Manuscrisele de la Marea Moarta

Qumran

1. Imprejurarile descoperirii manuscriselor si cuprinsul lor

Descoperirea manuscriselor de la Marea Moarta se datoreaza in totalmente curatei intamplari. Un beduin palestinian pe nume Muhamad el Dib, in primavara anului 1947, cautandu-si caprele ratacite printre stancile falezei din partea de Nord a Marii Moarte, arunca intamplator o piatra intr-una din grotele din peretele unei stanci pe langa care trecea.

Manuscrisele de la Marea Moarta - Qumran

Un zgomot de cioburi sparte raspunde din interiorul grotei. Speriat se indeparteaza de respectiva grota, dar curiozitatea il face sa revina a doua zi, de data aceasta, impreuna cu varul sau Ahmed Muhamad.

Strecurandu-se in grota respectiva gasesc mai multe cioburi de vase precum si 8 vase intacte, acoperite cu o tesatura de in, dintre care unul continea 3 suluri din piele de capra, infasurate la fel, in panza de in. Nestiind ce sa faca cu ele, le iau in cele din urma cu ei si le predau unui anticar din Betleem, numit Khalil Iskandar Sahin.

Manuscrisele de la Marea Moarta - Qumran

Constatandu-se ca scrierea de pe suluri este siriaca, manuscrisele sunt predate Manastirii siriace Sfantul Marcu, din Ierusalimul vechi. Intre timp, beduinii cercetand mai cu atentie grota, dau la iveala alte resturi de manuscrise, precum si o serie de fragmente de manuscrise.

In toamna anului 1947, beduinii si anticarii incep sa vanda astfel de manuscrise diferitelor institutii stiintifice din Ierusalim Astfel, in decembrie 1947, Universitatea ebraica din Ierusalim achizitiona 3 din aceste manuscrise, profesorul E.L. Sukenik, fiind primul care constata vechimea acestor manuscrise, banuind chiar atunci originea lor eseniana.

Manuscrisele de la Marea Moarta - Qumran

Constatandu-se vechimea lor de catre specialisti intinzandu-se pe o perioada de timp ce incepe cu sec. II i.Hr. si se termina cu sec. I d.Hr. si intuindu-se importanta lor in elucidarea unor perioade obscure ale timpurilor trecute din istoria lui Israel, in special si a culturii umane, in general, arheologi si savanti numerosi deschid un adevarat santier arheologic in regiunea Qumran, incepand sapaturile cu grota care a adapostit primele manuscrise descoperite, intitulata de acum Grota 1 de la Qumran.

In timpul acestor prime sapaturi (anul 1951), beduinii descopera in 1952 un alt lot de manuscrise in regiunea Wadi Murabba'at, la 25 km sud de Ierusalim si in regiunea Khirbet-Mird, la 14 km S-E de Ierusalim. In urma analizelor facute de specialisti s-a ajuns la concluzia ca vechimea acestor manuscrise coboara pana la cea de a doua revolta iudaica 132-135 d.Hr.

In concluzie, manuscrisele gasite in desertul Marii Moarte s-ar putea imparti in 3 grupe, atat dupa vechimea lor, cat si dupa provenienta lor geografica:

1. manuscrise provenind din grotele din regiunea Qumran datand din sec. II i.Hr. si I d.Hr.
2. documentele de la Wadi Murabba'at, din partea sudica a desertului Iudeii.
3. manuscrisele de la Khirbet-Mird, acestea din urma, datand din timpul celei de a doua revolte iudaice.

Asadar, documentele descoperite la Qumran si in imprejurimile lui formeaza o colectie de manuscrise din piele, din foi de arama sau papirus, majoritatea dintre ele fiind doar fragmente, uneori de dimensiuni foarte reduse si datand, asa cum s-a mentionat, o parte din ele din sec. II i.Hr., cateva chiar din sec. III i.Hr., iar unele, probabil, din sec. I al erei crestine.

Astazi numarul acestor fragmente se cifreaza la circa 40.000 cea mai mare parte avand caracter biblic, dar in pesterile de la Qumran si Kirbet Mird s-au gasit si manuscrise cu caracter organizatoric sau administrativ. Intre manuscrisele de la Qumran se gasesc fragmente ale tuturor cartilor Vechiului Testament, cu exceptia cartii Esterei, Tobie si a intelepciunii lui Iisus Sirah, din care nu s-a descoperit nici un fragment. Multe dintre cartile Vechiului Testament au fost copiate in mai multe exemplare, asa explicandu-se faptul ca au fost descoperite la Qumran, spre exemplu 14 copii ale Deuteronomului, copii ale cartii profetului Isaia, 10 ale Psalmilor si 8 copii fragmentare din proorocii mici.

O pozitie intermediara intre textele biblice si scrierile originale ale sectei qumranitilor o ocupa comentariile. Astfel s-au descoperit comentarii la cartile proorocilor Habacuc (Avacum), Naum, Isaia, Sofonie, Oseea, Miheia, precum si la Geneza si Psalmi. De asemenea s-au gasit fragmente de talcuiri la "Pseudoepigrafele" Enoh, Jubileele si Testamentul lui Levi, precum si dintr-o Apocalipsa necunoscuta care descrie mai ales Ierusalimul cel de Sus.

