Specialistii in psihologia copilului au
afirmat ca parintii nu acorda importanta necesara educatiei copilului.
Un tanar are nevoie sa isi cunoasca propria personalitate si sa fie
constient de pozitia pe care o ocupa in societate. Prin intelegerea
exacta a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil parintele
poate sa controleze modul in care acesta isi formeaza personalitatea.
Parintii trebuie sa raspunda nevoilor copiilor, in special cele emotionale, care se concretizeaza in dorinta de a fi ascultati, ingrijiti si apreciati. In functie de varsta si nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea parintilor trebuie sa fie corespunzatoare.
A acorda atentia necesara unui copil de doi ani presupune mai multe eforturi din partea parintelui.
Parintii trebuie sa raspunda nevoilor copiilor, in special cele emotionale, care se concretizeaza in dorinta de a fi ascultati, ingrijiti si apreciati. In functie de varsta si nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea parintilor trebuie sa fie corespunzatoare.
A acorda atentia necesara unui copil de doi ani presupune mai multe eforturi din partea parintelui.
Acesta trebuie sa ii cunoasca bine
comportamentul si sa ii inteleaga starile. Fie ca este obosit sau ii
este foame, s-a lovit sau are nevoie de atentie, bebelusul are nevoie de
ingrijire continua.
Pentru a putea percepe sentimentele copilului, parintele trebuie sa fie capabil sa transmita propriile lui emotii. Uneori este greu sa intelegem dorintele celor mici si explicatiile lor nu ne lamuresc. O analiza mai atenta a situatiei, a mediului in care traiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interactioneaza ne poate lamuri. Chiar daca sunt sinceri, acestia trebuie sa fie stimulati sa-si marturiseasca gandurile.
Educatia copilului este o provocare pentru orice parinte. Daca invatam sa facem o reprezentare clara si complexa a telului pe care vrem sa il atingem atunci situatiile pot fi mai simplu de abordat. Greselile nu trebuie sa ne descurajeze. Mai devreme sau mai tarziu vom ajunge sa ne intelegem copiii si sa le acordam sprijinul necesar. Experienta ne ajuta sa devenim parinti mai buni si sa preluam exemple din propria educatie.
Lumea nu este perfecta si nici noi nu suntem parinti perfecti. Trebuie sa avem grija sa nu transmitem frustrarile si nemultumirile noastre. Defectele noastre trebuie sa fie exemple negative pentru copil iar calitatile noastre sa constituie un model demn de urmat. Ideea principala este sa determinam sursa nemultumirilor care ne afecteaza si sa ne controlam atitudinea. Echilibrul este trasatura perfecta care defineste educatia copilului.
Dilema cu privire la cat de corect este realizata educatia unui tanar a fost dezbatuta de foarte multi psihologi. Parerea comuna este aceea ca fiecare cuplu trebuie sa aplice metodele care se potrivesc personalitatii copilului. Nu exista o lege stricta ci doar sfaturi care trebuie mai intai analizate si apoi aplicate.
Familia promoveaza diferite valori care sunt transmise celor mici si care, la randul lor, le vor transmite familiei pe care si-o vor intemeia. Copiii nu au nevoie de parinti ideali; ei isi doresc ca acestia sa le reflecte dorintele si sa le inteleaga nemultumirile, sa ii ajute cand sunt nelamuriti si sa ii aprecieze atunci cand merita. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legaturi sincere intre parinti si copii si ii ajuta sa se cunoasca mai bine.
Este esential sa constientizam ca esecurile noastre constituie un motiv de a ii incuraja pe tineri sa lupte pentru atingerea telurilor si sa nu isi paraseasca niciodata idealurile. In ciuda eforturilor noastre, exista situatii care ne depasesc dar care ne ajuta sa realizam ca, uneori , dezamagirile ne transforma in oameni mai puternici. Mediul pe care il asiguram copiilor nostri este oglindirea dorintelor si aspiratiilor noastre.
