Scotocind gigantica cantitate de informaţii oferită de articole, site-uri de internet şi cărţi referitoare la istoria industriei chimice, ies la iveală o serie de realităţi cutremurătoare. Urmărind să descoperim rădăcinile acestei industrii, găsim două filoane puternice: unul germano-elveţian şi un altul american. În prezent, ambele au multiple ramificaţii. Există numeroase dovezi care arată că de-a lungul deceniilor aceste două carteluri au dominat şi domină nu numai lumea medicamentelor de sinteză, a pesticidelor, fertilizatorilor, combustibililor şi armelor chimice şi biologice, dar şi lumea bancară, cea a mass-mediei şi cea geopolitică. Este vorba de cartelul german cunoscut în trecut sub numele de I.G. Farben şi de cel patronat de Rockefelleri.
Cartelul german I.G. Farben
Industria chimică germană a luat naştere în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a început cu producţia de vopsele pentru dresuri. La începutul anilor 1900 s-a iniţiat şi producţia de medicamente – pentru început novocaină şi aspirină.
Cu câţiva ani înaintea primului război mondial, oamenii de ştiinţă Fritz Haber (chimist, laureat al premiului Nobel pentru chimie in 1918) şi Carl Bosch (chimist, laureat al premiului Nobel pentru chimie in 1931) de la BASF, au inventat un procedeu de a „fixa” azotul din aer. Ei presupuneau că la nivel planetar se vor termina nitraţii organici care erau utilizaţi ca fertilizatori, de aceea s-au gândit la o modalitate de „stocare” a azotului prezent în aer. Însă nitraţii puteau fi folosiţi şi ca explozibil. Astfel, după începerea primului război mondial, când Anglia încetase să mai exporte nitraţi către Germania, această problemă a fost rezolvată de industria chimică. Folosind procesul Haber-Bosch se furniza armatei germane explozibili făcuţi cu ajutorul azotului din aer. Haber a inventat şi apoi firma a furnizat şi gaz otrăvitor, a cărui utilizare a condus la moartea a aproximativ 91.000 de oameni şi a afectat sănătatea a 1,3 milioane de oameni în primul război mondial.
În timpul războiului, mai multe companii germane printre care BASF, Bayer, Hoechst, Agfa au fost nevoite să lucreze împreună. După primul război mondial, aceste firme, dorind să îşi redobândească poziţiile la nivel mondial, au decis să realizeze o semifuziune care a dus la apariţia cartelul I.G. Farben.
În 1920, I.G. Farben (având numele întreg Interessen Gemeinschaft Farbenindustrie Aktiengesellschaft) era cel mai mare conglomerat producător de medicamente, substanţe chimice şi vopseluri. Sediul a fost ales în Frankfurt, pentru poziţia sa centrală şi a accesibilităţii.
În 1920, investiţia cea mai riscantă a lui I.G. Farben a fost un proiect Bosch, prin care se urmărea fabricarea de combustibil din cărbune. Germania avea mult cărbune dar niciun pic de petrol. Bosch a crezut că aceşti carburanţi vor deveni o afacere profitabilă pentru nemţi când rezervele mondiale de petrol se vor sfârşi. Dar descoperirea, la vremea respectivă, a unui zăcământ de petrol în Texas a făcut ca preţul petrolului să scadă puternic şi rivalii lui I.G. Farben să dorească stoparea proiectului. Atunci firma şi-a îndreptat atenţia spre sfera politică. Se pare că încă de la începutul secolului XX industria chimico-farmaceutică a fost activă în domeniul lobby-ului politic (termenul „lobby” desemnează actul de a urmări influenţarea deciziilor luate de oficiali, cel mai adesea în domeniul legislativ). Primul „campion” în domeniul politic pentru I.G. Farben, în 1931, a fost Heinrich Brüning de la Partidul de Centru. Următorul „campion”, în 1933, a fost Hitler. După 6 ani, când diviziile armatei germane intrau în Polonia, maşinile acestora aveau anvelope de cauciuc sintetic I.G. Farben şi motoare care consumau combustibil sintetic I.G. Farben. Mai apoi, lagărele de concentrare au folosit gaz ucigător I.G. Farben, inventat de fapt pentru a fi utilizat ca pesticid.