Din categoria manuscriselor cu caracter nebiblic fac parte: Statutul comunitatii (1 QS), textul celor 2 coloane (1 QSa) numite si Suluri ale Legii sau Manualul de disciplina; Documentul de la Damasc (CD); Razboiul fiilor luminii impotriva fiilor intunericului (1 QM); Rugaciunile de multumire sau Imnele (1 QH); Apocrifa cartii Genzei (1 Q Gen. Apoc), precum si fragmente din apocrife cu profil apocaliptic; "Cartea lui Noe", "Cartea Tainelor", "Cuvantarile lui Moise" etc.

Manuscrisele de la Qumran sunt scrise in 8 limbi si dialecte: ebraica veche (biblica), aramaica palestiniana, ebraica misnaita (nec-ebraica), greaca, latina, nabateica, aramaica tarzie (asa-numita siro-palestiniana) si araba.

Majoritatea qumranologilor sunt de parere ca ele reprezinta ramasitele unei vaste biblioteci care apartinea odinioara unei comunitati religioase iudaice, stabilite pe coastele Marii Moarte, in desertul Iudeii si pe care acestia o identifica cu comunitatea eseniana.

Intr-adevar contactul cu continutul acestor manuscrise duce la concluzia ca ele apartin prin excelenta unei secte iudaice a carei caracteristici organizatorice, de preocupari culturale, religioase, de atitudine fata de Templul din Ierusalim etc. o identifica in mod evident cu gruparea eseniana.

Spre exemplu, toate temele majore ale Vechiului Testament sunt prezente in aceste scrieri; apoi folosirea cartilor profetice dovedeste ca gruparea se deosebea de samariteni care refuzau sa le acorde importanta pentru motivul ca acesta ar exalta rolul Ierusalimului si al templului din Ierusalim.

Dimpotriva, qumranitii priveau spre Ierusalim ca spre centrul iudaismului si considerau templul vremelnic necinstit din cauza inlaturarii preotiei lui Tadoc prin preotia hasmoneilor, qumranitii considerandu-se a fi chemati sa restabileasca marele pontificat aaronit, revendicari care se regasesc clar in aspiratiile eseniene.

Tot in acest context se mai poate aminti si faptul ca in lumina documentelor descoperite, comunitatea de la Qumran apare ca o organizatie religioasa care pretinde doar pentru sine privilegiul de a fi socotita "adevaratul Israel", autocalificandu-se in consecinta "comunitatea lui Dumnezeu", "comunitatea noului legamant sau a vesnicului legamant" si care duce o lupta darza impotriva "fiilor intunericului" calificati ca fiind "oameni aflati in simbria lui Belial", in calitatea lor de "fii ai luminii", "fiii dreptatii si ai adevarului", "membrii sacrei comunitati".

Toate aceste apelative sunt specifice calificarilor gruparii eseniene. In ceea ce priveste apoi datele importante din manuscrisul denumit conventional "Statutul comunitatii" referitor la organizarea comunitatii qumranite, ele ofera o imagine completa a structurii interne, a conceptiilor ideologice a gruparii eseniene.

Comunitatea religioasa de la Qumran prezinta, asadar, suficiente indicii care-i determina pe specialisti sa o identifice cu " esenienii. Un istoriograf iudeu, Iosif Flaviu, un iudeu elenist, Filon din Alexandria, si un roman Pliniu cel Batran, ofera informatii sumare, ce-i drept, dar suficiente pentru a constitui o imagine a esenienilor: o grupare religioasa iudaica de tip quasi-monahal, ai carei membri vietuiau izolati de poporul evreu, in asezari proprii, situate - cum afirma Pliniu - la vest de Marea Moarta, adica tocmai in regiunea descoperirilor arheologice a manuscriselor qumraniene.

Redam in continuare o scurta prezentare a celor mai importante manuscrise qumraniene:

Manualul de disciplina

- primeste acest nume de la una din partile lui componente, cercetatorii francezi dandu-i numele de "Regula comunitatii". Manuscrisul a fost gasit in grota 1 Q, constand la origine din 5 fasii de piele insumand 2 m lungime si 20 cm latime si continand un ansamblu de instructiuni si reguli privind disciplina care trebuie sa guverneze viata comunitatii, admiterea noilor membri in comunitate sau excluderea celor nedemni, reguli referitoare la cult etc.

Un citat din acest manuscris ofera imaginea idealului ce-i anima pe membrii comunitatii care au redactat manuscrisele: "Ei (adeptii sectei n.n.) sa practice cu totii adevarul si smerenia, dreptatea, dragostea binevoitoare si modestia purtarii in toate caile lor."

