sfârşitul lui ianuarie 1918, conducerea bolşevică de la Petrograd, percepea Basarabia ca pe o „platformă” de operaţiuni împotriva revoluţiei ruse.[4] Stalin îi scria lui Lenin la 24 iulie 1920 despre necisitatea unei revoluţii în Italia şi în statele încă fragile, ca de exemplu Cehoslovacia şi Ungaria; referitor la România, exista doar un singur verdict: „Trebuie să zdrobim România“.[5] Atât Lenin, cât şi Stalin, au fost „discipolii fideli” ai lui Karl Marx şi Friedrich Engels, care considerau că dintre est-europeni numai polonezii şi maghiarii erau „purtătorii standard ai progresului“, în schimb românii erau văzuţi ca un popor „degenerat“, „neviabil“, „un popor fără istorie“, fără vreo „capacitate de supravieţuire” şi fără vreo speranţă de a obţine „vreun mod de independenţă, destinat doar asimilării de către alte popoare“[6]. De aceea planurile liderilor de la Kremlin vizau „izolarea, rând pe rând, a provinciilor istorice româneşti, răsturnarea regimului politic existent, luarea puterii de interpuşii Moscovei, destrămarea ţării prin împărţirea ei între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria“.[7]
La 27 martie-2 aprilie 1924 U.R.S.S. a „planificat” eşecul discuţiilor româno-sovietice de la Viena, ale cărei obiective, date delegaţiei conduse de N.N. Krestinski, fixau că „În niciun caz, Basarabia nu poate fi dată României“.[8] Iată ce îi scria M.M. Litvinov lui Christian Racovski[9] la 27 ianuarie 1924: „Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru şi, formal, putem, în orice moment, să trecem Nistrul fără declaraţie de război“.[10] La începutul anilor ʼ20 Rusia sovietică recurge la grupuri înarmate pregătite pe teritoriul ei, arme şi muniţii proprii, urmărind să desfăşoare cu ajutorul agenţilor comunişti locali mişcări de secesiune şi destabilizatoare în sud-estul Moldovei, pentru a da un semnal de scţiuni similare pe întreg teritoriul României, unde un rol important îl avea Partidul Comunist din România (P.C.R.). Astfel, în timpul desfăşurării Conferinţei româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), agenţii sovietici din sudul Basarabiei au demarat o propagandă largă în favoarea organizării unui plebiscit în Basarabia, prin care populaţia locală să se exprime „pro” sau „contra” actului unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. Iacta alea est!
Organizarea comitetelor revoluţionare
Astfel, primii paşi ai operaţiunii au fost crearea de reţele de spionaj în România este relatat într-un mod exhaustiv în dicţionarul lui Pavel Moraru: „A fost organizat aşa-numitul Comitet de partid din sudul Basarabiei alcătuit din: Andrei Kliuşnikov, alias Nenin, secretar, agent bolşevic, aflat în fruntea rebeliunii de la Tatar-Bunar; Nicolai Şişman, alias Afanasiev, agent bolşevic trimis de peste Nistru; trei membri din rândul populaţiei locale – Ivan Bejanovici, alias Kolţov sau Pugaciov, Ivan Dobrovolski, alias Gromov, şi Iustin Batişcev, alias Almazov. Această organizaţie nu era subordonată nici Comitetului ilegal regional de partid din Basarabia, care intra în componenţa P.C.R., nici conducerii de la Bucureşti a P.C.R., ci se afla în subordonarea directă a conducerii comuniste de la Moscova.
Conform instrucţiunilor şi indicaţiilor primite de peste Nistru de la serviciile speciale din Ucraina, membrii mai sus-numiţi au organizat aşa-zisele comitete revoluţionare în unele localităţi din sudul Basarabiei: Cişmeaua Rusă, Cişmeaua Văruită, Neruşai, Jebrieni, Vaisal, Galileşti, Caracurt, Banovca, Fântâna Zânelor, Cairaclia, Caragacii Noi, Chilia Nouă, Furmanca, Dracula, Sofiana, Schirlichitai, oraşul Ismail, Dulichioi, Câşliţa din judeţul Ismail, Plachteevca, Divizia, Şaba, Akmanghit din judeţul Cetatea Albă, Găvănoasa, Pelinei Moldoveni, Vulcăneşti, oraşul Cahul din judeţul Cahul.
