Cuprins
Biografie
Heinrich Luitpold Himmler s-a născut la München, într-o familie bavareză din clasa de mijloc. Tatăl său, Joseph Gebhard Himmler, a fost profesor la [1] la prestigiosul liceu Wittelsbacher Gymnasium din München; a fost de asemeni directorul liceului. Mama sa a fost Anna Maria Himmler (născută Heyder), de religie romano-catolică. Himmler a avut doi fraţi, Gebhard Ludwig Himmler (n. 29 iulie 1898) şi Ernst Hermann Himmler (n. 23 decembrie 1905)[2]. Copilăria lui Himmler a fost relativ normală, părinţii erau severi, ocupându-se activ de educaţia copiilor lor.
Prenumele Heinrich i-a fost ales după naşul său, prinţul Heinrich de Wittelsbach din familia regală a Bavariei, căruia Himmler tatăl îi fusese tutore[3]. Din 1910, Himmler a fost elev la liceul umanist „Wilhelm” din München, apoi la liceul umanist din Landshut (astăzi "Liceul Hans Carossa"), după ce familia se mutase în acest oraş bavarez. Himmler a fost un elev bun, făcând faţă mai puţin în orele de educaţie fizică. La îndrumarea tatălui, Himmler a ţinut un jurnal de la vârsta de zece până la aceea de 24 de ani. Activităţi extraşcolare: şahul, clavecinul, filatelia şi horticultura. În copilărie şi adolescenţă, Himmler avea inhibiţii în raporturile cu persoanele de sex opus.[4]
Potrivit însemnărilor din jurnal, după izbucnirea primului război mondial, Himmler se interesa mult de situaţia de pe front. A insistat ca tatăl său să se folosească relaţiile cu casa regală Wittelsbach, pentru a-i obţine un post de ofiţer cadet. Părinţii s-au opus, dar i-au permis să se pregătească, după absolvirea şcolii în 1918, în regimentul nr. 11 bavarez. Tot în 1918 războiul s-a terminat, cu înfrângerea Germaniei. Odată cu Tratatul de la Versailles, care obliga Germania să-şi reducă drastic forţa armată, au fost curmate aspiraţiile privind cariera de ofiţer de carieră. Himmler a fost scos din cadrul activ al armatei.
Între 1919 şi 1922 Himmler a studiat agronomia la Universitatea Tehnică din München, după ce fusese ucenic la o fermă.[5]. De la obţinerea diplomei până la tentativa de puci a lui Hitler (1923), Himmler a fost salariat al laboratorului unei fabrici de îngrăşăminte chimice din München. În studenţie, a fost membru în două asociaţii studenţeşti de tip „Burschenschaft”, naţionaliste, din categoria „schlagende Verbindungen” (verbatim: „asociaţii care lovesc”), în care se practica duelul cu sabia şi „mensura” (aplicarea de tăieturi — „Schmisse” — pe obraz, în duel ritualizat). Himmler a dus un stil de viaţă castă până când a început să-şi arate interesul pentru fiica proprietarului restaurantului unde era abonat. În jurnalul său, Himmler compară această întâlnire cu dorinţa a avea o soră. Mai târziu, tânăra l-a respins.
Ca jucător de şah experimenat, Himmler compara şahul cu lupta dintre două naţiuni. În jurnal, Himmler se autoconsidera catolic devotat şi că nu se va îndepărta niciodată de Biserică, ceea ce avea să facă totuşi, odată ajuns în zenitul carierei politice criminale.
În noiembrie 1923, Himmler a participat la puciul Luddendorff-Hitler (zis „Puciul berii”) coordonat militar de fostul căpitan Ernst Röhm. În 1928 s-a însurat cu Margarete Siegroth, care era cu şapte ani mai în vârstă decât Himmler, divorţată şi de confesiune lutherană. Din punct de vedere fizic ea reprezenta pentru Himmler idealul rasial nordic (blondă, ochi albaştri etc.). Au avut o fiică, Gudrun (n. 8 august 1929). Himmler îşi adora fiica, alintând-o Püppi (păpuşică). Mai târziu Margarete a adoptat un fiu, neglijat de Himmler. Soţii s-au separat în 1940 fără a divorţa. Himmler a avut doi copii ilegitimi - fiul Helge (n. 1942) şi fiica, Nanette Dorothea (n. 1944) - cu secretara sa, Hedwig Potthast.