Razboiul fiilor luminii contra fiilor intunericului

- acest manuscris, avand o stare de conservare aproape perfecta, este unul din cele mai mici de dimensiune, constand din 3 fasii de piele cusute la un loc avand o lungime de 2.85 m si o latime de 16 cm. Surprinzator este faptul ca, intre manuscrisele de la Qumran, se gaseste si unul al Regulii Razboiului ceea ce nu concorda cu felul in care esenienii sunt descrisi de Iosif Flaviu si Filon din Alexandria, ca fiind oamenii pacii, excluzand folosirea armelor. Cum este posibil deci, ca la o grupare de pacifisti sa apara un manual de arta a razboiului?

Raspunsul s-ar gasi in faptul ca manuscrisul contine evidente trasaturi eshatologice ale unui gen de istorisire apocaliptica vizand finele lumii, cand va lua nastere un cer nou si un pamant nou (Cf. Isaia 65,17; 66,22), si cand "fii luminii" vor trebui sa poarte un "razboi" impotriva tuturor puterilor raului, inainte de definitiva sosire a imparatiei lui Dumnezeu.

Comentariul la cartea Habacuc

- intre manuscrisele de la Marea Moarta, acest comentar este unul dintre cele mai instructive, indicand cel mai bine modul de exegeza qumranita si pozitia gruparii fata de restul poporului iudeu. Comentariul incepe cu cap. 1, versetul 4, textul cartii fiind transcris si apoi explicat verset cu verset si incepe printr-o formula tipica comentariilor eseniene: "sensul (peser) versetului este", ori "sensul acestui cuvant este". De aici, numele de pesarim, adica de "explicatii" dat tratatelor asupra cartilor biblice de catre autorii lor. Peser-ul se prezinta sub 3 forme:

a) explicatie a unui text in functie mai ales de istoria proprie a sectei cum este cazul peser-ului lui Habacuc, Miheea, etc.
b) explicatie vizand un grup etnic din Palestina, cum este cazul peser-ului la cartea Naum
c) explicatie eshatologica a textelor profetice, cum este cazul cu cartea Isaia.

In sens propriu, peser-ul esenienilor nu este un midras specific exegezei iudaice si in care se cauta sa se afle gandul autorilor cartilor, ci este mai degraba o incercare de a gasi in Vechiul Testament preziceri sau aluzii la un timp viitor. In practica, viitorul pe care esenienii il gaseau prezis in Scriptura era chiar timpul in care traiau.

Documentul de la Damasc

- manuscrisul contine doua parti: prima comenteaza planul de mantuire a lui Yahweh (cap. 1-8), iar partea a doua se ocupa in detaliu de viata membrilor "Legamantului Nou". Cuprinsul manuscrisului aminteste de un "Dascal al dreptatii", descendent din casa lui Aaron si care apare dupa 390 de ani de la distrugerea Ierusalimului de catre Nabucodonosor, ca si de aparitia unui "Om al minciunii" care il va persecuta si maltrata pe Dascalul Dreptatii si pe adeptii acestuia, dar care, in cele din urma, va fi pedepsit de Dumnezeu.

Sulul de arama

- in 1952 in timpul sapaturilor s-a descoperit in grota a 3-a printre manuscrisele de pergament si papirus si un sul fin de arama constand din 12 coloane scrise pe 3 foi de metal, sudate in mod primitiv. Textul scris nu era nici religios si nici biblic, ci continea o lista de obiecte care faceau parte dintr-un tezaur ascuns, foarte pretios, dar care in cele din urma s-a descoperit ca era fictiv, scrierea ascunzand in spate o legenda.

Importanta insa a acestui sul de arama consta in faptul ca prezinta un interes deosebit pentru studiul limbii ebraice, intrucat textul nu se gaseste scris in ebraica biblica, ci intr-un dialect ebraic vorbit, si care n-a fost cunoscut decat in timpurile mai noi prin scrieri religioase iudaice dintr-o epoca mai tarzie. Misna fiind cea mai veche dintre aceste scrieri.

Pe langa aceste manuscrise mai importante descoperite si pe care le-am amintit sumar, in asa-numita biblioteca a qumranitilor au mai fost descoperite fragmente de manuscrise si care indica existenta si a altor specii literare cultivate de catre gruparea eseniana. Dintre acestea amintim:

Testimonia

- un fel de culegere de texte scripturistice referitoare la anumite probleme de dogma precum cele ce priveau pe Mesia, familia din care urma sa vina, misiunea pe care avea sa o indeplineasca etc.

Mismarot

- erau un fel de programe ale serviciilor religioase si care urmau a fi oficiate in templul ceresc, qumranitii rupand orice legatura cu templul din Ierusalim. In aceasta specie literara a fost identificat si Calendarul sectei qumranite.

2. Datarea manuscriselor de la Qumran

Una dintre problemele dificile cu care s-au confruntat cercetatorii in incercarea lor de a stabili adevarurile elementare privitoare la manuscrisele de la Qumran si a ridica valul "enigmei" de deasupra lor, a fost precizarea datei scrierii si depozitarii lor in grotele de la vest de Marea Moarta. Ipotezele lansate in acest sens au fost variate si adesea contradictorii osciland intre doua date, epoca premacabeeana, deci secolul III i.Hr. si evul mediu, in timpul cruciadelor, sec. XI-XII.