Parintii trebuie sa se concentreze asupra modului in care se desfasoara comunicarea in familie, asupra felului in care copilul isi manifesta interesul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile care se aplica in casa. Trebuie sa isi lase nemultumirile deoparte atunci cand discuta cu fiii lor si sa isi canalizeze intreaga atentie asupra lor. Orice cuvant spus acestora transmite nu doar ideile parintilor ci si sentimentele lor
Pentru a putea percepe sentimentele copilului, parintele trebuie sa fie capabil sa transmita propriile lui emotii. Uneori este greu sa intelegem dorintele celor mici si explicatiile lor nu ne lamuresc. O analiza mai atenta a situatiei, a mediului in care traiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interactioneaza ne poate lamuri. Chiar daca sunt sinceri, acestia trebuie sa fie stimulati sa-si marturiseasca gandurile.
Educatia copilului este o provocare pentru orice parinte. Daca invatam sa facem o reprezentare clara si complexa a telului pe care vrem sa il atingem atunci situatiile pot fi mai simplu de abordat. Greselile nu trebuie sa ne descurajeze. Mai devreme sau mai tarziu vom ajunge sa ne intelegem copiii si sa le acordam sprijinul necesar. Experienta ne ajuta sa devenim parinti mai buni si sa preluam exemple din propria educatie.
Lumea nu este perfecta si nici noi nu suntem parinti perfecti. Trebuie sa avem grija sa nu transmitem frustrarile si nemultumirile noastre. Defectele noastre trebuie sa fie exemple negative pentru copil iar calitatile noastre sa constituie un model demn de urmat. Ideea principala este sa determinam sursa nemultumirilor care ne afecteaza si sa ne controlam atitudinea. Echilibrul este trasatura perfecta care defineste educatia copilului.
Dilema cu privire la cat de corect este realizata educatia unui tanar a fost dezbatuta de foarte multi psihologi. Parerea comuna este aceea ca fiecare cuplu trebuie sa aplice metodele care se potrivesc personalitatii copilului. Nu exista o lege stricta ci doar sfaturi care trebuie mai intai analizate si apoi aplicate.
Familia promoveaza diferite valori care sunt transmise celor mici si care, la randul lor, le vor transmite familiei pe care si-o vor intemeia. Copiii nu au nevoie de parinti ideali; ei isi doresc ca acestia sa le reflecte dorintele si sa le inteleaga nemultumirile, sa ii ajute cand sunt nelamuriti si sa ii aprecieze atunci cand merita. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legaturi sincere intre parinti si copii si ii ajuta sa se cunoasca mai bine.
Este esential sa constientizam ca esecurile noastre constituie un motiv de a ii incuraja pe tineri sa lupte pentru atingerea telurilor si sa nu isi paraseasca niciodata idealurile. In ciuda eforturilor noastre, exista situatii care ne depasesc dar care ne ajuta sa realizam ca, uneori , dezamagirile ne transforma in oameni mai puternici. Mediul pe care il asiguram copiilor nostri este oglindirea dorintelor si aspiratiilor noastre.
Parintii trebuie sa se concentreze asupra modului in care se desfasoara comunicarea in familie, asupra felului in care copilul isi manifesta interesul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile care se aplica in casa. Trebuie sa isi lase nemultumirile deoparte atunci cand discuta cu fiii lor si sa isi canalizeze intreaga atentie asupra lor. Orice cuvant spus acestora transmite nu doar ideile parintilor ci si sentimentele lor
Atasamentul si autoidentificarea
Abilitatea de a ne asuma rolul de
parinti depinde nu doar de copil, ci si de gradul de dezvoltare si
intelegere a legaturilor sentimentale pe care le-am trait in propria
noastra familie. Abilitatea de a te atasa de copilul tau depinde foarte
mult de temperamentul si personalitatea lui si de gradul de acceptare a
defectelor si calitatilor lui. Educarea unui tanar presupune
identificarea cu acesta si, mai tarziu, la adolescenta, empatia in ceea
ce priveste situatiile in care se implica si lumea pe care si-o creeaza.
Este o dorinta a celor mai multi dintre noi ca intamplarile nefericite prin care am trecut cand eram tineri sa nu se repete in cazul copiilor nostri. Din acest motiv, deseori, tindem sa exageram cu grija pentru cei mici si sa ii sufocam cu dragostea noastra; psihologii considera ca este o modalitate de a ne vindeca ranile din trecut.
