Înainte ca Marele Forum al Pacii, care
si-a deschis lucrarile în capitala Frantei, la 18 ianuarie 1919, sa
recunoasca unirea Transilvaniei cu România, a existat o alta
recunoastere internationala a justetei cauzei românesti, cel putin la
fel de importanta ca si cea a guvernelor tarilor lumii. Este vorba de
recunoasterea opiniei publice internationale.
Un fapt recunoscut
La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase sa mai fie apanajul unui grup restrâns de cunoscatori, cum fusese în Evul Mediu, si devenise, treptat, un fapt comun, cunoscut si recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internationale. Contribuisera la aceasta românii ardeleni însisi, prin revolta lui Horea, Closca si Crisan, prin unirea unei parti a românilor ardeleni cu Biserica Catolica si activitatea “Scolii ardelene”, prin revolutia de la 1848 si miscarea “memorandista” etc. Iar, la 1 Decembrie 1918, când, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenti la Marea Adunare Nationala au votat unirea teritoriilor românesti din partea ungara a fostei monarhii habsburgice cu Tara, opinia publica internationala, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justitie si normalitate, a carui împlinire era doar o chestiune de timp.
Iar timpul, în sfârsit, venise!
La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase sa mai fie apanajul unui grup restrâns de cunoscatori, cum fusese în Evul Mediu, si devenise, treptat, un fapt comun, cunoscut si recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internationale. Contribuisera la aceasta românii ardeleni însisi, prin revolta lui Horea, Closca si Crisan, prin unirea unei parti a românilor ardeleni cu Biserica Catolica si activitatea “Scolii ardelene”, prin revolutia de la 1848 si miscarea “memorandista” etc. Iar, la 1 Decembrie 1918, când, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenti la Marea Adunare Nationala au votat unirea teritoriilor românesti din partea ungara a fostei monarhii habsburgice cu Tara, opinia publica internationala, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justitie si normalitate, a carui împlinire era doar o chestiune de timp.
Iar timpul, în sfârsit, venise!
Specialistii sunt chemati sa-si spuna cuvântul
Conferinta de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relatiilor internationale, fara îndoiala, în primul rând prin importanta hotarârilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar si soarta unor natiuni, inclusiv a natiunii române. Ea se remarca însa si prin rolul important pe care l-au jucat expertii si oamenii de stiinta în impunerea unor decizii ale “Consiliului celor Patru Mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta si Italia). Practic, nu a existat pâna atunci si nici dupa aceea o conferinta de pace în care rolul specialistilor si al oamenilor de stiinta sa fie atât de mare în determinarea hotarârilor luate de oamenii politici ai lumii.
Conferinta de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relatiilor internationale, fara îndoiala, în primul rând prin importanta hotarârilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar si soarta unor natiuni, inclusiv a natiunii române. Ea se remarca însa si prin rolul important pe care l-au jucat expertii si oamenii de stiinta în impunerea unor decizii ale “Consiliului celor Patru Mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta si Italia). Practic, nu a existat pâna atunci si nici dupa aceea o conferinta de pace în care rolul specialistilor si al oamenilor de stiinta sa fie atât de mare în determinarea hotarârilor luate de oamenii politici ai lumii.
Comisia americana vine cu o propunere realista
În SUA, înca din 1917, a fost creata o Comisie de investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al presedintelui Woodrow Wilson. Din comisie mai faceau parte, printre altii, profesorul Clive Day, seful Departamentului de Stiinte Politice al Universitatii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie la Scoala Normala din Montclaire, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunosteau dreptul poporului român la unitate national-statala. “Românii - se arata într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. - traiesc astazi pe locurile unde au trait cu cincisprezece secole în urma stramosii lor daci si romani”.
În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o facea presedintelui Wilson, se sustinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria si doua treimi din Banat. Frontiera propusa era foarte apropiata de cea pe care, în final, Conferinta o va stabili între România si Ungaria.
În SUA, înca din 1917, a fost creata o Comisie de investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al presedintelui Woodrow Wilson. Din comisie mai faceau parte, printre altii, profesorul Clive Day, seful Departamentului de Stiinte Politice al Universitatii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie la Scoala Normala din Montclaire, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunosteau dreptul poporului român la unitate national-statala. “Românii - se arata într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. - traiesc astazi pe locurile unde au trait cu cincisprezece secole în urma stramosii lor daci si romani”.