Varietatea acestei ipoteze s-a datorat in primul rand lipsei de indicatii sigure, precise de ordin intern, rezultand din insusi continutul manuscriselor, iar pe de alta parte insuficientei paleografiei ebraice, datorata pana nu de mult lipsei unor documente vechi care sa constituie puncte de referinta in incercarea unor solutii care sa raspunda exigentelor stiintifice de specialitate.

Combinand insa astazi precizarile oferite de paleografia ebraica cu privire la vechimea manuscriselor de la Qumran, putinele indicatii de ordin intern ale manuscriselor insasi, datele sapaturilor arheologice care s-au facut in regiunea Marii Moarte pentru descoperirea acestor documente, indicatiile oferite de materialele pe care au fost scrise, ca si rezultateie obtinute din analizele ia care au fost supuse bucatile de panza de in, in care au fost infasurate manuscrisele, in laboratoarele nucleare prin metoda carbonului 14, qumranologii au reusit in timpul nostru sa stabileasca datarea si vechimea manuscriselor de Marea Moarta cat mai aproape de adevarul lor.

Un prim element de ajutor in stabilirea vechimii manuscriselor il constituie informatiile de ordin intern, oferite de ele insele, care privesc, in special, evenimentele descrise in aceste manuscrise si care nu trebuie sa fi fost prea indepartate de data compunerii lor. in acest sens, importante sunt indeosebi manuscrisele nebiblice ale caror elemente interne arata data redactarii acestor scrieri, ceea ce este, evident, mai important decat data copierii lor.

Unul din manuscrisele nebiblice si care prezinta o importanta mare pentru datarea evenimentelor pe care le descrie si, implicit, pentru datarea redactarii lui, este Comentariul lui Habacuc, in cap. 1, 6 al proorociei lui Avacum (Habacuc), se vorbeste de navalirea haldeilor. in Comentariul lui Habacuc (11,12) se arata ca aceste cuvinte profetice privesc pe Kittim-i.

Aceiasi Kittim-i mai sunt mentionati si in alte locuri ale Comentariului (II, 15; III, 4,9; IV, 5, 10; VI, 1, 10) fapt care releva o prezenta destul de pronuntata a termenului in acest manuscris, de unde rezulta ca autorul Comentariului care se adresa unor cititori pentru care intelegerea termenului nu prezenta nici o dificultate, dorea sa pastreze treaza in memoria cititorilor sai toate faptele acestor Kittim-i, precum si rolul pe care l-au avut in istoria poporului ales in anumite momente ale istoriei sale.

Fapt important pentru datarea manuscrisului este de a stabili cine erau acesti Kittim-i la care autorul comentariului raporteaza toate referirile profetului Avacum privitoare la haldei. in incercarea de a se da un raspuns problemei respective, parerile specialistilor sunt impartite.

Unii cercetatori vad in Kittim-i pe romanii care sub Pompei, in anul 63 d.Hr. au cucerit Ierusalimul1024, altii pe cruciatii de la sfarsitul veacului XI, iar alti specialisti inteleg prin termenul ebraic katia'im pe romanii din timpul primei revolte iudaice, care au dus la cucerirea Ierusalimului de catre Tit in anul 70, in timp ce alti numerosi cercetatori vad in acesti Kittim-i pe seleucizii care stapaneau in Siria.

In mod propriu, termenul Kittim designeaza o parte dintre locuitorii insulei Cipru. In Sfanta Scriptura insa, termenul Kittim apare cu sensuri foarte diferite. In Daniel XI,30 Kittim-ii sunt numiti romanii. Vulgata traduce "insulele Kittim-ilor" din Iezechiel 27, 6, prin Italia, iar in I Macabei 1, 1: 8, 5 se spune ca Alexandru cel Mare "a iesit din tara Kittim-ilor". Intr-un cuvant, prin Kittim-i textele sfinte inteleg pe strainii care au venit asupra lui Israel provocandu-le si dezastru. Cam cu acelasi inteles este folosit termenul Kittim si in Comentariul lui Habacuc, descoperit la Qumran.

Pentru identificarea insa a Kittim-ilor din Comentariul lui Habacuc, nu raman, dupa majoritatea qumranologilor, decat 2 solutii; identificarea lor cu seleucizii sirieni sau cu romanii. Din lectura insasi a Comentariului se impun totusi doua fapte care au o importanta deosebita pentru datarea scrierii:

a) Tema centrala a Comentariului ramane conflictul dintre preotul nelegiuit si invatatorul dreptatii (I, 13; II, 2; V, 4,10; X, 9-10 etc.) si nu dintre iudei si asupritorii lor, Kittim-ii. Kittim-ii nu sunt in Comentariu decat un mijloc prin care se structureaza conflictul central, dintre preotul nelegiuit si invatatorul dreptatii.

b) Comentariul de la Qumran trateaza o problema interna atat in raport cu stapanitorii straini, seleucizi sau romani, cat mai ales in raport cu drepturile pe care invatatorul dreptatii le are asupra poporului ales. Kittim-ii nu ar fi decat instrumentul prin care se implineste iconomia divina. Comentariul se pretinta astfel ca o opera apologetica a drepturilor de care a fost deposedat invatatorul dreptatii de catre preotul nelegiuit.