Se spune că Bosch, omul de ştiinţă care a inventat multe dintre „produsele” care au generat atât de multă suferinţă şi au ucis atât de multe fiinţe umane în cele două războaie mondiale, spre finele anilor ‘30 era scufundat în depresie şi alcoolism.
Pe măsură ce naziştii invadau ţările Europei, I.G. Farben prelua controlul companiilor chimice din ţările respective. Dacă aceste preluări forţate erau bune pentru afaceri, sclavia era şi mai bună. În loc de „muncă, nu vorbe”, multe dintre lagăre aveau pe porţi inscripţia „munca vă va face liberi”. A fost cel mai sinistru slogan din istoria omenirii, pentru că prin „liberi” se înţelegea „morţi datorită epuizării”. I.G. Farben a creat propriul lagăr privat numit Monowitz – cunoscut de asemenea ca Auschwitz III. Monowitz, situat în Polonia, era cel mai mare complex industrial german din afara graniţelor şi cea mai mare fabrică I.G. Farben. Mai era cunoscut şi sub numele de I.G. Auschwitz. Locul amplasării a fost ales datorită resurselor bogate de apă şi cărbune din zonă, dar şi pentru munca gratuită pe care o prestau cei din lagărele de concentrare Auschwitz I şi II.
Diferitele tipuri de gaz şi numeroase medicamente produse de I.G. Farben au fost testate pe prizonierii de la Auschwitz, transformaţi în felul acesta în cobai umani. Mulţi dintre cobaii umani au murit datorită acestor experimente. Unul dintre doctorii SS de la Auschwitz, dr. Helmut Vetter, mult timp angajat al firmei Bayer, a fost implicat în testarea experimentală a vaccinurilor şi medicamentelor pe deţinuţi. El a fost executat după război, ca urmare a deciziei tribunlului de la Nürnberg pentru că a administrat deţinuţilor injecţii fatale. Este unul dintre puţinii care au fost executaţi, din toţi cei care au participat la genocidul monstruos care a avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial în lagărele de concentrare.
Bayer trimitea constant „noi preparate” care să fie testate pe prizonieri. Însă nu acesta a fost începutul şi, din păcate, nici sfârşitul departamentului foarte profitabil de arme biologice al firmei Bayer.
În 1948, la procesul de la Nürnberg, un mic număr de directori de la I.G. Farben, toţi martori sau/şi chiar autori ai genocidului săvârşit, au fost declaraţi vinovaţi de ucidere în masă. Din cauza presiunilor făcute de legislatorii de dreapta din Statele Unite, care considerau că adevăratul inamic era „comunismul, nu afaceriştii germani”, aceşti directori au fost toţi scoşi din puşcărie după patru ani. În ciuda introducerii gazului de luptă, a muncii forţate, a „pricipiului Führer-ului”, în ciuda încurajării anti-semitismului, în ciuda faptului de a fi fost cei mai mari suporteri financiari ai nazismului, ei au fost toţi achitaţi, curtea stabilind că nu erau suficiente dovezi „pentru cunoaşterea rezultatului imediat” al acţiunilor lor. Pe cât de neverosimilă pare această decizie, pe atât de adevărată este.