Proiectarea experientelor din copilarie asupra tinerilor este o greseala frecventa si se explica prin dificultatea parintilor de a se detasa de acestia si de a distinge situatiile. Exista o forta subliminala care ne impinge sa retraim intamplarile prin copiii nostri si sa alegem, de aceasta data, solutia potrivita. Incercarea noastra de a ne vindeca ranile trecutului poate sa induca acest sentiment de frustrare copilului nostru, doar pentru ca "pare sa fie o situatie asemanatoare". In astfel de cazuri, parintii nu iau in considerare faptul ca tinerii sunt persoane complet diferite si care trec prin experiente distincte.
Repetarea greselilor pe care le-au facut parintii nostri este o trasatura a majoritatii. Vechea zicala, "ce a fost bine pentru mine e bine si pentru tine", reflecta atitudinea eronata de a transmite generatiilor urmatoare o educatie nu tocmai potrivita. Daca nu suntem capabili sa realizam greselile in propria noastra educatie, atunci nu vom fi capabili sa ne educam corect copiii. Exista atat de multe cazuri in care parintii se concentreaza asupra propiilor frustrari si uita sa analizeze, obiectiv, situatiile in care se afla copiii acestora. Lipsiti de un sprijin puternic, acestia se interiorizeaza, isi pierd increderea si preiau nemultumirile celor mari.
Un exemplu concludent este nemultumirea unei mame de 35 de ani cu privire la comportamentul fiului ei. Desi petrecea foarte mult timp cu acesta, de fiecare data cand trebuia sa plece copilul se intrista foarte tare, era agitat si nemultumit. Femeia nu putea sa plece fara sa ofere explicatii indelungate si fara sa il convinga de faptul ca nu va lipsi mult. Copilul plangea atunci cand mama lui nu dormea cu el in camera si era agitat in timpul somnului. Jucariile sau alte moduri de a il calma nu reuseau sa il convinga sa doarma singur. Parintii erau disperati si nu stiau cum sa raspunda cat mai bine dorintelor copilului. Indiferent de ce faceau, baiatul nu accepta sa doarma fara unul din ei, plangea si tipa in fiecare seara inainte de culcare.
Femeia trecuse prin experiente care i-au marcat viata. In copilarie, parintii o lasau sa se descurce singura, unicul lor sprijin fiind suma de bani zilnica pe care o primea ca sa isi cumpere de mancare. De la varsta de 10 ani a fost nevoita sa isi cumpere singura haine si alte lucruri de care avea nevoie; parintii ii ofereau doar sprijin material. Fiind mereu prea ocupati sa o asculte, aceasta a crescut aproape singura. Desi i se spunea ca este iubita si i se ofereau cadouri, ea nu simtea ca apartine unei familii. Mai tarziu, in adolescenta, a suferit numeroase caderi nervoase datorate nemultumirii pe care o simtea prin faptul ca nu era ascultata si ingrijita. Nevoita sa se descurce prin propriile forte de la o varsta frageda, femeia a trait mereu cu un sentiment de tristete si revolta pentru faptul ca nu i se acorda minimul de atentie de care avea nevoie. La maturitate, femeia si-a imbunatatit considerabil relatia cu familia ei.
Este o dorinta a celor mai multi dintre noi ca intamplarile nefericite prin care am trecut cand eram tineri sa nu se repete in cazul copiilor nostri. Din acest motiv, deseori, tindem sa exageram cu grija pentru cei mici si sa ii sufocam cu dragostea noastra; psihologii considera ca este o modalitate de a ne vindeca ranile din trecut.
Proiectarea experientelor din copilarie asupra tinerilor este o greseala frecventa si se explica prin dificultatea parintilor de a se detasa de acestia si de a distinge situatiile. Exista o forta subliminala care ne impinge sa retraim intamplarile prin copiii nostri si sa alegem, de aceasta data, solutia potrivita. Incercarea noastra de a ne vindeca ranile trecutului poate sa induca acest sentiment de frustrare copilului nostru, doar pentru ca "pare sa fie o situatie asemanatoare". In astfel de cazuri, parintii nu iau in considerare faptul ca tinerii sunt persoane complet diferite si care trec prin experiente distincte.