Prin urmare, in Comentariul lui Habacuc "trebuie vazuta o opera - e de parere Pr. Sabin Verzan - in care se descrie un conflict pentru castigarea marelui pontificat, puterea suprema, pentru iudeii din timpul de dupa 586 i.Hr., data caderii regatului iudeu".

Ideea e intarita si de faptul ca in mai toate documentele de la Qumran apare foarte des notiunea de preotie a lui Aaron si de preotie a lui Tadoc, liantul tuturor manuscriselor de la Qumran fiind interesul pe care il arata fata de preotia sadochita.

De altfel, gruparea qumranita se prezinta ca una "schismatica" fata de preotia oficiala de la Ierusalim, impotrivindu-se marelui pontificat hasmonean, inaugurat prin Ionatan Macabeul, care ii succede in functia de arhiereu lui Menelau, dupa o intrerupere de 7 ani (159-152 i.Hr.).

Asadar, conflictul la care se refera Comentariul lui Habacuc, fie ca a avut loc in timpul seleucizilor sirieni, fie la inceputul epocii de stapanire romana, este un conflict intre un preot hasmoneu si un pretendent la aceasta functie din spita lui Tadoc. Este greu insa de precizat care dintre preotii hasmonei a putut fi numit de autorul Comentariului, preotul nelegiuit. Este foarte probabil sa se refere la Ionatan, primul hasmoneu care a purtat titlul de arhiereu.

In ceea ce priveste identificarea Kittim-ilor la care se refera Comentariul lui Habacuc, o mare parte dintre qumranologi sunt de parere ca acestia par a fi romanii, in care autorul Comentariului vede pe cei ce implinesc voia divina cu privire la pedepsirea preotiei nelegiuite.

Intre unele informatii interne pe care s-ar putea sprijini ipoteza respectiva, este aceea potrivit careia Kittim-ii se inchinau steagurilor lor militare (signa) si aduceau un cult religios armelor de lupta (Comentariu VI, 2-6). Se pare ca romanii aveau un altfel de cult, pe care nu-l aveau alti asupritori ai iudeilor, in special seleucizii sirieni.

Prin urmare, romanii ar fi Kittim-ii la care se refera Comentariul lui Habacuc si care vor pune capat preotiei nelegiuite, dupa qumraniti, a hasmoneilor. intr-adevar, Irod cel Mare, adus la conducerea Statului palestinian cu ajutorul romanilor, va restabili preotia lui Tadoc, fapt care nu s-a putut realiza prin seleucizii sirieni, intrucat macabeii reusesc sa evite amestecul acestora in problemele lor religioase.

Asadar, ca data a scrierii Comentariului putea fi acceptat timpul celei de a douajumatati a veacului Ii.Hr., cand autorul Comentariului vede implinit dezideratul major al sectei qumranite: restabilirea marelui pontificat aaronit.

Pr. dr. Athanasie Negoita inclina insa pentru identificarea Kittim-ilor cu sirienii, intre alte motive si pentru ca "acestia l-au ucis pe Marele Preot Ionatan (Preotul cel Rau), in timp ce, despre un mare preot ucis de romani nu exista informatii documentare".

Totusi, este de parere acelasi qumranolog, ca este greu de identificat cu precizie pe Kittim-i cu unul din cele doua popoare invadatoare, seleucizii sirieni si romanii, intrucat ambele puteri au stapanit Palestina impilandu-i pe locuitorii lor.

Ca o concluzie generala, s-ar putea insa afirma, ca identificarea poporului Kittim cu romanii sau cu sirienii se sprijina pe argumente la fel de pertinente, atat pentru o ipoteza, cat si pentru alta.

Dar in sprijinul efortului de datare a manuscriselor de la Qumran si de stabilire a vechimii lor, mai vin si alte consideratii. Este vorba in primul rand deformatul acestor manuscrise, care se prezinta in forma de sul si nu de codice; ori se stie ca sulul este forma cea mai veche a manuscriselor. La aceasta se adauga apoi si faptul ca din manuscrisele de la Qumran lipsesc cu desavarsire semnele de punctuatie, acestea fiind opera masoretilor, de data relativ recenta, sec. III d.Hr. Cunoscutul ebraist german Paul Kahle acorda manuscriselor de la Qumran o mare vechime tocmai din considerentul celor amintite mai sus.

In sprijinul stabilirii vechimii manuscriselor vin insa si cercetarilor paleografiei ebraice. Cel mai vechi document scris in limba ebraica, este palimpsestul descoperit in anul 1952 la Wadi Murabba'at in timpul expeditiei arheologice condusa de Roland de Vaux, Acest manuscris, palimpsest este scris in alfabetul vechi ebraic (evreo-fenician) si dateaza, dupa parerea lui R. de Vaux, din sec. VII i.Hr., adica dinainte de caderea regatului iudaic si de exilul babilonian (586 i.Hr.).