Ascensiunea în SS
Începuturile în SS (1927–1934)
Între 1919-1923, Himmler a fost membru în Bayerische Volkspartei (Partidul Popular Bavarez), conservator catolic şi regionalist. Aderarea la Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German (nazist) a avut loc la 2 august 1923, prin intermediul „liga artamanilor” („Bund Artam”), aripa naţionalistă a „mişcării tineretului” („Jugendbewegung”), la care aderase tot în 1923. La puciul lui Hitler şi al generalului Erich Ludendorff, Himmler a luat parte ca membru în unitatea paramilitară Freikorps, sub comanda lui Ernst Röhm. (În timpul guvernării social-democrate, formaţiunile Freikorps zădărniciseră în 1919 insurecţiile comuniste din câteva regiuni ale Germaniei, desfiinţând şi efemera „republică sovietică” de la München.) În 1924, Himmler s-a alăturat organizaţiei „Mişcarea naţional-socialistă pentru libertate” a generalului Ludendorff. A mai făcut parte până în 1926 dintr-o asociaţie a ofiţerilor naţionalişti, avându-l coleg pe şeful său ierarhic Ernst Röhm. În 1925, Himmler a aderat şi la SA (Sturmabteilung), formaţiunea paramilitară a partidului nazist. După câteva luni, a aderat la noua forţă paramilitară a partidului, la SS (Schutzstaffel). Avea numărul de membru 168.
În 1927 a fost numit Reichsführer-SS adjunct. După retragerea în 1929 a comandatului SS Erhard Heiden (asasinat în 1933 din ordinul lui Himmler de subordonaţii lui Heydrich), Himmler a gradul suprem al organizaţiei, Reichsführer-SS. SS-ul avea atunci 280 de membri şi era doar un batalion în sânul forţei paramilitare SA.
În 1933, naziştii odată ajunşi la putere în Germania, SS-ul a avut un efectiv de 52.000 de membri. Aderarea se făcea pe criteriul rasist de apartenenţă la aşa-zisa rasă „ariană”. Ajuns în SA la gradul de Gruppenführer (fusese Oberführer), asistat de locţiitorul său Reinhard Hedyrich, Himmler a început demersurile vizând scoaterea SS-ului de sub tutela SA-ului. În toamna anului 1933, SS-ul a adoptat uniforme negre (concepute de Hugo Boss), în locul celor brune ale combatanţilor SA. Ceva mai târziu, Himmler a fost avansat în rangurile de SS-Obergruppenführer şi Reichsführer-SS, devenind egalul comandanţilor SA.
[[Imagine:Heinrich Himmler, Richard Heydrich, Karl Wolf.JPG|thumb|right|200px|Heinrich Himmler (stânga), la Obersalzberg, mai 1939], împreună cu (de la stânga la dreapta): Reinhard Heydrich, Karl Wolff şi un asistent neidentificat]
Himmler, Hermann Göring şi generalul Werner von Blomberg, cu asentimentul lui Hitler, au decis în 1934 că SA şi comandantul său Ernst Röhm erau o ameninţare pentru conducerea nazistă. Röhm reprezenta aripa cu tendinţe socialiste mai puternice în nazism şi considera că, deşi mişcarea nazistă preluase realmente puterea, „adevărata revoluţie” încă nu ar fi avut loc. O parte din ceilalţi lideri nazişti s-au temut că Röhm şi SA ar fi intenţionat să dea o lovitură de stat. Din acest motiv au hotărît lichidarea capilor formaţiunii SA. Hitler i-a împuternicit pe cei Göring şi Himmler să se ocupe de aceasta. Cei doi, asistaţi de Reinhard Heydrich, Kurt Daluege şi Walter Schellenberg, au dispus atât execuţia lui Röhm (făptuită de Theodor Eicke)şi a altor comandanţi SA. Cu acelaşi prilej au fost lichidate unele personalităţi indezirabile, între care unul dintre activiştii şi ideologii nazişti dintre fraţii Strasser, Gregor Strasser, precum şi fostul cancelar, generalul de armată Kurt von Schleicher, regizorul din culise, în iarna 1932/1933, al numirii lui Hitler în funcţia de cancelar al Germaniei). Asasinatele au avut loc la 30 iunie 1934, data intrând în istorie sub denumirea „noaptea cuţitelor lungi”. A doua zi, SS-ul a devenit o organizaţie independentă a partidului nazist.