În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o facea presedintelui Wilson, se sustinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria si doua treimi din Banat. Frontiera propusa era foarte apropiata de cea pe care, în final, Conferinta o va stabili între România si Ungaria.
Comisia britanica sustine Unirea pe principiul nationalitatilor
În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department - P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. faceau parte eminenti cunoscatori ai situatiei din Europa Centrala si de Sud-Est, precum Harold Nicolson si Allen Leeper, dar Departamentul se baza si pe prestigiosi colaboratori precum Robert Seton-Watson si altii. Acest grup, înca din 1916, când guvernul britanic nu luase înca în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinara capacitate de anticipare a evolutiilor politice din regiune, avansa ideea disparitiei Imperiului, a carui existenta era în contradictie cu aspiratiile de libertate si unitate nationala ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o alta lucrare - Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activitatii P.I.D., sustinea unirea Transilvaniei si Banatului cu România, pe baza principiului nationalitatilor.
În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department - P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. faceau parte eminenti cunoscatori ai situatiei din Europa Centrala si de Sud-Est, precum Harold Nicolson si Allen Leeper, dar Departamentul se baza si pe prestigiosi colaboratori precum Robert Seton-Watson si altii. Acest grup, înca din 1916, când guvernul britanic nu luase înca în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinara capacitate de anticipare a evolutiilor politice din regiune, avansa ideea disparitiei Imperiului, a carui existenta era în contradictie cu aspiratiile de libertate si unitate nationala ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o alta lucrare - Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activitatii P.I.D., sustinea unirea Transilvaniei si Banatului cu România, pe baza principiului nationalitatilor.
Expertii francezi vin cu o solutie favorabila
Si guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care sa faca propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrala. Doi membri ai Comitetului - André Tardieu si geograful Emmanuel de Martonne -, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat solutia cea mai favorabila României.
Datorita situatiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experti în vederea pregatirii documentatiei si lucrarilor necesare pentru apararea drepturilor tarii la Conferinta Pacii. Dar când s-a negociat “pacea” cu Puterile Centrale, semnata la 7 mai 1918, la Bucuresti, guvernul Marghiloman a reusit sa prezinte un excelent studiu în care se demonstra caracterul românesc al Dobrogei. Din pacate, factorul politic antiromânesc a primat însa atunci, si nu argumentele si dreptatea.
Si guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care sa faca propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrala. Doi membri ai Comitetului - André Tardieu si geograful Emmanuel de Martonne -, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat solutia cea mai favorabila României.
Datorita situatiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experti în vederea pregatirii documentatiei si lucrarilor necesare pentru apararea drepturilor tarii la Conferinta Pacii. Dar când s-a negociat “pacea” cu Puterile Centrale, semnata la 7 mai 1918, la Bucuresti, guvernul Marghiloman a reusit sa prezinte un excelent studiu în care se demonstra caracterul românesc al Dobrogei. Din pacate, factorul politic antiromânesc a primat însa atunci, si nu argumentele si dreptatea.
Profesionalismul specialistilor români
Delegatia româna la Conferinta de la
Paris, condusa de primul ministru I.I.C. Bratianu, a avut însa în
componenta sa valorosi experti în domenii variate: juridic (Eftimie
Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic si financiar
(G. Caracostea, dr. Creanga, C. Crisan, N. Flondor, Eugen Neculce),
geologie (Ludovic Mrazec), geografie si etnografie (Caius Brediceanu,
Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc. Notele,
memorandumurile, aide-mémoire-urile etc. înaintate reprezentantilor
marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în
mâinile lor puterea deciziei, se caracterizeaza prin înalt
profesionalism, argumentatie moderna, sobra si, lucru demn de remarcat,
prin respectul datorat popoarelor vecine.