Dupa exilul babilonian din alfabetul aramaic, care l-a inlocuit pe cel vechi ebraic, s-a dezvoltat alfabetul ebraic sau scrierea ebraica noua, asa-numita "scriere patrata" sau "asiriana". Documentele de la Marea Moarta sunt scrise tocmai in acest alfabet numit patrat, dar intr-un stadiu mai avansat al sau, specific sec. IV si sfarsitului de sec. III i.Hr.

Tocmai din aceasta perioada, sfarsitul sec. III i.Hr., dateaza 6 fragmente ale unui sul din cartea lui Samuil, descoperit in pestera 4 de la Qumran (Q 4) si cateva fragmente dintr-un sul al lui Ieremia, gasit in aceeasi grota Q 4.

Acestor manuscrise le urmeaza cronologic, o alta grupa din care fac parte fragmente din Eclesiast descoperite in pestera 4 (Q 4), Isaia, descoperit in Q1 si Manualul de disciplina (Q1) si care reprezinta perioada hasmoneeana a alfabetului amintit specifica sfarsitului de sec. II i.Hr. si inceputul sec. I d.Hr.

Urmeaza apoi ultimul grup de manuscrise specific perioadei irodiane a alfabetului ebraic - din care amintim "Razboiul fiilor luminii impotriva fiilor intunericului", "Comentariul lui Habacuc", "Psalmii de multumire" s.a., pentru copierea carora se fixeaza terminus post quem - mijlocul sec. I i.Hr. si ca terminus ante quem, anul 70 d.Hr., cand comunitatea de la Qumran se pare ca isi intrerupe existenta ca urmare a razboiului roman.

In efortul qumranologilor de determinare a vechimii manuscriselor de la Marea Moarta vine si o noua metoda, rezultata din progresele fizicii atomice, si anume, asa-numita metoda a radiocarbonului C14. Ea are la baza constatarea facuta de cercetatorii in domeniu care au observat ca prin contactul cu atmosfera, plantele si animalele absorb o anumita cantitate de "Carbon 14", un element radioactiv natural.

Respectivul carbon ramane un timp in organism, scazand apoi treptat. Stabilindu-se prin experiente de laborator cantitatea de radiocarbon eliminata din resturile de plante si animale supuse experientei, se poate deduce cu aproximatie varsta acestora.

Manuscrisele de la Qumran, asa cum se cunoaste, au fost infasurate, inainte de a fi depuse in grotele in care au fost descoperite, intr-o panza de in. Supunandu-se anumite bucati din aceasta panza unor analize fizico-chimice specifice metodei radio-carbonului 14, la Institutul de studii nucleare a Universitatii din Chicago si comparandu-se cantitatea de carbon 14 existenta intr-un fir de in proaspat cules si cu cea din panza de la Qumran, s-a ajuns la concluzia ca mul din care a fost tesuta panza a putut sa creasca candva intre anii 100 i.Hr. si 100 d.Hr.

Analizele au aratat insa ca timpul cultivarii inului din panza de la Qumran poate fi si mai precis datat, si-anume candva in jurul anului 33 d.Hr., de unde ar rezulta fireste ca manuscrisele ar fi fost depozitate in grotele de la Qumran candva in a doua jumatate a sec. I d.Hr.

Prin urmare, luandu-se in evidenta toate datele istorice, elementele interne de datare a manuscriselor, informatiile paleografiei ebraice, rezultatele obtinute prin analizele cu carbon 14 etc, se poate ajunge la o concluzie generala, probabila cu privire la datarea si vechimea manuscriselor de la Qumran, si anume, ele vor fi fost scrise candva intre sec. III i.Hr. si sec. I d.Hr., interval de timp in care isi desfasoara existenta gruparea qumranita (esenienii), careia ii apartin manuscrisele descoperite la Marea Moarta si care vor fi fost depuse prin pesterile de la Qumran, iarasi cu mare probabilitate, candva intre anii 66-70 d.Hr., in timpul razboiului iudaic impotriva romanilor si cand Ierusalimul a fost distrus. In Sine prin imbracarea firii noastre omenesti, a analiza si a starui asupra unor astfel de teze, inseamna un act de impietate condamnabil.

Prin urmare, putem afirma ca gruparea qumranita si doctrina ei nu este decat cel mult un limbaj propriu, denaturat al vechii religii iudaice, dovedind odata in plus, superioritatea si originalitatea crestinismului in raport cu conceptia ingusta, exclusivista a iudaismului si implicit a sectei qumranite-eseniene.

3. Importanta manuscriselor de la Marea Moarta

Manuscrisele descoperite in regiunea Marii Moarte arunca o lumina considerabila asupra textelor si istoriei vremurilor biblice, facilitandu-ne cu vremea o intelegere mai cuprinzatoare si cat mai adanca a cuprinsului si importantei lor.