Repetarea greselilor pe care le-au facut parintii nostri este o trasatura a majoritatii. Vechea zicala, "ce a fost bine pentru mine e bine si pentru tine", reflecta atitudinea eronata de a transmite generatiilor urmatoare o educatie nu tocmai potrivita. Daca nu suntem capabili sa realizam greselile in propria noastra educatie, atunci nu vom fi capabili sa ne educam corect copiii. Exista atat de multe cazuri in care parintii se concentreaza asupra propiilor frustrari si uita sa analizeze, obiectiv, situatiile in care se afla copiii acestora. Lipsiti de un sprijin puternic, acestia se interiorizeaza, isi pierd increderea si preiau nemultumirile celor mari.
Un exemplu concludent este nemultumirea unei mame de 35 de ani cu privire la comportamentul fiului ei. Desi petrecea foarte mult timp cu acesta, de fiecare data cand trebuia sa plece copilul se intrista foarte tare, era agitat si nemultumit. Femeia nu putea sa plece fara sa ofere explicatii indelungate si fara sa il convinga de faptul ca nu va lipsi mult. Copilul plangea atunci cand mama lui nu dormea cu el in camera si era agitat in timpul somnului. Jucariile sau alte moduri de a il calma nu reuseau sa il convinga sa doarma singur. Parintii erau disperati si nu stiau cum sa raspunda cat mai bine dorintelor copilului. Indiferent de ce faceau, baiatul nu accepta sa doarma fara unul din ei, plangea si tipa in fiecare seara inainte de culcare.
Femeia trecuse prin experiente care i-au marcat viata. In copilarie, parintii o lasau sa se descurce singura, unicul lor sprijin fiind suma de bani zilnica pe care o primea ca sa isi cumpere de mancare. De la varsta de 10 ani a fost nevoita sa isi cumpere singura haine si alte lucruri de care avea nevoie; parintii ii ofereau doar sprijin material. Fiind mereu prea ocupati sa o asculte, aceasta a crescut aproape singura. Desi i se spunea ca este iubita si i se ofereau cadouri, ea nu simtea ca apartine unei familii. Mai tarziu, in adolescenta, a suferit numeroase caderi nervoase datorate nemultumirii pe care o simtea prin faptul ca nu era ascultata si ingrijita. Nevoita sa se descurce prin propriile forte de la o varsta frageda, femeia a trait mereu cu un sentiment de tristete si revolta pentru faptul ca nu i se acorda minimul de atentie de care avea nevoie. La maturitate, femeia si-a imbunatatit considerabil relatia cu familia ei.
In ciuda acestor experiente, aceasta mama nu a realizat ca si-a
proiectat nevoile nesatisfacute din copilarie asupra fiului ei. A recurs
la sedinte de consiliere pentru baiatul ei, ingrijorata de faptul ca
problema nu poate fi rezolvata in alt mod.
Psihologul, spre uimirea ei, a asigurat-o ca baietelul este capabil sa fie independent. Reusea sa indeplineasca diferite cerinte fara mari eforturi, avea un spirit de orientare foarte dezvoltat si era apt sa interactioneze cu oameni de toate varstele. Baiatul nu avea nici o teama ca este abandonat. Femeia a realizat ca era atat de stresata ca nu poate satisface nevoile fiului ei incat i-a transferat acestuia starea de incordare si l-a invatat, fara sa vrea, ca singura metoda de a obtine ceva este sa ceara fara sa accepte refuzul. Intr-un anumit fel, aceasta i-a transmis ideea ca nu trebuie lasat sa doarma singur sau sa ramana singur. Din acest motiv, legatura dintre mama si fiu s-a transformat intr-o necesitate, o incercare de a invinge teama, o solutie pentru stabilitate emotionala.