Consolidarea puterii
În 1936 Himmler a căpătat autoritatea poliţienească supremă, fiind comandantul organizaţiei Ordnungspolizei (poliţia ordinii), căreia îi erau subordonate toate serviciile de poliţie din Germania. Autoritatea deplină de şef al poliţiilor, Himmler a avut-o însă abia în 1943, când a fost numit ministru de interne. Himmler a pus bazele atât poliţiei politice Gestapo (Geheime Staatspolizei, „Poliţia secretă de stat”), cât şi ale reţelei de centre de detenţie, între care temutele lagăre de concentrare. După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, au mai fost înfiinţate unele lagăre de concentrare neaflate sub controlul SS şi al lui Himmler. În 1943, după criticile venite din partea populaţiei ca urmare a înfrângerii suferite de armata germană la Stalingrad, aparatul de partid s-a declarat dezamăgit de eficienţa Gestapoului în eliminarea acestor critici. În consecinţă, au fost înfiinţate structuri concurente Gestapoului numite „detaşamentele politice” (politische Staffeln).
Odată cu numirea sa din 1936, Himmler a primit autoritate ministerială şi asupra poliţiei judiciare (Kripo, Kriminalpolizei), care a fuzionat cu Gestapo formând Sicherheitspolizei (poliţia de securitate), sub comanda lui Reinhard Heydrich. Astfel, Himmler devenea şeful tuturor poliţiilor civile. După izbucnirea conflagraţiei mondiale, Himmler a înfiinţat structura umbrelă a forţelor poliţieneşti numită Reichssicherheitshauptamt (Oficiul suprem al Securităţii Reichului), în cadrul căreia Gestapo, Kripo şi SD (Sicherheitsdienst, „Serviciul de Securitate”) au fost subordonate ca servicii departamentale (direcţii). Totodată, SS şi-a creat forţa armată proprie, numită iniţial SS-Verfügungstruppe şi redenumită apoi Waffen-SS („SS-Arme”).
Războiul lui Himmler împotriva evreilor
După noaptea cuţitelor lungi, organizarea şi administrarea lagărelor de concentrare au fost puse pe seama trupelor SS-Totenkopf („cap de mort”). Atribuţia le-a fost extinsă în 1941 şi asupra lagărelor de exterminare din Polonia. SS, prin intermediul serviciului de informaţii SD (Sicherheitsdienst), a avut drept obiectiv identificarea evreilor, ţiganilor (populaţia sinti şi roma), a homosexualilor, a comuniştilor şi a altor persoane cu afiliaţii culturale, religioase, rasiale sau politice considerate de nazişti incompatibile cu ideologia nazistă sau văzute aparţinând altor rase, considerate ideologic drept „rase inferioare”, de Untermenschen („suboameni”). Aceste segmente de populaţie urmau să fie internate în lagăre de muncă forţată şi cu regim de exterminare. Himmler a înfiinţat primul lagăr de concentrare la Dachau, lângă München (vezi imaginea), la 22 martie 1933, şi devenit unul dintre principalii arhitecţi ai holocaustului. El şi regimul s-au folosit elemente de credinţă păgână şi fanatism rasist nazist pentru a justifica genocidul multor milioane de oameni. Himmler avea planuri similare pentru Polonia, intelectualii polonezi urmând a fi lichidaţi, restul populaţiei urmând să beneficieze numai de un nivel şcolar primar.
În contrast cu Hitler, Himmler inspecta periodic lagărele. În timpul unei de vizite, Himmler a asistat la o execuţie în masă a evreilor polonezi şi se spune că i s-a făcut rău când stropi din creierul unei victime săriseră pe haina sa. După eveniment au fost adoptate modalităţi mai „igienice” de exterminare, culminând cu camerele de gazare a victimelor.