Organizarea comitetelor revoluţionare în aceste localităţi nu a fost întâmplătoare şi s-au făcut cu uşurinţă, deoarece erau locuite în majoritate de ruşi şi ucraineni. Aici nu se aflau decât câteva familii de moldoveni cu totul izolate şi înăbuşite în ambianţa rusească. După un plan ăntocmit de centrul de spionaj de la Odessa, agenţii comunişti au format o întreagă reţea: comitetele săteşti au fost unite în comitete mai mari, organizate pe sub-raioane şi create în centrele mai importante, care la rândul lor erau subordonate comitetelor regionale. Comitetele revoluţionare aveau trei funcţii: militară; de legătură; de spionaj, contraspionaj şi adunarea informaţiilor, încadrându-se perfect în instrucţiunile date de Moscova. În paralel, pe lângă comitetul local, în fiecare localitate trebuia să fie creat un detaşament de luptă din cel puţin 30 de membri, fiind condus de un comandant. Legătura între comitete urma să se realizeze prin curieri“.[11]
Desfășurarea operațiunii (primul front)
Primul incident al rebeliunii bolșevice de la Tatar-Bunar a avut loc la 11 septembrie 1924 în localitatea Nicolaevca din sudul Basarabiei. Un grup înarmat condus de Ivan Bejanovici, alias Kolțov, a comis un atac banditesc. „Rebeliunea“, care în mod oficial avea un scop politic, a degenerat treptat în jafuri, tâlhării, omoruri la care s-au dedat bandele de bolșevici. Despre evenimentele petrecute la Nicolaevca aflăm într-un număr al ziarului „Universul” din septembrie 1924 care menționa: „Bandiții au potrivit momentul să dea atacul când era târg în Nicolaevca“; „Primăria a ars cu totul. Cadavrul primarului Jancovski și al celuilalt sătean împușcat au fost carbonizate. Jandarmii Ion Costin și Gheorghe Chirvase au fost uciși cu grenade“; „Târgul a fost devastat, lumea fugind îngrozită în toate părțile. După cât se știe, bandiții au voit să dea lovitura la Tuzla sau Jebrieni, unde chiar au apărut, dar au ales Nicolaevca, unde se afla măcar un jandarm, ca punctul cel mai favorabil“; „Bandiții au lăsat manifeste prin care își arătau ura contra românilor, îndemnând populația să nu mai dea niciun concurs autorităților. Manifestele erau semnate cu numele de Terente” (agent bolșevic care acționa în zona Deltei Dunării și în Dobrogea).[12] Atacul de la Nicolaevca s-a soldat cu rezultate negative pentru bolșevici, fiind arestați unii dintre conducători.
Astfel, liderul bolșevic Andrei Kliușnikov, zis Nenin, a hotărât declanșarea operațiunii de proporții. „În seara de 15 septembrie, el a convocat comitetul revoluționar din Tatar-Bunar, la care au participat Iustin Batișcev, Nichita Lisovoi, Kolțov (Ivan Bejanovici – n.r.), Leonte Ţurcan, Alexei Pavlenco, fiind aprobat planul acţiunilor militare care urmau să se declanşeze a doua zi la Tatar-Bunar. Unii dintre cei prezenţi la întrunirea secretă au fost desemnaţi să adune arme, cartuşe şi muniţii de la depozitul de la Cişmea. Atacul a început cu ocuparea principalelor clădiri din Tatar-Bunar: oficiul poştal, percepţia, postul de jandarmi, primăria. În zorii zilei de 16 septembrie, după jaful de la fabrica de postav, bandele bolşevice au silit populaţia să se adune în centrul localităţii, unde Nenin a ţinut un discurs în care spunea că Basarabia s-a declarat Republică Moldovenească Sovietică şi că România nu mai are nicio legătură cu acestă provincie. El a făcut publică știrea falsă despre intrarea Armatei Roșii în Basarabia (care ar fi ocupat deja Cetatea Albă și înaintează spre Tatar-Bunar – n.r.), îndemnându-i pe locuitori să se înarmeze și să înceapă lupta. Și-a încheiat discursul cu lozinca „Trăiască Republica Moldovenească Sovietică!”, prezentând dorința sa drept realitate, dar dând totodată în vileag planurile sovietice. Din ordinele lui, participanții la rebeliune au format două bande: una s-a îndreptat spre Akmanghit, cealaltă spre Cișmea. Întâmpinând rezistență, unii s-au retras spre Nerușai, de acolo spre Galilești. Alții au mers spre Tatar-Bunar, iar o parte s-au împrăștiat în diverse direcții. La 17 septembrie, Nenin și Iustin Batișcev, împreună cu câțiva rebeli, s-au retras prin Echipolos spre Nerușai, dar după unele confruntări cu trupele de ordine au fost arestați“.[13]