Problema s-a agravat pe masura ce baiatul a crescut. Ajuns la varsta adolescentei, acesta se confrunta cu nevoia de a fi independent si, in opozitie, dependenta de prezenta mamei. Atat mama cat si copilul erau confuzi in ceea ce priveste separarea normala si ideea de abandon. Tatal, neavand un rol primar in ingrijirea copilului, nu a reusit sa intervina in relatia celor doi si sa tempereze nevoia mamei de a-si proteja fiul si nevoia fiului de a fi protejat. Dupa cativa ani, prin eforturile intregii familii, baiatul a invatat ca parintii nu trebuie sa raspunda cerintelor lui pentru ca este capabil sa se descurce singur. Intr-un final a reusit sa doarma singur si sa accepte ideea ca nu va fi abandonat.
Atasamentul fata de baiat si grija exagerata de a-i indeplini toate dorintele l-a determinat pe acesta sa isi manifeste o continua nevoie de satisfacere a dorintelor, contrariul inducandu-i o stare de teama dusa la extrem. Baietelul avea nevoie de atentie si sprijin dar, din cauza temerilor mamei, nu putea sa distinga momentele in care era necesar sa fie lasat singur de acelea in care dorea sa fie singur. Cu ajutorul unui consilier, mama a inteles ca modul in care isi invata copilul este gresit si ca educatia acestuia va avea de suferit. Cuplul si-a regasit echilibrul prin faptul ca si-a ajutat fiul sa devina independent. Tatal a inteles ca trebuie sa se implice mai mult in relatia cu fiul sau, iar mama si-a depasit frustrarile din copilarie.
Indiferent daca alegem ajutorul unui specialist sau nu, cei mai multi dintre noi am trecut prin momente in care am identificat propriile noastre nevoi cu cele ale copilului nostru. Nu este o dovada de slabiciune sa cerem ajutor ci este o dorinta instinctuala de a depinde de ceilalti. Intrebarile urmatoare va pot ajuta sa reflectati asupra modului in care va educati copilul si starilor pe care le transmiteti, fara sa vreti, acestuia. In acest fel, veti fi capabili sa faceti diferenta intre nevoia de a vindeca propriile rani si nevoia de a va ajuta copilul sa se vindece.
Psihologul, spre uimirea ei, a asigurat-o ca baietelul este capabil sa fie independent. Reusea sa indeplineasca diferite cerinte fara mari eforturi, avea un spirit de orientare foarte dezvoltat si era apt sa interactioneze cu oameni de toate varstele. Baiatul nu avea nici o teama ca este abandonat. Femeia a realizat ca era atat de stresata ca nu poate satisface nevoile fiului ei incat i-a transferat acestuia starea de incordare si l-a invatat, fara sa vrea, ca singura metoda de a obtine ceva este sa ceara fara sa accepte refuzul. Intr-un anumit fel, aceasta i-a transmis ideea ca nu trebuie lasat sa doarma singur sau sa ramana singur. Din acest motiv, legatura dintre mama si fiu s-a transformat intr-o necesitate, o incercare de a invinge teama, o solutie pentru stabilitate emotionala.
Problema s-a agravat pe masura ce baiatul a crescut. Ajuns la varsta adolescentei, acesta se confrunta cu nevoia de a fi independent si, in opozitie, dependenta de prezenta mamei. Atat mama cat si copilul erau confuzi in ceea ce priveste separarea normala si ideea de abandon. Tatal, neavand un rol primar in ingrijirea copilului, nu a reusit sa intervina in relatia celor doi si sa tempereze nevoia mamei de a-si proteja fiul si nevoia fiului de a fi protejat. Dupa cativa ani, prin eforturile intregii familii, baiatul a invatat ca parintii nu trebuie sa raspunda cerintelor lui pentru ca este capabil sa se descurce singur. Intr-un final a reusit sa doarma singur si sa accepte ideea ca nu va fi abandonat.
Atasamentul fata de baiat si grija exagerata de a-i indeplini toate dorintele l-a determinat pe acesta sa isi manifeste o continua nevoie de satisfacere a dorintelor, contrariul inducandu-i o stare de teama dusa la extrem. Baietelul avea nevoie de atentie si sprijin dar, din cauza temerilor mamei, nu putea sa distinga momentele in care era necesar sa fie lasat singur de acelea in care dorea sa fie singur. Cu ajutorul unui consilier, mama a inteles ca modul in care isi invata copilul este gresit si ca educatia acestuia va avea de suferit. Cuplul si-a regasit echilibrul prin faptul ca si-a ajutat fiul sa devina independent. Tatal a inteles ca trebuie sa se implice mai mult in relatia cu fiul sau, iar mama si-a depasit frustrarile din copilarie.
