După capitularea Franţei, următorul
obiectiv pentru Hitler era ocuparea Angliei. Preconizata debarcare
trebuia însă pregătită printr-un puternic atac aerian menit să submineze
rezistenţa engleză şi să faciliteze atacul terestru.
Germanii aveau de partea loc un moral
excelent, resurse materiale remarcabile şi o armată bine pusă la punct,
dotată la un înalt nivel. De partea cealaltă, englezii vor opune o
formidabilă voinţă, reuşind să mobilizeze coloniile şi să câştige
sprijinul, chiar dacă nu manifestat printr-o intervenţie deschisă, al
Statelor Unite. Nu trebuie neglijată nici posesia radarului (radio
detection and ranging), un instrument care a făcut diferenţa în luptele
aeriene. Inventat încă din 1935 de către Robert Watson-Watt şi A.F.
Wilkins, acesta permitea detectarea avioanelor inamice de la 112
kilometri depărtare. Se vor adăuga superioritatea navală şi, nu în
ultimul rând, informaţiile furnizate de serviciile secrete. Un rol
important avea să-l joace Winston Churchill, devenit premier la 10 mai
1940 în fruntea unui cabinet de coaliţie. Unul dintre cei mai acerbi
critici ai lui Chamberlain şi ai acordului de la München, Churchill
devenise conducătorul Amiralităţii britanice din prima zi a declarării
războiului, 3 septembrie. După atacul german împotriva Franţei, la 13
mai, el va ţine primul său discurs celebru după preluarea puterii în
faţa Parlamentului, atenţionându-i pe englezi că nu are nimic de oferit
decât „sânge, lacrimi şi suferinţă". Churchill a întruchipat imaginea
britanicului încăpăţânat, decis să facă orice sacrificiu pentru a
învinge pe Hitler. Directiva privind atacarea Marii Britanii,
operaţiunea Leul de mare, a fost semnată de Adolf Hitler la 16 iulie
1940. Scopul era scoaterea din război a englezilor, chiar cu preţul unei
debarcări. Pentru pregătirea acesteia, trebuia mai întâi ca Royal Air
Force să fie scoasă din luptă, facilitând trecerea Canalului de către
unităţile germane. Atacul Luftwaffe urma să fie coordonat de către
Hermann Göring personal. Planul prevedea debarcarea a două armate
germane, estimate la 25 de divizii în sudul Angliei, de aici urmând a fi
declanşată bătălia pentru cucerirea Londrei. Ofensiva asupra Marii
Britanii a început la 8 august 1940 printr-un puternic atac aerian al
Luftwaffe. Spre deosebire de francezi, englezii vor riposta şi vor
bombarda oraşele germane, efectul fiind mai degrabă unul psihologic,
având în vedere şi superioritatea numerică a Wehrmachtului. Nu este
lipsită însă de importanţă nici observaţia că avioanele de vânătoare
Hurricane şi Spitfire, pe care le avea în dotare Royal Air Force, erau
superioare din punct de vedere al capacităţii de luptă. Atacul declanşat
de Göring, la 8 august, cu circa 1.500 de avioane va avea efecte
importante mai ales între 11 şi 13 august, 104 provocând mari pierderi
inamicului. Cu toate acestea, datorită ripostei engleze, numai în
săptămâna 8 - 13 august, Luftwaffe a pierdut 145 de aparate. Continuând
ofensiva aeriană, germanii vor decreta, la 17 august, blocada coastelor
Angliei, însă Londra va obţine un important succes prin încheierea unui
acord defensiv cu Statele Unite, la 2 septembrie. Mai mult, datorită
utilizării eficiente a radarului, dar şi spiritului combativ al
piloţilor britanici, nu vor întârzia să apară rezultatele. De exemplu,
numai în ziua de 16 septembrie au fost distruse 185 de avioane germane.
Pe de altă parte, germanii vor da o grea lovitură apărării engleze,
distrugând oraşul Coventry la 10 noiembrie. Principala ţintă pentru
Lufwaffe va fi însă Londra, bombardată timp de 57 de nopţi consecutiv cu
începere de la 7 septembrie. După această dată atacurile au scăzut în
intensitate şi, practic, ideea debarcării a fost abandonată de către
Hitler. O statistică arată că în prima fază a bătăliei Angliei, 8 august
- 31 octombrie, germanii au pierdut 2.375 de avioane, faţă de doar 800
britanice. Totuşi, bombardarea Angliei a continuat până la sfârşitul
războiului. La 10 mai 1941 va fi înregistrat un masiv atac aerian asupra
Londrei, după care, preocupat de pregătirea planului Barbarossa, Hitler
va trece Marea Britanie în plan secund, menţinând totuşi blocada cu
ajutorul submarinelor. La rândul lor, englezii vor utiliza convoaiele
navale, o metodă care şi-a dovedit din plin eficienţa. De asemenea, un
rol important pentru moralul trupelor şi al populaţiei engleze l-a jucat
operaţiunea de scufundare a vasului amiral al flotei germane, Bismarck.
Atacat iniţial lângă Islanda, prilej cu care germanii vor scufunda
crucişătorul Hood, Bismarck va fi trimis la fundul Oceanului Atlantic,
la 27 mai 1941, de torpilele lansate de la bordul crucişătorului
Dorsetchire. Dincolo de importanţa strategică a unei astfel de victorii,
mai importantă este simbolistica evenimentului, Bismarck fiind
considerat un simbol al puterii Germaniei naziste.