La 15 ani după ce au fost condamnaţi de tribunalul de la Nürnberg pentru crime de război, cei de la Bayer, BASF şi Hoechst, adică I.G. Farben, au devenit „arhitecţii” unei noi criminale ofense aduse drepturilor omului: Comisia Codex Alimentarius înfiinţată în 1962 (după cum susţine dr. Rath Health Foundation)!!! Cei care au format comisia pentru Codex Alimentarius nu sunt alţii decât cei condamnaţi ca şi criminali de război la tribunalul de la Nürnberg!! Probabil că aceşti criminali urmăresc ca „alimentele” pe care nu au reuşit să le testeze pe deţinuţii din lagăr, pentru că la momentul respectiv nu existau sau nu exista încă ideea, să fie „testate” pe întreaga populaţie a planetei. Şi aceasta în niciun caz pentru că ar dori binele oamenilor. Numele Codex Alimentarius nu este un accident! Acest nume a fost dat de aceleaşi companii şi ACEIAŞI NAZIŞTI care au dat deţinuţilor de la Auschwitz sloganul „Arbeit mach frei” = „munca te face liber” (am precizat mai sus care era de fapt înţelesul sinistru al acestui slogan). Aşa cum au dovedit din plin acţiunile lor în timpul războiului, nu au nicio dorinţă reală de îmbunătăţire a vieţii oamenilor, ci de „rarefiere” a populaţiei globului. Dacă nu credeţi, citiţi cu atenţie toate documentele referitoare la TOATE experimentele care s-au realizat pe deţinuţii din lagăre, experimente făcute cu scopul de a vedea cum se poate crea o rasă pură, ariană, sau cu scopul de a testa diferitele medicamente sau substanţe create de I.G. Farben, dar nu pentru îmbunătăţirea sănătăţii oamenilor! Altfel, în momentul în care ar fi găsit substanţele căutate, dacă buna sănătate a oamenilor ar fi fost scopul adevărat, le-ar fi administrat tuturor deţinuţilor şi nu ar mai fi existat atâtea victime.
Această perioadă „cenuşie” a industriei chimico-farmaceutice pe care am dezvăluit-o mai sus a fost legată de numele Fritz ter Meer. Acesta a fost membru al Consiliului managerial al I.G. Farben de la înfiinţarea cartelului până la disoluţia sa. Ca manager pe timp de război el a fost responsabil cu I.G. Auschwitz. În 1948 ter Meer a fost condamnat de tribunalul de la Nürnberg la şapte ani de închisoare pentru jaf şi sclavie. În 1952, prin intervenţia unor prieteni puternici şi influenţi, sentinţa a fost comutată. În perioada 1956-1964 ter Meer a fost reinstalat membru în comitetul managerial al firmei Bayer AG. Iar în 1962 participa la constituirea comisiei Codex Alimentarius.
În continuare vă prezentăm un alt fapt cutremurător, susţinut de mai multe surse. La începutul anilor ‘40 compania chimică I.G. Farben a angajat la departamentul vânzări un polonez care vindea cianură naziştilor pentru a fi utilizată la Auschwitz. Acelaşi vânzător a lucrat, de asemenea, ca şi chimist la fabricarea gazului otrăvitor. Aceeaşi cianură sub formă de gaz, împreună cu Zyklon B şi malation au fost utilizate pentru a extermina în cel de-al doilea război mondial milioane de evrei şi alte grupuri. După război, temându-se pentru viaţa sa, vânzătorul polonez a îmbrăţişat catolicismul şi, în 1946, a fost hirotonisit preot. În 1958 acest om a devenit cel mai tânăr episcop al Poloniei. Iar în 1978, ex-vânzătorul de gaz ucigător şi-a început... ghiciţi ce?... „domnia” papală, ca papa Ioan Paul al II-lea!
Companiile farmaceutice Bayer şi Hoechst au fost reorganizate în 1951 sub direcţia Allied High Comission, influenţată din plin de înaltul comisar al SUA John J. McCloy, avocat şi bancher din Philadelphia, cu legături puternice în lumea bancară Rockefeller şi interesele lor petroliere.
Compania farmaceutică germană Merck, care nu a intrat în cartelul I.G. Farben, dar totuşi a funcţionat în epoca nazistă, după cel de-al doilea război mondial a continuat să producă medicamente, pesticide, conservanţi alimentari, reactivi şi substanţe chimice pentru laborator. Foarte repede după război s-a produs bum-ul cunoscut ca „miracolul economic” pentru această firmă. Adică creşterea nivelului de vânzări cu două cifre. Care este misterul acestei îmbunătăţiri? La finele războiului, compania a primit o parte importantă din „capitalul de zbor” nazist, capitalul de muncă al I.G. Farben. După cum putem observa, nimic nu se pierde totul se… redistribuie!