In urma cercetarilor efectuate de la descoperirea lor si din informatiile furnizate in acest sens de specialisti, cercetatori, teologi, istorici etc., aceste manuscrise, clarifica in mare parte unele probleme de interes stiintific teologic, religios-istoric cu privire la:

a) Studiul Vechiului Testament, in general
b) Istoria poporului evreu, in special
c) Studiul Noului Testament, in parte

a). O prima insemnatate a descoperirilor de la Marea Moarta consta, prin urmare, in aceea ca au adus la lumina o serie de manuscrise ale Vechiului Testament, mai vechi cu cel putin 1000 de ani decat cele cunoscute inainte de 1947. Asadar, documentele cu care opereaza specialistii in materie de studiul Vechiului Testament. intr-o mare parte a lui au o vechime de doua milenii.

Dar prin descoperirile de la Qumran a inregistrat un salt calitativ, considerabil, nu numai critica textului; ci si istoria textului, din care face parte cea dintai. Astfel, comparandu-se textele biblice descoperite la Marea Moarta, cu cele cunoscute inainte de 1947, s-a ajuns la concluzia ca ele coincid aproape intru totul, textele masoretice, adica cele transmise de sinagoga iudaica, neprezentand deosebiri esentiale de redactare fata de cele descoperite. De aici rezulta o dubla concluzie:

1. scribii sinagogali au fost extrem de exigenti in transmiterea, multiplicarea, copierea fidela a textelor inspirate ale Vechiului Testament.

2. textele Vechiului Testament aflate in uz, sunt, asadar, testate ca valabile de marturii documentare mai vechi de 1000 de ani, decat codicil pe care se bazau, pana la data descoperirii manuscriselor, lucrarile de critica a textului Legii vechi.

b). Documentele descoperite la Qumran, in special cele de cuprins istoric-religios, ofera, asa cum s-a vazut, si bogate informatii cu privire la asa-numita comunitate de la Qumran. In lumina documentelor respective, Comunitatea de la Qumran apare ca o obste religioasa, care pretindea pentru sine privilegiul de a fi socotita "adevaratul Israel", intruchiparea prin excelenta a poporului ales al lui Dumnezeu, auto-numindu-se si "Comunitatea lui Dumnezeu", "Comunitatea adevarului", "Comunitatea Noului Legamant", sau chiar "Comunitatea vesnicului Legamant". Era, prin urmare, o grupare religioasa, cu caracter separatist si care prin apelativele-si asumate reclama deosebirea si distantarea de restul inchinatorilor lui Iahve, in special de iudaismul oficial.

In ceea ce priveste indatoririle membrilor Comunitatii de la Qumran, manuscrisele descoperite la Marea Moarta precizeaza ca "cel ce paseste in legamantul lui Dumnezeu" trebuie sa se oblige "sa se intoarca din toata inima si din tot sufletul la toate cate sunt poruncite prin Legea lui Moise" si la tot ce le-a fost revelat din Tora Barbatilor din Qumran.

Acestora li se cere: "Viata conforma legilor constitutive ale comunitatii, sa faca ceea ce este bine si drept inaintea lui Iahve, asa cum a poruncit El prin Moise si prin slujitorii Sai, Proroocii; sa iubeasca toate cate le-a deosebit El si sa urasca ceea ce a lepadat El; sa se tina departe de tot raul si sa tina cu strasnicie la adevar si dreptate; sa nu umble in caile inimii invartosate de pacat si a ochilor lacomi de placeri vinovate; sa iubeasca pe fiii luminii si sa urasca pe cei ai intunericului".

Comunitatea de la Qumran, renega pe toti cei ce nu apartin "Legamantului", separandu-se categoric de ei. In contrast cu "Israelul secularizat, laicizat si calcator de legamant", ea se socotea ca un "vesnic rasad, o casa sfanta pentru Israel, o temelie intru totul sfanta pentru preotia lui Aaron, marturie a adevarului la judecata, alesi prin buna placere a lui Dumnezeu ca sa ispaseasca pentru lume si pe cei necredinciosi sa-i aduca in fagasul faptei bune".

Imnurile comunitatii de la Qumran, formal inrudite cu cantarile de multumire din Psalmi, preamareau pe Dumnezeu, care, pe cel constient de pacatosenia sa, il scapa din cursele lui Veliar, il scoate din intuneric, daruindu-i cunostinta adevarului si primindu-l in "legamantul" Sau.

Asadar, aceste cateva caracteristici ale comunitatii de la Qumran. precum si altele amintite referitoare in special la organizarea comunitatii, pun in lumina contrastul evident dintre membrii acestei comunitati si Israelul Vechiului Legamant, din care acestia s-au desprins, oferind astfel, prin comparatie destule amanunte legate de istoria poporului ales si de viata sa religioasa, sociala, cultica.

c). Ceea ce intereseaza indeaproape Studiul Noului Testament referitor la comunitatea qumranita sunt unele asemanari care exista intre comunitatea respectiva si Biserica crestina, primara a veacului apostolic si care au fost tratate in cea mai mare parte in capitolul "Qumranism si crestinism".