Himmler era agrenat în activitatea menită să „primenească” rasa, în vederea sporirii elementelor aşa-zisei „rase superioare”, de „arieni” (blonzi, cu ochi albaştri), la aceasta el crezând că îi erau utile cunoştinţele şi experienţa acumulate la o fermă ca crescător păsări.[6]
Discursul din Poznań
La 4 octombrie 1943, în timpul unuei întruniri secrete a personalului SS în Poznań (fostul Posen, astăzi în Polonia) Himmler s-a referit explicit în discursul rostit cu acel prilej la exterminarea evreilor:[7] [8]
„Vreau să mai menţionez, în faţa dvs., un capitol foarte dificil. Să rămână rostit pe şleau între noi, şi totuşi în public nu vom vorbi niciodată despre aceasta. Tot atât de puţin (vom vorbi) pe cât am ezitat la 30 iunie să ne achităm de obligaţia impusă de ordinul să punem la zid şi să împuşcăm camarazi care au avut abateri. Nu am vorbit niciodată despre aceasta şi nu vom vorbi. A fost în noi, slavă Domnului, un tact de la sine înţeles, să nu discutăm niciodată unii cu alţii despre aceasta, deşi pe fiecare l-au trecut fiorii şi fiecăruia i-a fost clar că data viitoare va face din nou la fel, dacă i se ordonă şi dacă este necesar.
Mă refer (acum) la „evacuarea evreilor”: la nimicirea poporului evreu. Ţine de chestiunile rostite cu uşurinţă. Orice tovarăş de partid vă va spune „Poporul evreu este nimicit, doar stă scris foarte clar în programul nostru, facem lichidarea evreilor, nimicirea, mare scofală, o nimica toată!” Şi pe urmă vin toţi, toţi cei 80 de milioane de nemţi cuminţi şi fiecare are câte un evreu cumsecade. Spune: toţi ceilalţi sunt porci şi acesta este un evreu excepţional.
Şi nimeni nu a văzut, nu a trăit aceasta. Dintre voi, cei mai mulţi veţi şti (curând) cum este când zac laolaltă 100 de cadavre, când zac 500 sau 1000. Şi să înduri aşa ceva şi să rămâi cu o purtare ireproşabilă (cu excepţia unor slăbiciuni omeneşti) este ceea ce ne-a călit şi ceea ce este o filă de glorie niciodată pomenită şi niciodată de menţionat.
Dat fiind că ştim cât de greu ne-ar fi dacă în fiece oraş în toiul bombardamentelor, la greutăţile războiului şi la toate privaţiunile i-am mai avea pe evrei sabotând pe ascuns, agitând şi instigând. Ne-am afla în situaţia anilor 1916-1917, avându-i pe evrei în continuare în trupul poporului.
Le-am luat bogăţiile, iar eu am dat ordin strict, executat de obergruppenführerul Pohl, am transferat toate aceste bogăţii fără excepţie în Reich, către stat. Nu am oprit nimic pentru noi. Unii, care au contravenit ordinului vor fi pedepsiţi, în baza unui ordin dat de mine, pe care l-am dat de la început: cine îşi însuşeşte doar o marcă va fi al morţii.
S-au înregistrat în acest sens abateri ale unui număr de SS-işti. Nu sînt foarte mulţi, dar vor fi ai morţii – FĂRĂ MILĂ! Avem dreptul moral, am avut obligaţia faţă de poporul acesta, care voia să ne omoare, să-l omorîm. Dar nu avem dreptul să ne îmbogăţim nici măcar cu o blană, cu o marcă, cu o ţigaretă, cu un ceasornic sau altceva. Nu avem acest drept. Căci nu vrem ca la urmă, deoarece exterminăm bacilul, să ne îmbolnăvim de bacil şi să murim.
Nu voi tolera niciodată nici măcar apariţia şi stabilirea unui mic putregai. Ci, acolo unde va apărea vom cauteriza împreună locul contaminat. Dar putem spune: ne-am achitat de această cea mai grea sarcină din dragoste pentru poporul nostru. Şi nu ne-am ales din aceasta cu nicio daună interioară, în sufletul, în caracterul nostru.”