În timpul acestor evenimente, dintre membrii Comitetului de partid din sudul Basarabiei, au fost uciși: Andrei Kliușnikov, Ivan Bejanovici, Ivan Dobrovolski, iar Iustin Batișcev a fost arestat. La 19 septembrie, după trei zile de lupte între rebeli și forțele de ordine, au fost arestate circa 1600 de persoane, urmând să fie judecate 489 de persoane, de unde și denumirea procesului judicciar de procesul celor 500, desfășurat în perioada 24 august-2 decembrie 1925 la Tribunalul Militar al Corpului 3 Armată. În conformitate cu acest cadru legal au fost condamnate 85 din cei 287 de acuzați. Iustin Batișcev a primit cea mai severă pedeapsă – muncă silnică pe viață; Nichita Lisovoi și Leonte Țurcan au fost condamnați la 15 ani muncă silnică, trei inculpați la câte 10 ani, alți douăzeci la 5 ani închisoare, iar restul inculpaților la închisoare pe termene diferite între 1-3 ani; alți 202 inculpați au fost achitați.[14]
Trebuie să mai amintim că pentru a se salva de arestări și represalii, mulți dintre participanții la avenimentele de la Tatar-Bunar (în mare parte din rândurile populației alogene) au fugit peste Nistru, stabilindu-se în nou-creata Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), fiind tratați într-un mod excepțional de către autoritățile de la Kiev. Totuși, aceștia nu au scăpat de represiunile care au avut loc în Uniunea Sovietică între 1937-1938.
Propagandă și dezinformare (al doilea front)
Despre planul din 8 august 1924 stabilit de Komintern, autorul Pavel Moraru ne spune în cartea sa că: „În ziarul „Universul” din 17 septebrie 1924, articolul intitulat Sovietele ne atacă pe două fronturi relevă faptul că „cei 20 de suspecți, care au fost capturați lângă Nicolaevca, au sosit din Bulgaria, de la Varna. Mărturiile lor au fost confirmate de declarațiile a doi comitagii prinși în Cadrilater, care au recunoscut că au fost trimiși de Biroul comunist de la Sofia, pentru propagandă comunistă“. Într-un alt articol, din ziarul „Îndreptarea” din 23 septembrie 1924, se vorbea despre un complot descoperit în Bucovina, care era similar cu cel produs în sudul Basarabiei. Se menționa că descoperirile făcute demonstrază unui plan conform căruia se produc aceste tulburări și se provoacă dezordine. Ziarul „Adevărul” publica la 24 septembrie 1924 informația conform căreia atacul din România nu era un caz singular: „Bolșevicii de aproape doi ani pregătesc o lovitură în Balcani, care a fost încercată în același timp în Grecia, Bulgaria și Basarabia. În toate părțile s-a contat din partea bolșevicilor pe propaganda făcută din timp de agenții lor pe lângă elementele nemulțumite de administrațiile respective. Dar ele au dat greș în toate cele trei state“.[15] De aici reiese faptul că originea operațiunii Tatar-Bunar s-a aflat sub stricta supraveghere a a Komintern-ului; iar executanții, considerați în terminologia actuală „idioți utili“[16], au fost agenți comuniști bine pregătiți și infiltrați clandestin în satele cu populație rusă și ucraineană din sudul Basarabiei și în anturajul P.C.R. Despre gradul de pregătire a „răsculaților” ne vorbește Pavel Moraru în cartea sa. În următoarele rânduri voi reda câteva paragrafe cu mărturii:
„Unul dintre participanți arestați în timpul acestor evenimente, Parfentie Voronovski, a mărturisit la proces că Andrei Kliușnikov, alias Nenin, venise de la Moscova pentru a organiza comitete revoluționare în Basarabia. A scris în casa lui un raport prin care cerea să i se trimită din Rusia 100 de săbii, 600 de puști, aruncătoare de mine și bombe. Din ordinul lui Nenin, în ziua de 16 septembrie, P. Voronovski trebuia să întrerupă legăturile telefonice și telegrafice din Tatar-Bunar. Nenin îi îndemna pe cei ce aderaseră la acțiunile lor să lupte fără frică împotriva armatei române, pentru că în ajutor le va veni Armata Roșie, care s-ar afla deja în Basarabia, ocupând Cetatea Albă și înaintând spre Tatar-Bunar.