Indiferent daca alegem ajutorul unui specialist sau nu, cei mai multi dintre noi am trecut prin momente in care am identificat propriile noastre nevoi cu cele ale copilului nostru. Nu este o dovada de slabiciune sa cerem ajutor ci este o dorinta instinctuala de a depinde de ceilalti. Intrebarile urmatoare va pot ajuta sa reflectati asupra modului in care va educati copilul si starilor pe care le transmiteti, fara sa vreti, acestuia. In acest fel, veti fi capabili sa faceti diferenta intre nevoia de a vindeca propriile rani si nevoia de a va ajuta copilul sa se vindece.
- Aveti indoieli in ceea ce priveste sentimentele copilului dumneavoastra?
- Situatia lui va aminteste de intamplari din copilaria dumneavoastra? Daca da, modul in care gandeste si simte sunt identice?
- Intamplarea pe care ati trait-o este la fel de grava ca cea prin care trece copilul dumneavoastra? Sau este foarte dificil de comparat? Sunteti obiectiv in judecarea situatiei sau va bazati pe propriile sentimente?
- Cat de importanta este experienta pentru copilul dumneavoastra si ce puteti face sa il ajutati?
- Care sunt diferentele intre intamplarile prin care ati trecut? Cum influenteaza temperamentul dumneavoastra modul in care abordati situatia si cum influenteaza temperamentul copilului?
- Situatia lui va aminteste de intamplari din copilaria dumneavoastra? Daca da, modul in care gandeste si simte sunt identice?
- Intamplarea pe care ati trait-o este la fel de grava ca cea prin care trece copilul dumneavoastra? Sau este foarte dificil de comparat? Sunteti obiectiv in judecarea situatiei sau va bazati pe propriile sentimente?
- Cat de importanta este experienta pentru copilul dumneavoastra si ce puteti face sa il ajutati?
- Care sunt diferentele intre intamplarile prin care ati trecut? Cum influenteaza temperamentul dumneavoastra modul in care abordati situatia si cum influenteaza temperamentul copilului?
Prin comparatia obiectiva intre situatia cu care se confrunta copilul si cea din copilaria dumneavoastra, prin judecarea reactiilor si a modului de gandire, prin identificarea persoanelor care pot interveni in rezolvarea problemelor, puteti sa va ajutati eficient copilul si sa il invatati sa detina controlul asupra situatiei.
Studii asupra abuzurilor au demonstrat ca parintii care sunt constienti de ranile psihice provocate in copilarie tind sa isi schimbe comportamentul atunci cand au copii. Parintii trebuie sa isi invinga frustrarile si sa abordeze obiectiv educatia copiilor. Nevoile tinerilor pot sa fie uneori gresit intelese si sa ii transforme in persoane dependente de parinti. Gasirea unei modalitati de a conferi echilibrul intre ceea ce simtiti si ceea ce trebuie sa faceti poate fi un tel dificil de atins, dar nu imposibil.
Empatia si reflectarea sentimentelor
Copiii au nevoie de reflectarea corecta a
sentimentelor, nu doar pentru a intelege definirea lor, ci pentru a isi
cunoaste propria personalitate. Pentru a contribui cat mai corect la
dezvoltarea lor, parintii trebuie sa le impartaseasca sentimentele. Fie
ca este vorba de entuziasm sau tristete, nervozitate sau resemnare,
reflectarea emotiilor contribuie la educatia acestuia.
Atunci cand trec prin perioade de stres si schimbari, cand intampina o greutate sau sunt dezamagiti, tinerii au nevoie de cineva care sa le inteleaga sentimentele si sa le transmita ideea ca totul face parte din cursul normal al vietii. Prin definirea si reprezentarea acestor sentimente un copil devine constient de persoana lui si de locul pe care il ocupa in societate.