Al doilea război mondial
Înainte de invadarea la 22 iunie 1941 a URSS, Himmler a dispus pregătirea SS-ului pentru lichidarea a ceea ce propaganda numea forţele „iudeo-bolşevice”. Himmler obişnuia să facă o analogie între Germania nazistă şi cruciadele creştine. SS-ul a adunat voluntari din toată Europa, între care danezi, norvegieni, suedezi, olandezi, belgieni, francezi, iar după izbucnirea războiului: ucraineni, letoni, lituanieni, estoni, chiar şi musulmani bosniaci şi tătari. Propaganda nazistă încerca să acrediteze ideea că ar fi fost o cruciadă paneuropeană pentru salvgardarea valorilor europene.
În 1942, Reinhard Heydrich, mâna dreaptă a lui Himmler, a murit la Praga, grav rănit într-un atentat făptuit de agenţi cehi paraşutaţi de britanici. Ca represalii împotriva populaţiei cehe, Himmler a dispus distrugerea satului ceh Lidice şi lichidarea populaţiei de sex bărbătesc în vârstă de cel puţin 15 ani (172 de persoane). 98 de băieţi de până la această vârstă au fost duşi într-un lagăr de concentrare din Łódź (Polonia). Cu excepţia a 12, trimişi la „germanizare”, ceilalţi au fost fost gazaţi în lagărul de la Kulmhof. Femeile (195) au fost deportate în lagărul de concentrare din Ravensbrück, unde 52 au fost omorîte.
Implicarea liderilor serviciul de informaţii al armatei, Abwehr, îndeosebi a şefului acestuia, amiralul Wilhelm Canaris, în complotul împotriva lui Hitler (soldat cu nereuşita încercării loviturii de stat din 20 iulie 1944), l-a determinat pe Hitler să dizolve Abwehr-ul şi să ofere SS-ului controlul tuturor serviciilor de informaţii germane. Aceasta a sporit şi mai mult puterea personală a lui Himmler. Curând s-a aflat că generalul Friedrich Fromm, comandant-şef al Armatei de rezervă, a fost implicat în complot. În postul său a fost numit Himmler.
La sfârşitul anului 1944, Himmler a fost numit comandant şef al grupului de armate din regiunea Rinului superior („Heeresgruppe Oberrhein”), care lupta în Alsacia, pe malul stâng al Rinului, împotriva Armatei a Şaptea a Statelor Unite şi a Armatei Întâi franceză. Himmler şi-a păstrat postul până la începutul anului 1945, când Hitler l-a pus (la propunerea lui Martin Bormann, care îl ştia pe Himmler era strateg slab) comandant al Grupului de armate de la Vistula („Heeresgruppe Weichsel”), pe frontul de est. Alegerea a fost catastrofală, Himmler fiind înlocuit urgent cu generalul Gotthard Heinrich.
Înfrângerea Germaniei fiind iminentă, Himmler era considerat drept succesor a lui Hitler ca führer al Germaniei. Însă, după război s-a aflat că Hitler nu l-a avut în vedere ca succesor, nici măcar înainte de trădarea acestuia. Hitler a conchis că autoritatea lui Himmler ca lider al SS-ului ar fi putut genera ură, iar partidul l-ar fi respins.
Discursul controversat
În 1939, Himmler a vorbit despre cât de util ar fi dacă fiecare bărbat (chiar dacă este căsătorit) ar avea o amantă. A spus asta pentru că el credea că o naţiune are nevoie de mai mulţi oameni având în vedere numărul de bărbaţi ucişi în război.
Negocierile de pace, capturarea, şi moartea
În iarna dintre 1944-1945, Waffen-SS număra 910.000 membri. Cu membrii de rând, Allegemeine-SS (cel puţin pe hârtie), rezultă un număr de două milioane de membri. Totuşi, în primăvara anului 1945, Himmler şi-a pierdut încrederea că Germania ar mai fi putut ieşi victorioasă din război, încredere pierdută mai ales după discuţiile cu subordonaţii săi Felix Kersten şi Walter Schellenberg.[9] A crezut că Germania ar fi putut obţine pacea cu Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. L-a contactat la Lübeck (aproape de Danemarca) pe contele Folke Bernadotte al Suediei şi a început negocierile vizând capitularea pe frontul de vest. Hitler l-a declarat trădător şi i-a anulat titlurile şi rangurile. Succesor al lui Hitler a fost numit Joseph Goebbels, care, de-a lungul carierei, a avut mai multe dispute cu Himmler. Hitler l-a declarat trădător şi pe Hermann Göring, care ar fi avut anterior şanse să fie desemnat ca succesor al lui Hitler.