Un alt participant la rebeliunea de la Tatar-Bunar, Leonte Țurcanu din Nerușai, a mărturisit la același proces că Nenin s-a prezentat drept student, sosit din Rusia în Basarabia să organizeze comitete revoluționare. Nenin a luat legătura cu el de mai multe ori pentru a se informa despre situația comitetelor revoluționare, oferindu-i două cărți: Abecedarul comunist și Armata Roșie. Potrivit lui Leonte Țurcanu, Nenin ar fi fost la Odessa, apoi la Moscova, unde a participat la un congres bolșevic, iar la întoarcere a informat toate comitetele din Basarabia despre ajutorul promis din partea Armatei Roșii în cazul declanșării revoluției. Nenin le-ar mai fi spus că s-au adus arme din Rusia în august (1924), care au fost depozitate la Ivan Robotă din satul Cișmea.
Dimitrie Sivcone din Akmanghit, un alt participant la rebeliune, s-a infiltrat în mișcarea bolșevică în 1923, tot la îndemnul lui Nenin. În timpul cercetărilor, el a vorbit despre adunările care se făceau sub conducerea lui Nenin și Kolțăv, unde li se vorbea despre legăturile acestor comitete cu armata lui Kotovski, ce urma să vină în ajutor la începutul revoluției; de asemenea, era la curent cu faptul că pentru aceste acțiuni au fost aduse arme din Rusia în Basarabia.
Din depozițiile celor arestați reieșea pregătirea foarte bună a agenților comuniști, care alcătuiau comitetul din sudul Basarabiei. De pildă, despre agentul Nicolae Șișman se spunea că era bine instruit, cunoștea limbile rusă, română, bulgară, poseda arta deghizatului. știa să facă față oricărei situații“.[17] După cum vedem, agenții bolșevici au fost informați mai dinainte despre o eventuală intervenție a trupelor lui Kotovski. Problema este că acest plan nu s-a materializat, și suntem îndreptățiți să considerăm că nici nu s-a dorit să fie aplicat.
Ca urmare a eșecului tentativei de lovitură de stat din Basarabia a fost deschis un adevărat al doilea front antiromânesc, de data aceasta cu un caracter propagandistic. În Statele Unite activau așa-numitele „Societăți basarabene” care aveau drept scop dezinformarea comunității internaționale cu privire incidentele petrecute între România și U.R.S.S. Aceste societăți erau conduse de Biroul pentru Studierea Problemei Basarabenilor de la Moscova, care includea reprezentanți din Comitetul Central al P.C.U.S., Statul-Major al Armatei Roșii, Comisariatul Străin, Asociația Uniunilor pentru Legături Culturale cu Străinătatea (V.O.K.S.) și din conducerea R.A.S.S.Moldovenească (creată după revoltă) Komintern și Profintern.[18]
Raportul Serviciului Secret de Informații (S.S.I.) din 1937 cu privire la campania de propagandă și dezinformare de pe continentul european îl putem găsi în cartea profesorului Larry L. Watts „Ferește-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România“:
„Centrala sovietică a societăților basarabene, împreună cu secțiile sale externe, editează și distribuie un mare număr de broșuri care denigrează și insultă România în străinătate. Printre aceste broșuri menționăm: Le rapt de la Bessarabie et l‘union la Roumanie, Le Bessarabie et la paix européene, Das rumanische Verwassung in Bessarabien, Bessarabien und die Vereinigung mit Rumanien, Was rumenische Heer in Bessarabien?, Historiche Rechte un Statistik.