Aici ne rezumam doar a spune ca toate paralelele sau asemanarile dintre comunitatea qumranita si viata liturgica, cultica, oerganizata a Bisericii primare, dovedesc cel mult ca Biserica primara era inradacinata in traditia iudaismului si din care a imprumutat, ce-i drept, cate ceva in viata cultica, organizatorica, dar pe toate increstinandu-le si dandu-le alte semnificatii si profunzimi specifice scopului si finalitatii vietii crestine.

Se poate conchide in acest sens ca tocmai fondul asemanarilor dintre comunitatea de la Qumran si crestinismul primar, vadeste deosebirile profunde dintre crestinismul veacului apostolic si gruparea separatista qumranita, scotand la iveala implicit, si cat mai limpede, particularitatea Noului Testament.

Constatarea aceasta este ilustrata de o serie de amanunte deosebit de concludente, care au fost tratate in capitolul amintit si rezumate in raspunsul la intrebarea care a framantat pe multi, daca exista vreo legatura de interdependenta intre comunitatea religioasa, de tip esenian de la Qumran si crestinism, sau altfel spus, a influentat esenianismul crestinismul sau nu? Iata in ce consta, asadar importanta descoperirilor de la Qumran pentru Studiul Noului Testament.

Raporturile esenianismului cu Noul Testament sunt reale, este adevarat, numai ca ele nu trebuie supraestimate. Esenianismul n-a constituit decat un curent religios intre multe altele si poate cel mai indepartat de Evanghelie in puncte capitale ca: universalismul mantuirii, atitudinea fata de pacatosi, porunca iubirii etc.

Esenianismul a putut oferi insa iudaismului masura in ceea ce priveau redresarile care trebuiau operate in sanul mentalitatii sale in fata povarnisului care-i statea in fata: ingustimea fariseica sau exclusivismul esenian.

Din toate cele expuse referitoare la tema descoperirilor de la Qumran, s-ar putea concluziona, la modul general, ca problemele legate de manuscrisele de la Marea Moarta ar fi definitiv rezolvate si ca, in consecinta, aceste manuscrise au apartinut unui grup ascetic iudaic, care a trait in partea de nord-est a Marii Moarte in intervalul de timp dintre secolul II iHr. si sec. I d.Hr. si ca manuscrisele ar fi fost ascunse de gruparea qumranita, de teama romanilor, in urma revoltei iudaice dintre anii 66-71 d.Hr.

Dar concluzia de mai sus, bazata pe rezultate, multe dintre el prezumtive, necesita inca cercetari si investigatii serioase, de durata, pana a putea ramane definitiva. Si-aceasta pentru ca se aud inca vociun, care afirma faptul ca inca nu e stabilit cu precizie, spre exemplu, daca edificiile de la Qumran au avut caracter religios sau nu, Qumranitii au fost apoi identificati cu aproape toate sectele cunoscute de la finele secolului I d.Hr., cu fariseii, cu saducheii, cu sadokitii, cu terapeutii, cu zelotii, cu esenienii, cu crestinii, ebioniti etc.II.

Dintre acestia toti, esenienii si zelotii au fost cei mai acceptati, iar dintre ultimele doua, esenienii indeplinesc cele mai multe adeziuni. insa si marturiile despre ei venite de la scriitorii seci d.Hr. precum: Filon, Pliniu cel Batran, Iosif Flaviu, nu se potrivesc in toate privintele, ca spre exemplu in problema casatoriei.

Din "Statutul Comunitatii" rezulta ca membrii sectei se casatoreau, iar Filon se refera la un grup de esenieni care nu se casatoreau, ci numai adoptau copii straini, pentru perpetuarea ordinului.

Apoi Iosif Flaviu mentioneaza ca esenienii obisnuiau sa se scoale inainte de rasaritul soarelui si sa rosteasca anumite rugaciuni catre el, dar manuscrisele nu contin nici o mentiune in privinta acestei practici.un Nici Dacalul dreptatii, nici Preotul cel Rau, nici poporul numit Kittimi nu au fost identificati pana in prezent, in mod sigur.

Data compozitiei manuscriselor necanonice de dinainte si dupa Hristos este inca dezbatuta. La fel este inca cercetata data la care au fost copiate, precum si cea la care au fost depozitate in grote. Cine au fost cei care le-au depozitat si in ce scop, este inca subiect de analiza pentru multi.

Raspunsul complet la multe probleme inca necesita, asadar, timp, precum si pana a fi traduse complet toate manuscrisele si a se face studii asupra lor, care vor confirma sau infirma rezultatele la care savanti si specialistii in materie au ajuns pana acum.

Certa este insa convingerea ca manuscrisele descoperite in regiunea Marii Moarte aduc o contributie nebanuit de pretioasa la o mai buna intelegere a caracteristicilor unei epoci, in special, si a istoriei culturii umane, in general.

Cat priveste importanta descoperirilor de la Oumran pentru domeniul studiilor biblice, se poate afirma cu certitudine ca ele intaresc in primul rand increderea in acuratetea cu care a fost transmis textul sfant de-a lungul secolelor.