Negocierile cu contele Bernadotte au eşuat. Nemaiputându-se întoarce la Berlin, Himmler s-a alăturat amiralului Karl Dönitz, comandantul forţelor germane din nordul frontului vestic, lângă oraşul Plön. Dönitz l-a respins pe Himmler, spunându-i că nu mai avea loc în guvernarea Germaniei. În consecinţă, Himmler l-a contactat pe generalul american Dwight Eisenhower, comunicându-i că va capitula faţă de Aliaţii occidentali cu condiţia să nu fie judecat ca lider nazist. Un exemplu al stării mentale precare a lui Himmler este cererea personală remisă lui Eisenhower în care revendica pentru sine postul de ministru al poliţiei într-un guvern german postbelic. A mai menţionat că nu ştia ce să facă la o eventuală întrevedere cu generalul american: să-l salute cu salutul nazist sau să dea mâna cu comandantul american. Eisenhower a refuzat să aibă vreo legătură cu Himmler şi a declarat că acesta era criminal de război.
Nedorit de foştii colegi şi vânat de Aliaţi, Himmler a „rătăcit” câteva zile în împrejurimile oraşului Flensburg (aproape de Danemarca), capitala regiunii guvernate de Dönitz. Încercând să scape de arestare, s-a deghizat în sergent-major al poliţiei militare, cu numele „Heinrich Hitzinger”, şi-a ras mustaţa[10] şi spera să se reîntoarcă în regiunea natală,Bavaria. Avea asupra sa un set complet de documente contrafăcute, însă a stârnit suspiciune în oraşul Bremen, la un punct de control militar britanic. A fost arestat la 22 mai 1945 de sergentul Arthur Britton şi a fost recunoscut imediat. Himmler urma să compară, împreună cu alţi lideri, la tribunalul de la Nürnberg, inculpat pentru crime de război, crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii, însă s-a sustras judecării sinucigându-se cu cianura de potasiu dintr-o capsulă pe care britanicii nu i-o descoperiseră la timp.
Ultimele sale cuvinte au fost: Ich bin Heinrich Himmler! (Eu sunt Heinrich Himmler!). Cadavrul lui Himmler a fost înhumat într-un mormânt nemarcat (necunoscut şi astăzi) din cimitirul oraşului Lüneburg.
Ipoteze alternative
Mai târziu s-a afirmat că persoana care s-a sinucis nu ar fi fost Himmler, ci o sosie a lui. S-a susţinut că Himmler s-a ascuns în satul Strones din Waldviertel, o zonă împădurita din Austria Inferioară, aproape de Viena, unde ar fi pregătit regruparea SS-ului.
Probabilitatea ca Himmler să fi avut o sosie este menţionată şi în cartea SS-1: moartea improbabilă a lui Heinrich Himmler, de Hugh Thomas, publicată în 2001. Thomas a avut acces la datele privind autopsia lui Himmler. Aceste date sunt atât de amănunţite, încât cuprind şi detalii despre cantitatea de păr din urechi (p. 172). Totuşi datele nu menţionează o cicatrice (în forma de V) pe care o avea Himmler.
O carte recent publicată de autorul american Joseph Bellinger şi întitulată Himmler's Death (Moartea lui Himmler) oferă altă teorie alternativă despre moartea lui Himmler, susţinând că acesta ar fi fost asasinat în mai 1945 de anchetatorii britanici împreună cu alţi ofiţeri germani de rang înalt din organizaţia de rezistenţă Werwolf. Cartea lui Bellinger a fost întâi publicată în Germania de editura Arndt Kiel.
O carte similară, Războiul Secret a lui Himmler de Martin Allen, face afirmaţii asemănătoare, bazându-se pe documente provenite din arhivele