Dar nu numai învingatorii - “mari” sau “mici” - au apelat la oamenii de stiinta în vederea pregatirii participarii lor la Conferinta de Pace, ci si tarile aflate în rândul celor învinsi. Pentru ca - într-un anumit sens - Conferinta de la Paris era “un altfel de razboi”, pe care cei învinsi pe câmpul de lupta au sperat si au cautat sa nu-l piarda si la masa verde.
Dar nu numai învingatorii - “mari” sau “mici” - au apelat la oamenii de stiinta în vederea pregatirii participarii lor la Conferinta de Pace, ci si tarile aflate în rândul celor învinsi. Pentru ca - într-un anumit sens - Conferinta de la Paris era “un altfel de razboi”, pe care cei învinsi pe câmpul de lupta au sperat si au cautat sa nu-l piarda si la masa verde.
Documentarul fara pereche al Ungariei
Ungaria este un exemplu. Când, în ianuarie 1920, delegatia maghiara, condusa de contele A. Apponyi, soseste la Paris, la invitatia Conferintei de Pace, ea este însotita de 38 de experti alesi dintre personalitatile stiintifice cele mai stralucite ale inteligentei ungare, multi dintre ei specialisti în problemele românesti si, în mod special, în problemele Transilvaniei. Delegatia aducea cu sine un material documentar si de propaganda imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreuna cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câtiva ani mai târziu: “Afirm ca Ungaria s-a prezentat la Conferinta pacii cu un material documentar fara pereche si de asa natura, încât cercetarea lui nu poate provoca decât admiratia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fara teama de a putea fi dezmintit, ca nu este un singur argument, ca nu este un singur considerent întrebuintat de propaganda actuala care sa nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii”.
Si delegatia ungara se mândrea, pe buna dreptate, cu materialul prezentat în fata Conferintei de la Paris:”Aceasta lucrare este un tezaur unic al stiintei ungare. Niciodata n-a aparut o lucrare similara. Ar fi imposibil sa se faca una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”.
Într-adevar, si astazi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Stefan, întrebuinteaza acelasi “tezaur” de argumente în pledoarii revizioniste. Dar faptul ca acest “tezaur” nu se mai “îmbogateste” dovedeste o epuizare, care anunta un apropiat sfârsit.
Dupa ce la 31 ianuarie 1919, Ion I.C. Bratianu a expus în fata Consiliului Suprem punctul de vedere românesc, în problema Banatului, iar la 1 februarie a prezentat revendicarile teritoriale complete ale statului român, la 3 februarie, Consiliul Suprem a format Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale ce interesau România. Este vorba de opt excelenti experti, câte doi din partea fiecarei mari puteri: Clive Day si Charles Seymour (SUA), Sir Eyre Crowe si Allen W.A. Leeper (Anglia), André Tardieu si Jules Laroche (Franta) si Giacomo de Martino si contele Vannutelli-Rey (Italia).
Ungaria este un exemplu. Când, în ianuarie 1920, delegatia maghiara, condusa de contele A. Apponyi, soseste la Paris, la invitatia Conferintei de Pace, ea este însotita de 38 de experti alesi dintre personalitatile stiintifice cele mai stralucite ale inteligentei ungare, multi dintre ei specialisti în problemele românesti si, în mod special, în problemele Transilvaniei. Delegatia aducea cu sine un material documentar si de propaganda imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreuna cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câtiva ani mai târziu: “Afirm ca Ungaria s-a prezentat la Conferinta pacii cu un material documentar fara pereche si de asa natura, încât cercetarea lui nu poate provoca decât admiratia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fara teama de a putea fi dezmintit, ca nu este un singur argument, ca nu este un singur considerent întrebuintat de propaganda actuala care sa nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii”.
Si delegatia ungara se mândrea, pe buna dreptate, cu materialul prezentat în fata Conferintei de la Paris:”Aceasta lucrare este un tezaur unic al stiintei ungare. Niciodata n-a aparut o lucrare similara. Ar fi imposibil sa se faca una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”.
Într-adevar, si astazi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Stefan, întrebuinteaza acelasi “tezaur” de argumente în pledoarii revizioniste. Dar faptul ca acest “tezaur” nu se mai “îmbogateste” dovedeste o epuizare, care anunta un apropiat sfârsit.