Este foarte important sa il invatam ca sentimentul de ura poate fi exprimat si tolerat. Cand cineva isi manifesta ura, orice persoana tinde instinctual sa se apere. Daca intelegeti ca acest sentiment este normal, in cazul in care se incadreaza in limite, atunci veti fi capabili sa va faceti copilul sa inteleaga puterea de a tolera si de a iubi. Prin absorbirea urii copilului dumneavoastra va educati copilul sa controleze acest sentiment, sa il inteleaga si sa adopte o atitudine pozitiva fata de cei care o manifesta.
In cazul adolescentilor, o implicare mai mare in intelegerea nevoilor si sentimentelor acestora va ajuta sa il determinati sa isi impartaseasca nemultumirile, sa ceara ajutor atunci cand cred ca nu se descurca si sa adopte o atitudine pozitiva fata de propunerile dumneavoastra.
Atunci cand trec prin perioade de stres si schimbari, cand intampina o greutate sau sunt dezamagiti, tinerii au nevoie de cineva care sa le inteleaga sentimentele si sa le transmita ideea ca totul face parte din cursul normal al vietii. Prin definirea si reprezentarea acestor sentimente un copil devine constient de persoana lui si de locul pe care il ocupa in societate.
Este foarte important sa il invatam ca sentimentul de ura poate fi exprimat si tolerat. Cand cineva isi manifesta ura, orice persoana tinde instinctual sa se apere. Daca intelegeti ca acest sentiment este normal, in cazul in care se incadreaza in limite, atunci veti fi capabili sa va faceti copilul sa inteleaga puterea de a tolera si de a iubi. Prin absorbirea urii copilului dumneavoastra va educati copilul sa controleze acest sentiment, sa il inteleaga si sa adopte o atitudine pozitiva fata de cei care o manifesta.
In cazul adolescentilor, o implicare mai mare in intelegerea nevoilor si sentimentelor acestora va ajuta sa il determinati sa isi impartaseasca nemultumirile, sa ceara ajutor atunci cand cred ca nu se descurca si sa adopte o atitudine pozitiva fata de propunerile dumneavoastra.
Atasamentul fata de ceilalti
Pentru a fi capabil sa interactionezi cu
ceilalti este necesar nu doar sa supravietuiesti, ci sa traiesti
intr-un mod care sa iti asigure fericirea si multumirea ca existi. Este
important a invata un copil valoarea relatiilor interumane si importanta
interactionarii cu ceilalti. Parintii trebuie sa le prezinte copiilor
avantajele intemeierii unei familii si influenta celor pe care ii
iubeste asupra modului in care gandeste si se dezvolta.
Baietii si fetele trebuie sa beneficieze de o educatie care sa le permita sa inteleaga importanta sentimentului de iubire. Prin sentimentele pe care le transmit acestora parintii, copiii vor invata sa simta si sa transmita la randul lor emotiile. Nu doar parintii trebuie sa aiba grija de copil, acesta trebuie sa fie lasat sa isi manifeste propria grija fata de ei. Permitand tanarului sa ofere, acesta va invata sa aprecieze ceea ce i se ofera.
Nu exista parinti perfecti asa cum nu exista copii perfecti. In fiecare interactiune a noastra cu ceilalti putem sa adoptam atitudinea gresita. Cautarea unui echilibru si incercarea de a fi cat mai buni in ceea ce facem ne poate asigura succesul in educatia copilului.
Baietii si fetele trebuie sa beneficieze de o educatie care sa le permita sa inteleaga importanta sentimentului de iubire. Prin sentimentele pe care le transmit acestora parintii, copiii vor invata sa simta si sa transmita la randul lor emotiile. Nu doar parintii trebuie sa aiba grija de copil, acesta trebuie sa fie lasat sa isi manifeste propria grija fata de ei. Permitand tanarului sa ofere, acesta va invata sa aprecieze ceea ce i se ofera.
Nu exista parinti perfecti asa cum nu exista copii perfecti. In fiecare interactiune a noastra cu ceilalti putem sa adoptam atitudinea gresita. Cautarea unui echilibru si incercarea de a fi cat mai buni in ceea ce facem ne poate asigura succesul in educatia copilului.