Aceste aspecte au fost făcute publice de dr. Norman Covert, directorul pentru relaţii publice de la Fort Detrick, acelaşi „campus Detrick” care i-a fost pus la dispoziţie pentru munca de cercetare lui George Merck pe timp de război. Un alt aspect interesant legat de acest campus este următorul: Corpul de Arme Chimice de la Camp Detrick a lucrat şi cu specialistul german în arme biologice – Gral.Mr. Kurt Blome, chiar la două luni după ce acesta a fost achitat de tribunalul de la Nürnberg.
Prin urmare, cei care au conceput medicamente/substanţe chimice/agenţi bacteriologici, împreună cu unii din cei care au testat aceste substanţe în timpul războiului pe oamenii aflaţi în lagărele de concentrare au fost până la urmă scoşi de sub incidenţa legii, prin influenţa „prietenilor” aflaţi în libertate, şi puşi să lucreze în continuare pentru aceleaşi sau alte firme farmaceutice într-un scop asemănător? Lupul îşi schimbă părul dar năravul… nu prea. Timpul a scos la suprafaţă, şi mai scoate încă, multe dovezi care să susţină acest proverb care se aplică foarte bine şi în domeniul industriei farmaceutice. Aşa cum se poate parafraza ceea ce afirma Dr. Med Matthias Rath – „mass murderers of Big Pharma, then and now” = „ucigaşii de mase de oameni ai industriei farmaceutice, atunci şi acum”.
Cartelul american Rockefeller
Acest cartel farmaceutic american a avut o altfel de implicare şi abordare la nivel global, cu scopul promovării industriei farmaceutice a la long, în viaţa oamenilor. Spre finele secolului XIX Rockefeller deţinea şi controla 95% din tot petrolul produs în Statele Unite. Devenise miliardarul numărul unu din America. Din primii ani ai secolului XX, Rockefeller a început să dea bani fundaţiilor, fondurilor, centrelor de cercetare şi institutelor care urmau să promoveze toate medicamentele pe care chimiştii lui trebuiau să le descopere în anii următori.
Dar cum să convingi opinia publică, când existau atâtea metode alternative – remedii homeopate, medicini tradiţionale cu remedii specifice şi eficiente, osteopatie, chiropraxie etc., cum să convingi oamenii să înceapă să ia în exclusivitate medicamente?
Şcoli medicale alopate şi tratament alopat – aproape în exclusivitate
De la începutul secolului XX, Rockefeller a început să infuzeze capital în acţiunea de promovare a medicinei alopate. În 1910 Consiliul Educaţiei Generale Rockefeller a furnizat 600 de milioane de dolari instituţiilor de educaţie medicală alopată (Barbara Griggs - „Green Pharmacy”). Cuvântul „alopatie” înseamnă tratarea bolii cu substanţe chimice dure. Raportul Flexner din 1910 a reuşit să elimine şcolile medicale homeopate şi toate medicamentele naturale în întreaga SUA. Raportul a fost finanţat şi promovat de Fundaţia Carnegie şi Consiliul Educaţiei Generale Rockefeller. Acest raport a „ajutat” la reducerea la jumătate a numărului de colegii medicale până în 1930. În 1977, declaraţia de la Alma Ata a internaţionalizat, prin intermediul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, „recomandările” raportului Flexner.
Raportul, numit şi Buletinul nr. 4 al Fundației Carnegie, cerea şcolilor medicale americane să impună standarde mai ridicate la admitere şi la absolvire, şi să adere strict la protocoalele ştiinţifice în ceea ce priveşte predarea şi cercetarea. Multe dintre şcolile medicale americane au fost astfel eliminate pentru că nu puteau respecta standardele impuse. Înainte de apariţia raportului Flexner, medicina „modernă” trebuia să facă faţă unei competiţii viguroase care venea din partea osteopatiei, medicinei chiropractice, medicinei eclectice, naturopatiei şi homeopatiei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Asociaţia Medicală Americană făcea lobby peste tot pentru standardizarea învăţământului medical. Astfel, după impunerea acestui raport, şcolile medicale în care se predau diferite discipline de genul medicină eclectică, naturopatie, homeopatie, au fost somate să renunţe la aceste cursuri sau altfel îşi vor pierde acreditarea şi susţinerea economică.