Dupa ce la 31 ianuarie 1919, Ion I.C. Bratianu a expus în fata Consiliului Suprem punctul de vedere românesc, în problema Banatului, iar la 1 februarie a prezentat revendicarile teritoriale complete ale statului român, la 3 februarie, Consiliul Suprem a format Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale ce interesau România. Este vorba de opt excelenti experti, câte doi din partea fiecarei mari puteri: Clive Day si Charles Seymour (SUA), Sir Eyre Crowe si Allen W.A. Leeper (Anglia), André Tardieu si Jules Laroche (Franta) si Giacomo de Martino si contele Vannutelli-Rey (Italia).
Se traseaza frontiera de vest a României
La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României fata de Ungaria si Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural si de ordin strategic-militar. Si chiar daca au fost exprimate puncte de vedere usor diferite, ele s-au apropiat destul de repede. În linii generale, frontiera trasata avea în vedere revendicarile românesti, dar era la Rasarit de linia acceptata prin Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România si Ungaria, care a ramas neschimbat si dupa ce, la începutul anului 1920, delegatia ungara a luat cunostinta de el si si-a exprimat punctul de vedere.
Fixarea liniei de frontiera nu a însemnat însa si sfârsitul greutatilor pe care România le avea de înfruntat pentru a vedea realizata si în fapt unirea Transilvaniei si a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubla monarhie cu Tara.
La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României fata de Ungaria si Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural si de ordin strategic-militar. Si chiar daca au fost exprimate puncte de vedere usor diferite, ele s-au apropiat destul de repede. În linii generale, frontiera trasata avea în vedere revendicarile românesti, dar era la Rasarit de linia acceptata prin Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România si Ungaria, care a ramas neschimbat si dupa ce, la începutul anului 1920, delegatia ungara a luat cunostinta de el si si-a exprimat punctul de vedere.
Fixarea liniei de frontiera nu a însemnat însa si sfârsitul greutatilor pe care România le avea de înfruntat pentru a vedea realizata si în fapt unirea Transilvaniei si a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubla monarhie cu Tara.
Confruntari pe zona neutra
În aprilie 1919, când trupele române se aflau pe o linie la vest de Muntii Apuseni, ele au trebuit sa duca o actiune ofensiva împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurata la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutra stabilita de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul crearii acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române si cele ungare. La încheierea operatiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au asteptat în zadar realizarea dezarmarii armatei ungare, în conformitate cu prevederile armistitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia. Prevedere care s-a dovedit a fi absolut necesara: întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reactia armatei române a fost prompta: contraofensiva victorioasa a dus armata româna la trecerea Tisei, urmata de prabusirea guvernului bolsevic de la Budapesta si ocuparea capitalei ungare.
Românii n-au dorit aceste noi confruntari si jertfe. “Nu platisem, se vede, destul acest scump Ardeal pentru dreapta stapânire a caruia sute de mii dintre ai nostri au închis ochii luptând în oroarea spitalelor” - scria atunci Nicolae Iorga. Si marele istoric continua: “Mai trebuia, în momentul când oastea, ca si poporul, puteau crede ca dajdea de sânge s-a împlinit cu vârf si îndesat, aceste cumplite lupte din câmpia Tisei, cu trei pâna la sase sute de raniti în fiecare zi si cu colonei cazând în fruntea regimentelor pe care eroic le duc la asaltul liniilor dusmane”.
În aprilie 1919, când trupele române se aflau pe o linie la vest de Muntii Apuseni, ele au trebuit sa duca o actiune ofensiva împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurata la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutra stabilita de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul crearii acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române si cele ungare. La încheierea operatiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au asteptat în zadar realizarea dezarmarii armatei ungare, în conformitate cu prevederile armistitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia. Prevedere care s-a dovedit a fi absolut necesara: întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reactia armatei române a fost prompta: contraofensiva victorioasa a dus armata româna la trecerea Tisei, urmata de prabusirea guvernului bolsevic de la Budapesta si ocuparea capitalei ungare.