Aceste lucrări au apărut și în limba cehă la Praga. În Belgia apare periodicul La Bessarabie Oprimée, organ al „Asociației emigranților basarabeni” – secția belgiană a Societății Basarabene – și a „Cercului basarabean – belgian”.
La Moscova, centrala sovietică a Societății Basarabene editează și distribuie oficialul Krasnaia Basarabia (Basarabia Roșie) în întreaga Europă. Coperta pulicației reprezintă harta Basarabiei pe un fundal roșu, cu o frontieră de culoare neagră precum silueta unei femei cu mâinile legate la spate, spre care sunt îndreptate, din direcția României, un tun și două baionete. Lozinca „Muncitori din toate țările uniți-vă!” este înlocuită cu textul „Ocupanți români, jos mâinile de pe Basarabia!“.[19]
Astfel, Otdiel Mezhdunarodnoi Sviazi (O.M.S.), condus de Willi Müzenberg și ajutorul său, Lázló Dobos (alias Louis Gibarti), și-a canalizat tot efortul spre propaganda antoromânească. Ziarele sovietice au început să publice așa-numitele scrisori din partea grupurilor de țărani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome, montând apoi o campanie „umanitară” internațională împotriva Bucureștiului pentru eliberarea „țăranilor și muncitorilor nevinovați” aduși în fața tribunalului.[20] Instrucțiunile au fost clare în acest sens: convingerea opiniei publice internaționale că o eventuală intervenție militară sovietică în România ar trebui considerată „legitimă“. Pe de altă parte, deși operațiunea de la Tatar-Bunar a făcut parte dintr-un plan bine întocmit de centrele de peste Nistru, ea a fost parcă sortită eșecului în mod premeditat. Din păcate, în stadiul actual al informației, nu se pot formula decât ipoteze. Analizând cauzele eșuării acțiunilor din septembrie 1924 din sudul Basarabiei, Comitetul regional din Basarabia, în rezoluția adoptată la ședința din 12 iulie 1925, arăta:
„O condiție indispensabilă a unei asemenea acțiuni comune este însă renunțarea categorică la gândul de organizare a revoluției în Basarabia dincolo de Nistru, independent de mișcarea generală din România“,[21] cu alte cuvinte Komintern-ul ar trebui să aibă mai multă încredere în comuniștii români pentru viitoarele acțiuni. Astăzi, este vehiculată un alt tip de dezinformare cu privire la faptul că „răscoala” ar fi fost inițiativa personală a activiștilor din ilegalitate, care, într-o anumită măsură, ar fi dezinformat Moscova. O astfel de opinie este susținută de istoricul rus Mihail Meltiuhov, ale cărui informații nu pot fi verificate în niciun fel.[22]
În vest o adevărată pleiadă de intelectuali precum Romain Rolland și Henri Barbusse au fost înrolați în campania de denigrare a României prin asociația antifascistă Amsterdam-Pleyel, unde activa agentul O.M.S., Alex Kellerman (alias Sándor Nogradi). Barbusse vine chiar în România pentru a împiedica procesul[23] și descrie experianța participării la „Procesul celor 500” în cartea sa Călăii.
Așadar, la Tatar-Bunar a fost vorba de o acțiune armată organizată de pe teritoriul U.R.S.S. prin conlucrare cu agenții comuniști infiltrați în provincie și membrii P.C.R. având următoarele obiective reale ale acțiunii: destabilizarea situației din România și declanșarea unei campanii de propagandă și dezinformare în spațiul occidental, ca obiectiv minim; în cazul unui succes al rebeliunii, desprinderea Basarabiei de statul român prin intervenția Armatei Roșii, obiectiv mediu; în sfârșit, crearea unei situații haotice în România și Bulgaria, obiectiv maxim (geopolitic).