Majoritatea opiniei publice şi, în mod virtual, toţi medicii cred astăzi în superioritatea medicinei alopate, ştiinţifice. Totuşi, homeopatia şi medicinele tradiţionale au reuşit să supravieţuiască, ca nişte flori rare, în întreaga lume. La modul global, prin acea mişcare strategică de inspiraţie Rockefeller care a urmărit eliminarea medicinilor naturale, s-a ajuns la o medicină a corpului fizic şi nu a fiinţei umane în ansamblul ei. O medicină care tratează boli, nu oameni. O medicină care promovează substanţe chimice de sinteză şi nu substanţe naturale, pentru refacerea sănătăţii.
Relaţia Rockefeller–Farben
Această relaţie datează de mai bine de trei sferturi de secol, din anii ’20.
Al doilea război mondial s-a desfăşurat cu tetraetilul de plumb, necesar pentru combustibilul avioanelor, care era livrat de americani (firmele Rockefeller) atât englezilor cât şi nemţilor!
Înainte de cel de-al doilea război mondial, doar Standard Oil (al cărui fondator şi preşedinte era John D. Rockefeller), Du Pont şi General Motors puteau produce tetraetil de plumb. În 1938, managerul de la Standard Oil, Walter Teagle, a ajutat I.G. Farben să cumpere 500 de tone de tetraetil de plumb. În 1939 cei de la I.G. Farben au reuşit să mai cumpere o cantitate de tetraetil de plumb în valoare de 15 milioane de dolari.
După ce a început războiul în Europa, englezii s-au supărat pe americani pentru că au comercializat spre Germania materiale strategice. Dar se pare că americanii nu se opriseră din aceste vânzări. Standard Oil a schimbat imediat înregistrarea vaselor care livrau petrol nemţilor, pentru a evita cercetările sau sechestrele britanice. Vasele americane au continuat să care petrol în insulele Canare, unde încărcau petrolierele nemţeşti care mergeau spre Hamburg.
Cel care urma să devină preşedinte, Harry S. Truman, a spus la momentul respectiv că relaţia Rockefeller-Farben „se apropie de trădare” (afirmaţie mult prea blândă faţă de realitate).
În 1941 compania Standard Oil din New Jersey era cea mai mare companie petrolieră din lume, controlând 84% din piaţa americană de petrol. Banca acestei companii era Chase, iar deţinătorii băncii erau Rockefellerii. După Rockefelleri, al doilea deţinător de acţiuni la Standard Oil era I.G. Farben.
La finele războiului, când americanii au intrat în Germania şi au ajuns la Frankfurt, au fost uimiţi să găsească intacte toate clădirile I.G. Farben şi imensa fabrică. Piloţii americani au demolat orice altă clădire din oraş în afară de I.G. Farben. Ceea ce nu ştiau cei care au observat aceasta era că Secretarul de Război american, Robert P. Patterson, era avocatul familiei Rockefeller, numit de preşedintele Roosevelt la ordinele lui Rockefeller, şi era proaspăt ieşit din Dillon, Read and Co. Concernul Dillon-Read era o sucursală Rockefeller şi în acelaşi timp banca ce finanţa I.G. Farben.
Corespondentul de război al CBS News, Paul Manning, raporta că pe 10 august 1944, partenerii Rockefeller-Farben au mutat „capitalul lor de zbor” prin băncile afiliate din America, Germania, Franţa, Anglia şi Elveţia. Astfel au putut continua fără probleme afacerile în domeniile pe care le-au dorit, inclusiv în mult promiţătorul domeniu farmaceutic.
Dacă tragem o linie ca să vedem cine a beneficiat de pe urma războiului, ce observăm? Farben a testat medicamente, vacinuri, gaze toxice pe deţinuţii din lagăre, i-a folosit pentru a munci în fabrica Monowitz, a vândut cauciucuri, combustibil şi gaz de luptă armatei germane. Rockefeller a vândut petrol şi tetraetil de plumb pentru luptă atât armatei americane, cât şi nemţilor, şi a urmărit distrugerea şcolilor de medicină tradiţională, homeopatie şi promovarea alopatiei şi, implicit, a industriei farmaceutice. Rezultatul obţinut: războiul a reprezentat un profit extraordinar pentru cele două carteluri.