Românii n-au dorit aceste noi confruntari si jertfe. “Nu platisem, se vede, destul acest scump Ardeal pentru dreapta stapânire a caruia sute de mii dintre ai nostri au închis ochii luptând în oroarea spitalelor” - scria atunci Nicolae Iorga. Si marele istoric continua: “Mai trebuia, în momentul când oastea, ca si poporul, puteau crede ca dajdea de sânge s-a împlinit cu vârf si îndesat, aceste cumplite lupte din câmpia Tisei, cu trei pâna la sase sute de raniti în fiecare zi si cu colonei cazând în fruntea regimentelor pe care eroic le duc la asaltul liniilor dusmane”.
O bucurie demna
Când, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucuresti nu au fost manifestatii exuberante de satisfactie. Bucuria a fost prezenta, o bucurie “linistita”, profunda, calma. Era reactia faptului ca se cunosteau de mai înainte prevederile acesteia si recunoasterea Unirii Transilvaniei cu România? Desigur. Dar nu numai aceasta. Reactia calma, demna avea explicatii multiple, complexe. Românii considerau recunoasterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia sa se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru ca ideea de unitate româneasca era sapata adânc în constiinta lor de o istorie lunga de secole. Pe buna dreptate, Nicolae Titulescu declara: “Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, si îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfintire a unei ordini de drept mult mai redusa decât aceea pe care veacuri de convietuire si suferinte comune au sapat-o în constiinta istorica a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastra publica, Tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completari decât ideea unei amputari”.
Când, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucuresti nu au fost manifestatii exuberante de satisfactie. Bucuria a fost prezenta, o bucurie “linistita”, profunda, calma. Era reactia faptului ca se cunosteau de mai înainte prevederile acesteia si recunoasterea Unirii Transilvaniei cu România? Desigur. Dar nu numai aceasta. Reactia calma, demna avea explicatii multiple, complexe. Românii considerau recunoasterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia sa se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru ca ideea de unitate româneasca era sapata adânc în constiinta lor de o istorie lunga de secole. Pe buna dreptate, Nicolae Titulescu declara: “Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, si îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfintire a unei ordini de drept mult mai redusa decât aceea pe care veacuri de convietuire si suferinte comune au sapat-o în constiinta istorica a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastra publica, Tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completari decât ideea unei amputari”.
… fara a ofensa suferinta
Si mai era ceva, care poate surprinde în atmosfera de ura acumulata în anii razboiului, prelungita si în anii postbelici: respectarea durerii celor învinsi.Acestui sentiment îi dadea glas Nicolae Iorga: “Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, întelegem si prin experienta proprie, care e lunga de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (…) Din suflet compatimim pe unguri, ale caror calitati de rasa suntem în stare a le pretui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate si neputinta de a se conduce în momente de criza. Si, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucuresti sa se faca demonstratie pentru triumful final al unei ostiri asa de încercate, care e cea mai mare iubire si mândrie a noastra, n-a stat în intentia noastra sa ofensam suferinta. (…). Si am dori ca prin aceasta sa fim si provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizatiei moderne pe un popor maghiar rationabil, fara nimic din acel imperialism coplesitor pentru altii, care exclude pâna acum pe unguri de la orice colaboratie folositoare”.
Întelegerea româneasca pentru durerile altora ar trebui sa implice, obligatoriu, si respectul altora pentru drepturile românesti.
Si mai era ceva, care poate surprinde în atmosfera de ura acumulata în anii razboiului, prelungita si în anii postbelici: respectarea durerii celor învinsi.Acestui sentiment îi dadea glas Nicolae Iorga: “Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, întelegem si prin experienta proprie, care e lunga de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (…) Din suflet compatimim pe unguri, ale caror calitati de rasa suntem în stare a le pretui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate si neputinta de a se conduce în momente de criza. Si, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucuresti sa se faca demonstratie pentru triumful final al unei ostiri asa de încercate, care e cea mai mare iubire si mândrie a noastra, n-a stat în intentia noastra sa ofensam suferinta. (…). Si am dori ca prin aceasta sa fim si provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizatiei moderne pe un popor maghiar rationabil, fara nimic din acel imperialism coplesitor pentru altii, care exclude pâna acum pe unguri de la orice colaboratie folositoare”.
Întelegerea româneasca pentru durerile altora ar trebui sa implice, obligatoriu, si respectul altora pentru drepturile românesti.
